Români, pecenegi, cumani și mongoli (sec. XI-XIV) - O altă imagine despre «barbari»

Apariția cărții dlui Neagu Djuvara Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod (sic!) de origine cumană la începuturile Țării Românești (Bucureși, Ed. Humanitas, 2007, 235 p.) a fost însoțită de o zgomotoasă campanie publicistică. Ziariști, nu foarte bine informați asupra istoriografiei noastre, au încercat să o prezinte ca pe o adevărată revoluție în cercetarea istorică. Rostul rândurilor de față nu este de a diminua meritele anchetei dlui Neagu Djuvara, nici de a-i discuta valabilitatea.

Am dorit să situăm această investigație în descendența unor înaintași merituoși și să semnalăm contribuții omise de distinsul autor (un studiu al lui Ion Donat și cercetările lui Henri H. Stahl despre relațiile dintre autohtonii români și populațiile nomade, în cadrul conceptului „modul de producție tributal”).

O altă imagine despre „barbari”

„Invaziile barbarilor”, formula învățată, auzită, rostită, cheamă imediat în minte imaginea devastărilor, masacrelor, jafurilor. Sedentari și nomazi, perechea apare întotdeauna antinomică, maniheică: pașnicii agricultori, prădați și uciși de fioroșii nomazi. Viziunea aceasta are nevoie de însemnate corijări. Un excelent cunoscător al istoriei popoarelor nomade, americanul Owen Lattimore, scria cu dreptate:

„Este greșit să se accepte aprioric ideea că, în fapt, culturile nomade erau «mai primitive» decât culturile sedentare. Ele trebuie, mai degrabă, privite ca tipuri alternative de specializări economice și de producție. Este greșit, de asemenea, să se accepte aprioric că, în fapt, culturile nomade erau mai războinice și mai prădalnice decât culturile sedentare. Atât popoarele nomade, cât și cele sedentare s-au angajat în războaie de pradă, dar și unele, și altele s-au angajat, de asemenea, în negoț, în schimburi pașnice”.

Primelor contacte violente, le-au urmat raporturile de schimburi economice, determinate de caracterul complementar al celor două tipuri de economie: agricultură (sedentarii) și creșterea vitelor (nomazii). Realitățile din spațiul carpato-dunărean, în perioada numită a migrației popoarelor, trebuie văzute în lumina observațiilor de mai sus. Nicolae Iorga a deschis – ca în atâtea alte domenii – o direcție de investigație, relevând însemnătatea relațiilor dintre autohtonii români și popoarele turanice, care au pătruns în secolele IX-XI la nord de Dunăre: pecenegii și cumanii.

În ultima sa sinteză de istorie a românilor, Nicolae Iorga își intitulează, în volumul al III-lea, un capitol, Simbioza românoturcă din secolul al XI-lea, și un altul, Simbioza româno-cumană. Se confirmă, din nou, cele spuse de George Călinescu:

„Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și de umbrit din istoria română fără să constați că N. Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei”.

Observația este absolut valabilă și în cazul relațiilor românilor cu pecenegii și cumanii. Termenul de „simbioză” reflectă corect conviețuirea dintre autohtonii români și năvălitorii pecenego-cumani. După așezarea lor în spațiul carpato-dunărean, s-a ajuns la o conviețuire care a sfârșit prin a deveni organică, elementul autohton și cel migrator aducându-și fiecare contribuția. Faptul că voievodul, considerat întemeietorul Țării Românești, purta un nume cuman – Basarab(ă) – ilustrează „simbioza româno-cumană”, evocată de Nicolae Iorga.

Nume cumane

Marele orientalist Aurel Decei, citat de dl. Neagu Djuvara, analizând informațiile despre invazia tătarilor din 1241-1242, cuprinse în cronica lui Rašid od-Din, s-a ocupat și de numele întemeietorului Țării Românești și a arătat că „este un nume propriu turc, moștenit de la cumanii care vorbeau turca. El este constituit din Basar + Aba, primul termen fiind aoristul basar al verbului basmak, «a presa, domina, imprima», iar al doilea corespondentul numelui «tată».

