România şi criza din Berlinul de Est

În ansamblul istoriei comunismului, crizele politice care au afectat statele satelit ale Uniunii Sovietice din centrul şi estul Europei au avut o importanţă deosebită atât în privinţa consecinţelor, cât şi a semnificaţiilor.

Dincolo de imaginea de sistem „pretutindenar”[1], care dorea „să asigure fericireaşi bunăstareaomenirii”[2], în spatele Cortinei de Fierau existat mai multe momente tensionate care au creat instabilitate în blocul comunist, manifestate prin crizele din anii 1953, 1956, 1968, 1980-1982 şi 1989.

Muncitorii din  Berlinul de Est intră în grevă, iunie 1953

Prima criză importantă cu care s-a confruntat blocul comunist s-a declanşat în iunie 1953 în partea estică a Berlinului. Nemulţumiţi de creşterea generală a normelor de lucru cu 10 %[3], muncitorii din capitala Republicii Democrate Germane au luat hotărârea de a intra în grevă pe 12 iunie.

În zilele următoare mişcarea s-a extins în mai multe oraşe din RDG, căpătând o mare amploare. Începând cu data de 17 iunie au fost alese comitete de grevă, au fost elaborate programe şi organizate manifestări, care însă au degenerat şi au produs incidente violente. Numeroase clădiri aparţinând Partidului au fost incendiate, au fost blocate diferite căi de acces, iar manifestanţii au scandat lozinci anticomuniste.

În Berlinul de Est, tulburările au fost dintre cele mai grave, zeci de mii de manifestanţi înfruntând autorităţile comuniste germane, care au reprimat mişcarea greviştilor cu violenţă, însă nereuşind să readucă ordinea.

Reacţia timidă a regimului lui Walter Ulbricht a determinat intervenţia trupelor sovietice care, acţionând ca formă de ajutor pentru trupele est-germane, au înăbuşit protestul. Pentru întreaga RDG, numărul victimelor s-a estimat la aproximativ 500 de morţi, iar cel al arestărilor şi al deportărilor (cel mai adesea în lagăre sovietice) la cca. 25 000[4]. O altă consecinţă a evenimentelor din iunie 1953 a reprezentat-o exodul locuitorilor din Republica Democrată în Germania Federală, în speranţa găsirii unor condiţii de trai mai bune.

Această primă criză cu care blocul comunist s-a confruntat a fost cu atât mai dureroasă cu cât a fost provocată de o categorie socială ale cărei interese susţineau că le reprezintă. Greva muncitorilor est-germani a demonstrat cât de şubred era regimul comunist din RDG, iar concluzia cea mai importantă a eşecului acestei manifestaţii era că sistemul socialist sovietic nu putea fi deocamdată reformat.

Ritmul rapid de industrializare, dar şi presiunea exercitată de aparatul represiv asupra societăţii civile provocaseră foarte mare nemulţumire în rândul populaţiei din statele blocului sovietic, situaţie care devenise cunoscută şi la Moscova. Noua conducere colectivă a Uniunii Sovietice renunţase la ritmul forţat şi agresiv dus de Stalin şi adoptase o politică mult mai realistă şi mai prudentă, încercând să inspire şi liderilor democraţiilor populare necesitatea schimbării. Aceştia sperau să evite tulburări grave ce ar fi putut apărea, însă fără a scăpa din mâini controlul total asupra acestor ţări.

Reacţia liderului de la Bucureşti

Pe acest fond, pentru a-şi păstra neatinsă şi necontestată poziţia de lider, Gheorghe Gheorghiu-Dej aprobă acţiunea trupelor sovietice în Berlinul de Est, însă doar prin intermediul oficiosului Partidului Muncitoresc Român, Scânteia.

În acest sens, în numărul din 20 iunie 1953, sub titlul Eşecul aventurii dela Berlin a mercenarilor străini, situaţia era prezentată astfel:„La 16 iunie, în sectorul democratic al Berlinului au avut loc dezordini puse la cale după planul unor aventurieri străini care urmăreau să turbure viaţa normală în partea răsăriteană a Berlinului şi să împiedice cu orice preţ activitatea guvernului R.D. Germane îndreptată spre îmbunătăţirea nivelului de trai al celor mai largi mase şi măsurile luate recent de guvern care sunt menite să contribuie la restabilirea unităţii Germaniei”[5]. Iniţiatorii acestei mişcări de protest au fost identificaţi ca fiind „elemente fasciste din Berlinul occidental” şi „alte elemente reacţionare”, susţinuţi vizibil de „ofiţeri americani în uniformă” şi ajutaţi pentru propagarea şi intensificarea revoltei de „automobile americane cu megafon […] şi avioane americane care au aruncat manifeste deasupra sectorului democrat”[6].

Un alt articol, publicat la 10 zile de la începerea manifestaţiilor din capitala est-germană, prezenta întocmai poziţia României:„Alături de întreaga omenire iubitoare de pace, poporul nostru (n.r. – român) muncitor a înfierat cu energie aventura fascistă pregătită şi dirijată în sectorul democrat al Berlinului de duşmanii păcii şi ai poporului german. Oamenii muncii din ţara noastră au primit cu deosebită satisfacţie ştirea că această acţiune criminală s-a prăbuşit şi a dat faliment în numai 24 de ore dela dezlănţuirea ei”[7].

După cum era lesne de înţeles, ziarul oficial al Partidului Muncitoresc Român nu amintește nimic de intervenţia trupelor sovietice pentru a restabili ordinea în Berlinul de Est.

Reacţia României faţă de evenimentele din Berlin din iunie 1953 s-a rezumat la simple declaraţii în presă, greva muncitorilor berlinezi fiind considerată de autorităţile de la Bucureşti drept un eveniment minor, incapabil să pună în pericol poziţia României, datorită distanţei mari dintre aceasta şi RDG.

NOTE

[1]Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 13.

[2]Ibidem.

[3]Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 98.

[4]Ibidem, p. 99.

[5]V. Iliescu, Eşecul aventurii dela Berlin a mercenarilor străiniîn Scânteiadin 20 iunie 1953, anul XXII, p. 3.

[6]Ibidem.

[7]Gavril Mihai, Solidari cu lupta forţelor democratice din Germaniaîn Scânteiadin 27 iunie 1953, anul XXII,   p. 4.

BIBLIOGRAFIE

Scânteia, iunie 1953, octombrie-noiembrie 1956, august 1968.

Preda, Dumitru;Retegan, Mihai, 1989. Principiul dominoului, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000.

Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.