Robin Hood de Bucureşti: povestea haiducului Ioniţă Tunsu, paracliserul care l-a pus pe jar pe faimosul General Kiseleff

În Bucureştiul de altădată legea era a celor bogaţi, prea puţini dintre săraci având vreo şansă la o viaţă uşoară. Ioniţă Tunsu era haiducul temut de toţi boierii, iubit de toţi amărâţii. Era în urmă cu aproape 200 de ani, când distanţa ierarhică dintre ţărani şi boieri făcea ca viaţa celor mulţi să fie aspră. Marea majoritate a ţăranilor clăcaşi se afla sub exploatarea autorităţilor, a boierilor, a ciocoilor arendaşi şi a egumenilor greci.

Ioniţă era oltean, născut la începutul anilor 1800 în comuna Optaşi. A fost paracliser la biserica Sfântul Gheorghe Vechi de pe Calea Moşilor (pe atunci Podul Târgului de Afară). Era un om voinic, frumos şi inteligent, iar episcopul Ilarion al Argeşului avea gânduri mari cu el, vroia să-l investească cu haina preoţiei.

Ioniţă Tunsu s-a alăturat voluntar armatei conduse de Tudor Vladimirescu, la răscoala de la 1821. Revoluţia a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. A avut cauze naţionale, economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.

Ion Ghica, ciuma şi haiducii

Ioniţă a trăit momente de umilinţă când a văzut „huzurul marilor boieri în comparaţie cu viaţa de mizerie a celor mulţi". Şi-a părăsit slujba, s-a tuns, şi-a format o ceată de oameni necăjiţi şi a pornit pe drumul haiduciei. Tunsu nu era un tâlhar, nu omora şi nu schinguia. Ceea ce lua de la boieri, dăruia văduvelor cu copii, oamenilor bătrâni de care nu avea nimeni grijă, mamelor care nu aveau cu ce să-şi mărite fetele şi gazdelor sărace pe unde poposea.

Odată cu începutul Războiului ruso-turc din 1828-1829 a început şi ciuma în ţară. Boala bântuia cu furie, casele se goleau, iar maidanele Bucureştiului erau pline cu cei care, în ploaie şi frig, îşi aşteptau sfârşitul. Cei înstăriţi, dar şi cei care aveau rude la ţară, au părăsit oraşul.

Primul minstru din timpul lui Alexandru Ioan Cuza şi al lui Carol I, marele academician Ion Ghica, povestea despre amintirea din copilărie cu haiducul Ioniţă Tunsu. Se făcea că Dimitrie Ghica, tatăl lui Ion Ghica, şi-a luat familia şi s-au refugiat la moşia Ghergani, din judeţul Dâmboviţa, pentru a scăpa de ciuma din oraş. Aici, în jurul stejarului aproape milenar, sub bogatul frunziş, şi-a aranjat sufrageria de vară, în aer liber.Într-o seară a fost chemat la poartă de cunoscutul haiduc pentru a fi avertizat. Temut de toţi boierii, Tunsu nu fura de la oricine „coane Tache, nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aci şi văzându-te la masă le faci poftă baieţilor. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboaţă".

Tunsu, spaima tuturor

Generalul rus Pavel Kiseleff, pe atunci în fruntea Ţării Româneşti, fiind înştiinţat de toate faptele lui Tunsu şi a cetei sale care băgaseră groaza în boieri, în negustorii bogaţi şi în autorităţile de ocupaţie, a ordonat de urgenţă ministrului de Interne, Iordache Filipescu să-l prindă.

Tunsu şi ceata lui de haiduci, i-au pândit pe general şi pe suita lui la un popas, în drum spre Târgovişte. Haiducul oltean l-a rugat pe Kiseleff, printr-o scrisoare, să fie blând dacă îl va prinde „Capul excelenţei tale a fost astăzi în gura puştei mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară. Astfel te rog şi eu, ca să porunceşti gonacilor care mă urmăresc să nu mă omoare când ma vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni". Haiducul Tunsu, trădat de prietenul lui, căpitanul Ştefan din Bucureşti, sfârşeşte, la scurt timp după această scrisoare, împuşcat alături de ceata lui.

Povestea haiducului bucureştean apare în legendele din bătrâni rostite copiilor, transmise din generaţie în generaţie până la începutul primului război mondial. Tot el a fost subiectul unui vodevil pe două acte, scris de publicistul Ştefan Mihăilescu, care s-a jucat prima dată pe scena Teatrului Naţional la 6 mai 1858. Rolul principal a fost interpretat de Matei Millo, maestrul scenei româneşti din acea vreme.