Deci, un nume propriu având sensul de «Tată Dominator », desigur luat ca nume de persoană, cum de altfel numele tatălui său «Thocomerius» este turco-cumanicul Tok-Temür, cu înțelesul de «Fier Tare »”. Aurel Decei era de părere că „Ambii, tatăl și fiul, erau românizați”, numele indicând o „ascendență cumană” (Relații româno-orientale, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1978, p. 196).

Dovada etnicității române, el o vedea în ctitoria lor de la Curtea de Argeș, Sf. Nicolae Domnesc. După ce (împreună cu Ion Conea) a cartografiat toponimele de origine româno-cumană dintre Carpați și Dunăre (Muntenia și Oltenia), Ion Donat a ajuns la concluzia că în amintitul spațiu pot fi distinse două zone social-politice: una în nordul Olteniei și nord-vestul Munteniei, coincizând cu Piemontul getic, în limitele căreia s-a format statalitatea românească; românii de aici s-au aflat sub dominația cumanilor, cărora le plăteau tribut.

În restul Munteniei și al Olteniei, zonă de șes, românii au conviețuit amestecați sau juxtapuși cu turanicii. În zona Câmpiei române, prelungire a stepei nord-pontice, „bulevardul migratorilor”, dominația cumanilor a fost mai puternică decât asupra Piemontului getic. Ion Donat, pornind de la această premiză, a formulat ipoteza că acel cnezat al lui Farcaș, menționat în Diploma ioaniților din 1247, nu se afla, așa cum s-a susținut în istoriografia noastră, în Vâlcea (Farcaș și vâlk înseamnă lup în maghiară, respectiv, slavă), ci în sudul Olteniei.

Ipoteza lui Ion Donat pornea de la faptul că voievodatele aveau structuri politico-teritoriale mai solide, în timp ce cnezatele erau formațiuni mai fragile, inferioare voievodatelor, aflate sub un control mai riguros al dominatorilor turanici (Ion Donat, The Romanians south of the Carpathians and the migratory peoples in the tenth-thirteenth centuries, în vol. Relations between the autochthonous population and the migratory populations on the territory of Romania, București, Ed. Acad., 1975, p. 277-298).

Un mod de producție?

Venit din câmpul sociologiei, Henri H. Stahl a fundamentat un concept nou – modul de producție tributal – pentru a explica relațiile dintre români, pe de o parte, pecenegi, cumani și tătari, pe de alta, în perioada când călăreții stepei au controlat și spațiul carpato-dunărean. Acești dominatori au creat un aparat de exploatare al autohtonilor prin tribut, aparat care a funcționat cu participarea autohtonilor români.

O dovadă în sprijinul vederilor lui Henri H. Stahl este că, îndată ce apar documentele cancelariilor Țării Românești și Moldovei, aparatul administrativ și fiscal apare ca foarte bine articulat, ceea ce presupune o îndelungată dezvoltare anterioară. Din această perspectivă, întemeierea domniilor românești (a „libertăților românești” pentru a relua formula lui Nicolae Iorga) apare ca preluarea de autohtonii români a unui aparat administrativo-fiscal, creat de dominatorii turanici (pecenego-cumanii și mongolii), în timpul dominației lor. Așa cum scria Henri H. Stahl:

„Hotărâtor mi se pare însă faptul că domniile noastre autohtone au dispus, încă de la întemeierea lor, de o serie de sisteme de exploatare a proceselor de producție și de circulație a mărfurilor, atât de bine puse la punct, încât nu pot fi explicate altfel decât ca avându-și originea încă din vreme stăpânirii nomade” (Studii de sociologie istorică, București, Ed. Științifică, 1972, p. 62).

Ar fi greșit să se creadă că recunoașterea însemnătății factorului turanic înseamnă o diminuare sau, mai rău, o discreditare a capacității politice a românilor. În Evul- Mediu timpuriu, astfel de fenomene au fost frecvente. Și aici, Nicolae Iorga a oferit imaginea corectă: „...cum tătarii, mai târziu, au dominat și exploatat pe slavi, pe greci, pe români prin înseși așezămintele și cu înseși căpeteniile acestora, așa au făcut germanii cu mai vechii și mult mai înaintații locuitori «romani»” (Cugetare și fapte germană, ed. a II-a, 1938, p. 30).

Articol publicat în Revista Historia, nr. 69, septembrie 2007