România, o piedică în calea instituirii „dictaturii proletariatului” în întreaga Europă
Lenin, ca și Troțki, dar nu ca Stalin mai târziu, consideră că regimul bolșevic nu va supraviețui în Rusia dacă nu se instituie în întreaga Europă, în special în Germania, „dictatura proletariatului”. Adepți convinși ai „revoluției permanente”, cei doi lideri bolșevici preconizau, pur și simplu, aruncarea Europei în aer.
Condițiile le erau deosebit de prielnice, haosul de după război, milioanele de oameni disperați, frustrați, înfometați, soldați bântuind șoselele unor state ce nu mai existau, autorități incapabile să gestioneze situația economică și socială favorizau succesul unor agitatori de profesie, finanțați regește de Kremlin, care găseau ușor o masă de manevră pe care să o îndemne la proteste, greve, puciuri. Însărcinat cu destabilizarea României a fost numit Cristian Racovski, considerat specialistul Sovietelor în problemele Balcanilor.
Ales la șefia Rumcerodului (Sovietul muncitorilor, soldaților și marinarilor) cu sediul la Odessa, Racovski a ordonat arestarea membrilor consulatului român de acolo, precum și rechiziționarea bunurilor cetățenilor români aflați în refugiu în oraș. Acțiunile lui Racovski împotriva României au eșuat datorită intervenției ferme a Armatei Române în Basarabia, astfel încât în ianuarie 1919 îl găsim mutat în funcția de președinte al Consiliului Comisarilor Poporului din Ucraina. Din această poziție, fostul lider al social-democrației române a încercat să distrugă de-abia apărutul nou stat național unitar român, ordonând un atac împotriva țării noastre, care trebuia să-și dea mâna peste trupul României cu armata bolșevică maghiară a lui Bela Kun.
Și totuși, chiar și în aceste vremuri de urgie, o parte a social-democrației românești a scris, poate, cea mai frumoasă pagină din istoria ei. În toamna anului 1917, secția română a Partidului Social-Democrat din Ungaria, pentru a-și marca individualitatea, ia numele de „Comitetul Central Român al Partidului Social-Democrat din Ungaria”. Este doar primul pas. La 31 octombrie 1918, la inițiativa liderului socialist Ion Flueraș, se constituie pe baze paritare – șase reprezentanți ai Partidului Național Român și șase ai Partidului Social-Democrat (Iosif Jumanca, Ion Flueraș, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu și Basil Surdu) – Consiliul Național Român, organism menit să coordoneze eforturile celor două partide în conducerea luptei pentru realizarea unității naționale. Un elocvent exemplu de maturitate și de responsabilitate politică!
„Socialiștii (Iosif Jumanca, Ion Flueraș si alții) au înțeles că obiectivele lor social-economice nu puteau fi obținute decât într-un stat național, în cadrul căruia, prin unificarea partidelor socialiste, avea să se creeze un partid socialist puternic, în măsură să promoveze interesele muncitorimii și ale țărănimii. Este un semn al maturității lor politice faptul de a nu fi cedat la cântecul de sirenă al socialiștilor ungari și de a fi acordat prioritate naționalului față de social.” (Florin Constantiniu)
Socialiștii organizează greve în București
Dincoace de munți însă, socialiștii făceau ce știau ei mai bine, greve și demonstrații. La nici două săptămâni de la împlinirea idealului național, pe 13 decembrie 1918, liderii stângii românești coordonează, „din umbră”, adică de la Odessa, de unde primeau indicațiile, banii, manifestele trimise de Racovski. Strategul din București era însă Alecu Constantinescu, ajutat de Ilie Moscovici, David Finkelstein, I.C. Frimu, Leon Lichtblau (complicele lui Max Goldstein în atentatul de la Senat, doi ani mai târziu) etc.
Totul trebuia să înceapă cu o grevă și cu o demonstrație a muncitorilor tipografi, urmate de provocarea de dezordini, ocuparea gării și a poștei, întreruperea curentului electric și preluarea puterii. Manifestele tipărite cu acest prilej nu lăsau loc de interpretări:
„Revoluția nu mai poate fi oprită. Un fluier de sirenă numai, un strigăt: La Arme! Și sute de mii de muncitori și muncitoare vom năvăli pe străzi, vom ridica din trăsuri și tramvaie baricade, vom pune în mișcare tunurile, mitralierele, puștile, grenadele, vom ocupa ministerele, polițiile, poștele, telegrafele, gările, cazărmile și vom pune mâna pe conducerea Statului!”.
