România, salvată de Finlanda din fața unui atac al Uniunii Sovietice

La începutului anului 1939, norii negri se adunau deasupra Europei, iar România se vedea ameninţată atât din Vest, cât mai ales din Est. Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi prăbuşirea Poloniei, avea să abată furtuna războiului şi asupra României. Totuşi, printr-o conjunctură favorabilă, România scăpa, în toamna anului 1939, de un atac lansat asupra sa de către URSS.

O micuţă ţară nordică, Finlanda, prin lupta sa eroică, rezista în faţă Armatei Roşii şi împiedica indirect, Uniunea Sovietică să atace şi România.

După ce Viaceslav Molotov l-a înlocuit pe Litvinov la şefia diplomaţiei URSS (3 mai 1939), sovietici au început să acuze România că provoacă grave incidente de frontieră. Brusc au început să existe numeroase mişcări ale trupelor sovietice în apropierea graniţelor cu România, manevrele au fost semnalate cu îngrijorare de către autorităţile de la Bucureşti. Oficialii ruşi justificau deplasările trupelor prin necesităţi de manevră de ordin defensiv. De altfel, mai multe ţări printre care şi Iugoslavia, care nu avea relaţii diplomatice cu URSS, îşi reconsiderau politica externă, încercând o apropiere de sovietici. Mai mult, ambasadorul României la Londra, V.V. Tilea, informa Bucureştiul despre iniţierea unor contacte anglo-sovietice, în condiţiile în care Winston Curchill era convins că pericolul nazismului este mai acut decât comunismul sovietic.

Totul a devenit mai complicat pentru România atunci când diplomaţia britanică a informat autorităţile de la Bucureşti că garanţiile „engleze referitoare la România nu puteau fi extinse şi în ceea ce privea frontierele româneşti cu URSS, întrucât ele erau concepute în termeni exclusiv generali. „O anexare a Basarabiei până la Dunăre nu ar ameninţa independenţa României, întrucât aceasta a fost menţinută destul de sigur cu mulţi ani înaintea războiului“. Altfel spus, Marea Britanie garanta independenţa politică, nu şi integritatea teritorială a României. La 10 octombrie 1939, Grigore Gafencu avusese o întrevedere cu R. Hoare, reprezentantul Marii Britanii sfătuindu-l ca România să nu se orienteze către Germania, în ideea unei contraponderi la eventuala primejdie sovietică, întrucât ar fi fost o greşeală politică majoră. Hoare nu credea în pericolul sovietic, având chiar impresia că diplomaţia de la Bucureşti era stăpânită de o nelinişte exagerată în această privinţă.

„Chestiunea” Basarabiei

După ce ocupase o parte din Polonia în septembrie 1939, URSS a revenit la „chestiunea” Basarabiei, pe care o considera parte componentă a sa, aflată sub „ocupaţie temporară românească”. Moscova acuza România şi de o atitudine binevoitoare faţă de Polonia. Molotov se arăta „îngrijorat“ de atitudinea Bucureştiului, în care vedea o dorinţă prost camuflată de ostilitate la adresa URSS.

Uniunea Sovietică şi-a intensificat presiunile asupra României prin mai multe mişcări de „învăluire”. Astfel, în octombrie 1939, ministrul afacerilor externe al Turciei, Saracioglu, s-a întâlnit cu Molotov la Moscova, aflând cu acel prilej că sovieticii erau hotărâţi să „rezolve“ definitiv chestiunea Basarabiei, în sensul anexării acesteia de către Moscova. Turcia declarase sovieticilor că nu va întreprinde niciun fel de acţiune în cazul unui atac al URSS împotriva Basarabiei, dar se va alătura României în situaţia în care Dobrogea ar fi făcut obiectul unui atac al armatelor bulgare. Totodată, guvernul Bulgariei a fost, îndemnat de către diplomaţia sovietică să reia propaganda sa anterioară privitoare la conceptul de „Bulgaria Mare“ – care să includă obligatoriu şi Dobrogea românească. URSS propunerea bulgarilor întregul său sprijin, însă executivul de la Sofia s-a abţinut să intre într-un asemenea joc riscant şi a informat Bucureştiul despre intenţiile sovieticilor, ceea ce a accentuat starea de nelinişte a românilor faţă de noul curs al politicii externe a URSS.

 Armata Roşie, gata de atac

Încă din toamna anului 1939, URSS ar fi dorit să atace România, Statul Major Român având deja informaţii în această privinţă. Concret, era vorba despre un ansamblu alcătuit din trei corpuri de armată, aflate în apropierea graniţei cu statul român:primul la nord de Cernăuţi, al doilea, la 140 de kilometri distanţă de graniţa răsăriteană, iar al treilea – dispus în lungimea căii ferate Tiraspol, Odessa.

La 4 noiembrie 1939, însărcinatul român cu afaceri la Riga, Grigore Niculescu-Buzeşti, confirma declaraţiile făcute de către Isakov, locţiitorul comisarului pentru marina militară a URSS, potrivit cărora,   la terminarea negocierilor sovietico-finlandeze se va realiza o acţiune ofensivă a URSS împotriva României, fiind concentrate unităţi militare în acest scop în zonele militare Harkov şi Odessa. Sovieticii considerau Basarabia ca un veritabil hinterland al portului Odessa.

România a avut însă noroc atunci, din simplul motiv că armata finlandeză s-a dovedit nebănuit de puternică în faţa colosului militar sovietic, iar acţiunea anti-românească planificată în zona flancului sudic al trupelor URSS a fost anulată. Din nefericire, România nu a folosit neaşteptatul răgaz oferit de împotmolirea Armatei Roşii în Finlanda, pentru a se pregăti pentru o confruntare cu Uniunea Sovietică. Atunci când a venit momentul, în iunie 1940, România avea să cedeze fără a trage măcar un singur glonţ, Basarabia şi Bucovina de Nord.