Româncele pe frontul Marelui Război

Marele Război a fost, fără îndoială, o piatră de încercare a întregii societăți europene. Șocul a fost imens venind după o fulgurantă belle époque, care avea să rămână în conștiința generației născute la sfârșitul secolului al XIX-lea drept o epocă de aur, în care s-au trăit „clipe de felul cărora omenirea nu va mai întâlni altele – dacă va întâlni – înainte de sute de ani!” .

Vechiul Regat a intrat în război cu entuziasmul clocotitor al idealului național: unirea cu Ardealul. Românii s-au alăturat într-un fel sau altul efortului de război, care s-a constituit în primul și marele test al vieții lor. Despre bărbați cunoaștem o mulțime de detalii; în fond, războiul este apanajul lor, o istorie specific masculină. Vedem în cele ce urmează ce au făcut femeile în timpul acesta – şi cum s-au raportat ele la război.  

Pentru femei, semnificația momentului a avut o dublă încărcătură, întrucât fricii organice de a-și pierde soții, iubiții, frații, părinții în încleștările militare care se anunțau a fi grele pentru o armată lipsită de experiența frontului i se mai adăuga și grija de a conduce afacerile familiei, de a asigura traiul cotidian. O situație inedită dar, mai ales, problematică pentru condiția secundară a femeii în societatea românească a epocii, unde rolul ei era rezumat de expresia a sta la cratiță și a crește copiii, iar educația le inoculase formula că bărbatul este capul familiei.

Pe frontul de acasă – ipostaze diverse 

În spațiul nostru, femeile nu obișnuiau să-și scrie memoriile, iar acest lucru s-a datorat, evident, lipsei unei culturi și practici în acest sens. De aceea, Jurnalele, Memoriile, Amintirile rămase totuşi ca mărturie a acelei epoci constituie un valoros material pentru istorici, așteptând poate chiar publicarea unei lucrări dedicate analizei rolului femeilor în război.

Cea mai mare parte a memorialisticii feminine din vremea războiului aparține spațiului citadin preponderent bucureștean, iar din punct de vedere social toate memorialistele aparțin aristocrației. Mai toate jurnalele sunt dominate de sentiment, de emoții. Pe un fundal de spaimă și de griji, ele văd numai durere, ceață și frig, sfârșitul lumii. Nici nu sunt departe de adevăr… Altele, controlate de pragmatismul și concretul care caracterizează jumătatea lumii responsabile cu perpetuarea, cu căminul, s-au îmbrăcat repede în alb și s-au apucat de îngrijit și de pansat. Unele dintre memorialiste aveau să-și petreacă mare parte a războiului în refugiul din Moldova, altele aveau să rămână în Capitală sau în alte orașe muntene ocupate de dușmani.

Infirmiera 

O analiză a vieții cotidiene feminine în vremea Marelui Război, așa cum reiese ea din aceste jurnale, ne relevă portretul unor femei excepționale, adânc implicate în activități umanitare: cele mai multe dintre ele își asumă rolul de infirmiere ori lucrătoare în spitalele improvizate. Figura cea mai mediatizată a epocii este cea a Reginei Maria, care în mai toate fotografiile anilor 1916-1918 apare îmbrăcată în uniforma albă – soldații o numesc Mamă, iar presa avidă de sensibilități lacrimogene preia mesajul și îl amplifică așa cum numai ea știe să facă. Mesajul/exemplul Reginei este evident și unul subliminal, îndemnând femeile să-și servească țara așa cum pot; în plus, albul duce cu gândul la puritate și la decența pe care acestea trebuie să le aibă în această epocă tulbure. Prestigiul Reginei Maria ajunge la cote nemaiîntâlnite, iar asta se observă inclusiv în jurnalele ofițerilor care interacționează cu spitalele şi personalul lor în perioada războiului.

De ce aleg femeile să fie infirmiere? Sigur, eterna sensibilitate feminină, spiritul matern atârnă greu în aceste alegeri, dar, după cum mărturisește o memorialistă, această activitate este un debușeu al uitării de sine și de propriile probleme: „Îngrijirea răniților e în adevăr cea mai bună ocupație în furtuna ce-mi frământă sufletul, în fluxul și refluxul necurmat al simțirilor de descurajare, îndoială, nesiguranță, griji, dorul de copii, care sapă ca o boală grea, simt că aici, printre răniți, luându-mă cu ei, mă ușurez. Mi se așterne pe suflet o alinare” .

