Roirea grecească şi întemeierea de cetăţi

După o perioadă de generală decădere în lumea greacă, se produce un salt către o nouă organizare statală, către epoca arhaică. Din punct de vedere cronologic, aceasta debutează la sfârşitul secolului al IX-lea. Prin ce se remarcă noua etapă din istoria Greciei? Prin câteva procese deosebite. Este vorba despre reapariţia organizării statale, alături de reapariţia scrierii, dar şi de colonizare, elemente ale formării polis-ului grecesc. Se cristalizează primele insituţii politice şi primele reforme.

Are loc o aşa-numită renaştere greacă. Aceasta nu este însă unitară şi se produde pe parcursul unui secol. Oikoi, comunităţile rurale, se dezvoltă demografic, iar economic vorbind pe lângă ocupaţiile agrare mai menţionăm şi creşterea animalelor sau olăritul. Ca observaţie socială se întrevăd diferenţe între grupurile care ocupă un anume teritoriu, ceea ce conduce la conturarea unor elite, cu funcţii administrative, militare sau judiciare. Există de acum şi centre în jurul cărora gravitează viaţa comunităţii. Se valorifică vechile locuri miceniene, care devin leagăn de legendă.

În epoca arhaică putem vorbi de două tipuri principale de stat. Unul din ele este statul-ethne (Elida, Thessalia, Epir), după conceptual de ethnos-popor, iar al doilea statul-polis (Athena, Sparta, Theba, Megara, Chalcis). Polisul presupune un nucleu urban, oraşul (asty), cu clădiri administrative şi edificii de cult, plus piaţa publică (agora) unde au loc activităţile comerciale şi dezbaterile, şi teritoriul rural care alimentează oraşul (chora).

Procesul prin care se formează o astfel de comunitate, descris de către Aristotel, se numeşte synoicism, acre se reduce de fapt la unificarea mai multor comunităţi rurale. Nu este însă un process liniar, pentru că uneori avem de-a face cu acţiuni de cucerire şi evoluţii interne (Sparta) sau cu o integrare a unor zone într-un teritoriu deja stability. Zona civilizaţiei este delimitată de sanctuare, fie de interior, fie de margine. În acest sens, lăcaşuri miceniene vechi vor constitui reperele noilor cetăţi.

Alceu din Mitilene spune ceva relevant pentru definirea cetăţii:“Nu pietrele, nici lemnul de pe acoperiş, nici arta tâmplarilor nu fondează cetatea – ci pretutindeni unde se regăsesc oameni care-şi asigură exsitenţa şi securitatea lor, acolo se regasesc zidurile, acolo se află cetatea”. Ideea de bine al comunităţii ca fundament al cetăţii apre şi mai târziu, într-un discurs atribuit de Tucidide lui Pericle. Comunitatea de oameni este importantă, definită nu atât politic sau geographic, cât mai ales ca mod de funcţionare. Primele decrete consfintesc faptul că deciziile au fost luate pentru că aşa a dorit cetatea.

A fi cetăţean înseamnă mai multe lucruri:participare la viaţa politică, proprietatea de pământ, implicarea pe plan religios şi militar. Lotul de pământ permitea procurarea de echipament militar. Pe lângă colaborarea militară, care se organizează în infanteria greu înarmată din secolul al VII-lea, cetăteanul mai contribuie şi la nivel de discurs politic, principiu al unei comunităţi solidare. Tot un mod de a înfăţişa coerenţa cetăţii îl reprezintă participarea comună şi egală a elitelor militare la actele sacrificial. În Iliada sunt prezentate mai multe scene de banchet, la care participă toţi oştenii.

Ca forme de organizare statală, mai intâi avem regalitatea, apoi oligarhia, adică guvernarea unor familii strâns legate între ele (aristocraţia attică, euboică, argiană, corinthică). Oligarhia se baza fie pe renume, fie pe o constituţie, fie pe o împărţire cenzitară. Oligarhia se manifestă prin trei instituţii:consiliile, adunările de cetăţeni şi magistraţii (care nu au de regulă responsabilitatea actelor săvârşite).