Un scenariu oarecum asemănător puciului bolșevic din 7 noiembrie 1917, de la Sankt Petersburg. Doar că Ionel Brătianu nu era Kerenski, astfel încât riposta forțelor de ordine este fermă. Generalii Ștefănescu și Mărgineanu, primul, prefectul Poliției, al doilea, șeful Garnizoanei București, având acceptul lui Brătianu, au ripostat drastic. La intersecția Căii Victoriei cu strada Ion Câmpineanu, coloanele de manifestanți s-au ciocnit cu forțele de ordine. Au căzut morți (16 în varianta oficială, 102 în varianta comunistă de mai târziu) și răniți. Legăturile organizatorilor manifestației cu Sovietele sunt indubitabil probate de procurori în timpul procesului. Alecu Constantinescu este condamnat la moarte, alți câțiva acuzați, la diferite termene de muncă silnică, dar majoritatea sunt achitați, din rațiuni politice.
Chiar dacă rebeliunea din 13 decembrie a fost înfrântă, situația României rămăsese precară, mai cu seamă după venirea la putere în Ungaria a comuniștilor conduși de Bela Kun (fost soldat al armatei austro-ungare, căzut prizonier la ruși și convertit la bolșevism).
„Noul regim (de la Budapesta – n.n.) nu era decât o anexă a Sovietelor din Moscova, cu care stabilea de îndată o legătură strânsă de colaborare. Între ostilitatea comuniștilor la răsărit și la apus, situația României devenea tot mai critică.” (Gheorghe Brătianu)
Între 2-6 martie 1919 se constituie la Moscova Cominternul, Internaționala Comunistă, menită să o înlocuiască pe cea de-a II-a, înființată în 1889, dar dezavuată de Lenin pe motiv de colaboraționism cu guvernele statelor aflate în război, în special Germania și Franța. La congresul de constituire, „figura” de mari lideri o fac Lenin, Troțki, Racovski și Zinoviev, ultimul fiind ales și președinte al Cominternului. Lui Racovski, ca vechi militant socialist, dar și ca șef al guvernului de la Kiev, i se încredințează conducerea Biroului Sud, ce urma să se ocupe de zona Balcanilor, inclusiv de România.
În realitate, Cominternul nu era decât o secție a partidului bolșevic, iar partidele comuniste ce urmau să adere la Comintern nu erau altceva decât filiale ale acestuia în țările respective. Bolșevicii, de altfel, nici nu încercau să ascundă adevăratele scopuri ale Cominternului: „lupta prin toate mijloacele posibile, inclusiv lupta armată, pentru răsturnarea burgheziei mondiale și pentru formarea unei republici sovietice internaționale, ca un stadiu de tranziție către abolirea definitivă a statului”.
România, între bolșevicii ruși și cei ungari
Nori negri planau deasupra României. În aprilie, trupele maghiare atacă în Transilvania, o lună mai târziu sovieticii lui Racovski trec Nistrul și ocupă Tighina.
„Documentele sovietice arata cât de ample și de minuțioase au fost pregătirile pentru a ataca România și a face joncțiunea între Armata Roșie și forțele ungare. Dacă aceste planuri ar fi fost puse în practică, este puțin probabil că Armata Română, abia ieșită din război, ar fi putut rezista.” (Florin Constantiniu)
Salvarea României a luat atunci, în primăvara lui 1919, chipul generalului albgardist Anton Denikin (1872-1947), a cărui viguroasă ofensivă îndreptată spre Moscova l-a făcut pe Lenin să-i telegrafieze lui Racovski și să-i ordone imperativ, sub sancțiunea pedepsei capitale, să înceteze atacul împotriva țării noastre și să-și redirecționeze armatele împotriva înaintării albilor. Bela Kun nu-i va ierta niciodată lui Racovski această schimbare de strategie. Vor sfârși amândoi sub gloanțele călăilor lui Stalin, în anii „Marii Terori”.
La 25 iulie 1919, Armata Română trece la contraatac împotriva trupelor maghiare, iar la 4 august ocupă Budapesta. Soarta „revoluției mondiale” se jucase pe malurile Tisei, iar Lenin pierduse. Asta nu va însemna însă că liderul sovietic va renunța la visul său. Un an mai târziu, atacă Polonia, și primele succese ale Armatei Roșii reaprind speranțele liderilor de la Kremlin. Odată Polonia înfrântă, drumul spre centrul Europei era larg deschis, iar Germania, deja zguduită de convulsii politice și economice, va cădea ca un fruct copt pradă bolșevismului.
Acest text este un fragment din articolul „Cine au fost primii comunişti români”, publicat în numărul 232 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.