Pentru o altă prezență feminină în spațiul scrisului memorialistic, ocupația de infirmieră devine un adevărat sens al vieții unei tinere ușor derutate de marea busculadă produsă de război asupra destinului uman și societății în general. Este vorba de scriitoarea Hortensia Papadat Bengescu, care, în vremea Marelui Război, își găsește formula fericirii în a-i ajuta pe ceilalți, lucrând până la epuizare ca infirmieră în spitalul improvizat din spațiul gării Focșaniului. Această experiență a născut un roman rarisim la noi: Balaurul. Este un roman al unei gări și al unui tren asemuit cu un balaur care înghite oameni, iar eroina, Laura, este fericită când îi smulge din burta morții pe răniții veniți de pe front.

Eroina 

Există numeroase și remarcabile gesturi ale româncelor în Marele Război. Milioane dintre femeile acelor ani merită cu prisosință acest titlu pentru modul exemplar în care au știut să contribuie la efortul de război, pentru viețile salvate, pentru numeroasele jertfe de sine. Dintre acestea se remarcă figura și impresionantele gesturi de eroism ale Ecaterinei Teodoroiu, eroina de la Jiu. Biografia, faptele sale sunt prea cunoscute pentru a fi reluate în acest articol, însă nu se poate trece mai departe fără a-i menționa numele.

De cealaltă parte, determinarea și credința Reginei Maria în cauza și în victoria românească, modul în care a reușit să transmită entuziasmul său tuturor, prezența sa pe front ori în spatele frontului în așa-zisele zile regale de muncă – așa cum numește în memoriile sale activitățile și vizitele neobosite din spitalele de campanie – sunt tot atâtea motive pentru a o putea încadra pe regină în aceeaşi categorie.

Femeia, administrator al treburilor casei și al averii familiei  

Acesta este, poate, cel mai interesant aspect al rolului femeii în vreme de război – fapt uşor de constatat din jurnalele doamnelor din epocă. Însemnările de război ale Arabelei Yarka (1890-1955) ne relevă, de pildă, uimitoarea transformare a unei tinere visătoare: căsătorită în preajma războiului cu fiul lui Carol Davilla, Arabela se trezește brusc din idila începutului de mariaj în situația în care, în august 1916, soțul ei pleacă pe front, iar ea trebuie să se ocupe de afacerile moșiei, de recolte, de vânzarea lor, de arendare: „București 24 septembrie 1916. Sunt tristă și frântă de oboseală și iar mă doare stomacul ăsta nenorocit. Ieri zi agitată, enervantă la maximum. A trebuit să merg la Comana... a trebuit să mă ocup de livrarea grânelor vândute și [să] aștept până seara ca să mă întorc” . Ce diferență de stare de spirit față de ceea ce notase în jurnalul ei cu doi ani în urmă: „Din fotoliul așezat în fața ferestrei larg deschise privesc cea mai mare frumusețe a lumii: marea și cerul!... Vreme însorită, marea e toată albastră și verde, aerul blând, Verlaine al meu! De-aș fi o sirenă!” .

Din toată această ecuație a rolului femeilor în Marele Război lipsesc însă informațiile despre femeile din mediul rural, dat fiind că, așa cum am arătat deja, scriitura este apanajul citadinismului și a unor clase sociale aparte, apanajul unui anumit elitism. Iar dintre aceste memorialiste, prea puține s-au referit la soarta femeilor din spațiul rural în vreme de război.

În Bucureștiul ocupat situația femeilor este dramatică. Rechizițiile de alimente, de haine şi de alte bunuri pun femeile în postura de a fi cât se poate de inventive pentru a putea salva din averea familiei. În iarna anului 1916-1917, plăpumi, pături, lemne sunt luate cu forța de către germani de la populația bucureșteană care suferă. Încartiruirea soldaților germani se face abuziv. În plus, durerile provocate de lipsa știrilor despre cei dragi aflați în drum spre Moldova, ulterior pe frontul moldovean, provoacă drame greu de imaginat. Este o adevărată artă a supraviețuirii, a muncii pe brânci, pe care femeile rămase în zonele ocupate o practică în mod demn.

Doamnele din înalta societate bucureşteană: mici şi mari rivalităţi 

Un aspect inedit, pe care îl menționăm en passant, este legat și de rivalitatea dintre câteva doamne din înalta societate bucureșteană. Sunt două cărți de memorii, una a Piei Alimănișteanu și cealaltă a Sabinei Brătianu, care vorbesc despre atitudinea filogermană a Alexandrinei Fălcoianu – aceasta s-a ocupat în anii 1916-1918 de gestionarea unui spital din București și le-a îndepărtat pe primele două, pe motiv că numele Brătianu creează probleme; Sabina şi Pia erau surorile prim-ministrului Ionel Brătianu. Umilința suferită și orgoliul rănit al acestora aveau să-și spună cuvântul în România de după război, prin publicarea memoriilor lor, citite evident de toată lumea bună a vremii. Indirect acuzată de colaboraționism, Alexandrina Fălcoianu avea să-și publice la rândul ei memoriile în 1937, sub titlul Din zile grele. Un examen de conștiință și un răspuns, în care avea să se disculpe și să combată răutatea celor două doamne din înalta societate. Ce titlu grav! Și ce orgolii feminine... Timpul avea să facă uitate micile inconsecvențe ale unora sau altora și să șteargă rănile sau păcatele ori disputele verbale ale doamnelor. Au rămas ca mărturie peste timp cărțile tipărite, dând sens și aici vechiului dicton latin: verba volant, scripta manent.