Statul reapare simultan cu ceea ce s-a numit “roirea grecilor”, adică fenomenul migrării, colonizării şi întemeierii de noi cetăţi. Înainte s-a crezut că ar fi vorba de o nevoie de pieţe de desfacere pentru surplusul de produse din metropole. Lucrurile nu stau chiar aşa. Gradul de comercializare din colonii nu este chiar atât de ridicat. În plus, în unele metropole sunt tulburări de ordin politic şi social, din cauza lipsei de pământ sau a diminuării statutului de cetăţean. Colonizarea coincide cu perioada definitivării statelor de tip polis (secolele VIII-VI), ba mai mult, Eretria colonizează în faza de organizare a spaţiului civic. Deci, colonizarea este parte a constituirii polisului grecesc.

Cetăţile întemeiate sunt fie de tip agrar (apoikii), fie de tip commercial (emporii), fie de tip pirateresc (ca cetatea de la Lipari). Este oricum rezultatul unei decizii colective. Comparativ cu colonizarea moderna, individualist, colonizarea greacă reprezintă un fenomen colectiv, iar zonele preferate sunt cele slab populate, evitându-se regiunile cu istorie. De aceea, în nordul Africii fondează o singură cetate – Cyrene. Comandantul desemnat de cetate (oikistes) pleacă împreună cu coloniştii purtând cu sine pământ din cetatea-mamă şi focul din vatra sacră a metropolei, după ce consultă oracolul din Delphi.

Se trasează oraşul, se construiesc edificiile de cult, se întemeiază cultele fondatoare, se parcelează teritoriul agrar, se trag la sorţi loturile (Kleroi). O asemenea întreprindere era relative dificilă, mai ales că unii greci refuzau să părăsească cetatea-mamă, cum este cazul celor plecaţi din Cirene, plecati din Thera şi ameninţaţi cu pedeapsa capital în cazul refuzului.

Herodot, Tucidide, Polybios, Diodor sau Strabon menţionează legătura speciala dintre metropolă şi colonie, care este în primul rând religioasă (acelaşi pantheon, aceleaşi culte), apoi culturală (acelaşi dialect), comercială, politică. Există o oarecare subordonare politică, sub forma protectoratului din partea metropolei şi a obligaţiei coloniei de a apela la ajutorul cetăţii-mamă în caz de nevoie.

Să vedem acum care au fost cele mai importante puncte stabilite de greci, cu precizarea că direcţiile de colonizare au fost în principiu trei:spre Mediterana central şi vestică, apoi spre sud şi spre nord-nord-vest. Metropole prolific au fost:Chalcis (coloniile Mende, Torone în Pen, . Chalcidică, Metone în Macedonia, Cumae, Naxos în vest), Corinth (coloniile Potideea în nord, Siracuza în vest, Apollonia Illirică, Anactrion, Ambracia, Leucade în marea Ionică), Milet (coloniile Cizic, Sinope, Histria, Olbia, Odessos, Apollonia în Pont, Ponticapaion, Teodosia în Pen. Crimeea, Phoceea (coloniile Massalia, Emporion, Mainake în vest), Megara (coloniile Chalcedonia, Heracleea Pontică, Mesembria). Sparta are o singură colonie, Tarentul, iar Athena întemeiază abia în secolul al V-lea colonii militare (cleruchii). Coloniile pot fonda şi ele alte colonii (Sinope este metropolă pentru Trapezunt, Corcyra pentru Epidamos etc.). Uneori coloniştii provin din mai multe cetăţi, cum este cazul Naucratis.

Este deci vorba despre un proces complex, care include şi relaţiile cu localnicii, cu care grecii se pot şi înrudi. Inflenţa grecească asupra mediului colonizat este incontestabilă şi explicabilă:grecii ajung acolo deja cu un bagaj instituţional consistent şi o tradiţie bine închegată.