O problemă delicată: abuzuri, umilințe, colaboraționism și morala femeii în război  

Există o anumită latură sensibilă a problematicii războaielor în general – relația dintre soldat și femeie, indiferent că este amic ori inamic. Ca o regulă barbară și nescrisă a războiului, alături de victimele câmpurilor de luptă, există și victimele din rândul civililor, iar aici se încadrează cu preponderență femeile, care, mai mereu, au fost supuse abuzului și umilinței în special de către soldații armatelor invadatoare. După cum există și reversul: pactizarea femeilor cu inamicul, ori un anumit armistițiu tacit de la morala socială. Nici în acest caz nu avem analize ale specialiștilor dedicate acestei problematici, ci numai scurte referințe în unele lucrări memorialistice. Spre exemplu, Constantin Bacalbașa amintește câteva astfel de aspecte în lucrarea sa Bucureștii sub ocupație: „Germanii sunt lacomi și muieratici... cum au intrat în București, s-au repezit pe mâncare și femei” .

Numeroasele servitoare nemțoaice, unguroaice se atașează peste noapte de soldații invadatori, jucând în același timp și rolul de delatoare, spioane pentru ocupant. Alte femei sunt pur și simplu obligate să încartiruiască în locuințele lor ofițeri sau soldați germani care abuzează de poziția lor, iar pentru cerințe legitime către autoritățile ocupante femeilor li se solicită direct favoruri sexuale .

Alături de victimele ocupației, există și profitoarele de ocazie, unele din familii cu situație, care devin sau au în spate o istorie filogermană. Se pare că istoria se face și așa... Pentru acestea, amantlâcurile cu ofițerii nemți sunt pretextul de a face afaceri grase cu ocupantul, îmbogățindu-se, traficând, speculând. Anecdotice rămân astfel istoriile spuse de Bacalbașa. Prima, despre o doamnă din înalta societate, căreia îi plăcea brânza. Căsătorită cu un bărbat aflat la partea sedentară a armatei din Moldova, doamna face afaceri cu ajutorul amantului său neamț, un ofițer de intendență. Justificarea ei către prietene: „Ce era să fac, îmi trebuia un protector cât timp al meu lipsește. Și brânza, brânza...” A doua poveste este cea în care autorul ne relatează că, mergând pe stradă, a întâlnit două femei și a ascultat discuția următoare: „Lasă, dragă, că bine fac bietele femei. Eu ce m-aș fi făcut fără neamț. Despre mine, al meu poa să vie când l-oi chema eu! Acuma am de toate, ba mai am și o vorbă bună în casă...” .

„O cunoscută actriță de operetă”, ne spune același Bacalbașa, „a fost imparțială cu invaziunea. A avut patru amanți: un german, un austriac, un turc și un bulgar” . Este o diluare a moralei, căci „din pleava orașelor a ieșit o puzderie de femei, unele soațe necredincioase ai căror bărbați mureau pentru țară în Moldova...” Situația de pe front și evenimentele din anul 1917, din Rusia, au condus ca la tribunalul Ilfov să fie înregistrate 4000 de cereri de divorț ale unor femei ai căror bărbați erau plecați .

Ieșind din spațiul bucureștean, și în Moldova există același aer de libertate. Arabela Yarka, cu o anumită lejeritate, lasă să se înțeleagă printre rânduri idilele sale cu ofițerii; de altfel, mariajul ei avea să se destrame la scurt timp după încheierea războiului.

Cel mai probabil, situațiile de acest fel nu au fost singulare. Oamenii sunt oameni peste tot. Și mai este, desigur, și propaganda celor două părți implicate în conflict. Unii vorbesc, pe bună dreptate, despre abuzurile ocupanților; ceilalți, în 1917-1918, încep să producă zvonuri despre faptul că, în spitalele din Moldova, doamnele din înalta societate petrec cu ofițerii francezi... După război avea să se facă o comisie care să cerceteze aceste acuzații delicate privind petrecerile din spitalele moldovene. Șeful comisiei a fost un general ale cărei fete erau printre cele asupra cărora planau multe acuzații. Rezultatul anchetei a infirmat acuzațiile.

Despre bărbați și morala lor numai de bine, căci la război ca la război...