Richard Nixon a intervenit pentru Malaxa în războiul cu Auschnitt
Intrarea României în sfera de influenţă sovietică şi acapararea puterii de către comunişti, precum şi măsurile care s-au succedat în scurt timp, culminând cu abolirea monarhiei şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, erau de natură să pună definitiv capăt concurenţei dintre Malaxa şi Auschnitt pentru contractele şi comenzile de stat, atât de profitabile.
Conflictul de interese pur şi simplu dispărea, nu mai avea obiect. Ambii magnaţi aveau să părăsească pentru totdeauna ţara, căutându-şi refugiul şi, eventual, noi oportunităţi de afaceri în Statele Unite ale Americii. Şi, totuşi, rivalitatea dintre cei doi (acum, de fapt, foşti) mari industriaşi români nu se va risipi, ci, în mod paradoxal, înfruntarea lor se va menţine şi peste Ocean, îmbrăcând, fireşte, forme noi.
Primul a fugit din România Auschnitt (în 1946), stabilindu-se, fără probleme, la New York, pentru ca, ulterior, să obţină cu rapiditate cetăţenia americană. În schimb, în ce-l priveşte pe Malaxa, lucrurile au fost mai complicate. În ţară, el s-a bucurat, după război, de un tratament ceva mai favorabil – în comparaţie cu rivalul său – din partea comuniştilor;nu din generozitate, ci fiindcă aceştia aveau nevoie de expertiza sa.
Dându-şi, însă, seama de lipsa totală de perspective (şi cu atât mai mult cu cât dispunea la băncile din străinătate de fonduri secrete apreciabile), industriaşul a profitat de plecarea, în acelaşi an 1946, într-o delegaţie economică în străinătate şi nu s-a mai întors.
Welcome to America: cu şi fără probleme
Malaxa se va îndrepta spre SUA, unde va solicita rezidenţa permanentă, în baza procedurilor Legii americane privind persoanele strămutate. Se vor ivi, însă, piedici serioase, la care, probabil, nu se aştepta. Concret, din partea unor cercuri americane, inclusiv de presă, i se aduc acuzaţii, de care nu era deloc străin vechiul său rival Max Auschnitt, privind legăturile-reale, dar scoase din context, avute în trecut cu Mişcarea Legionară şi cu Germania nazistă, iar mai apoi cu noul regim comunist instalat la Bucureşti. Lui Malaxa se impută, de asemenea, atitudini antisemite şi, mai grav, i se reproşează, dar fără a se furniza dovezi concrete, că în cursul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 locuinţa sa ar fi fost pusă la dispoziţia rebelilor şi că în subsolurile ei ar fi fost ucişi „mii de evrei”. E de presupus, însă, că asemenea exagerări nu au fost inspirate de Auschnitt, care era o persoană decentă, cu bun simţ, ele constituind invenţii, vădite, care nu-i aparţineau.
Făcându-se, cu această rezervă, ecoul învinuirilor ce i se puteau atribui lui Malaxa – învinuiri preluate apoi de personalităţi şi mijloace de informare în masă influente din America – Auschnitt nu putea uita că, în contextul jocurilor politice ale momentului şi în condiţiile ascensiunii ce părea de neoprit a hitlerismului în Europa, Carol al II-lea l-a sacrificat, brusc, fără niciun scrupul, deşi îi fusese, până nu demult, atât de apropiat şi profitase din plin de pe urma lui.
Auschnitt nu putea uita de procesul care i-a fost înscenat, de aruncarea sa în temniţă şi de cedarea silită a unui important pachet de acţiuni, care au ajuns în mâinile concernului „Hermann Göring“ şi ale lui Malaxa. Amărăciunea sa era uşor de înţeles.
Nixon îi sare în ajutor, „stimulat”, se zice, cu 100.000 de dolari
E o situaţie de cumpănă. Bănuielile care plutesc asupra sa îi diminuează din start lui Malaxa şansele de a i se aproba solicitarea de rezidenţă permanentă în SUA. Intervine, însă, ca „un deus ex machina“, tânărul (pe atunci) senator de California Richard Nixon, viitorul preşedinte al Americii. În 1951, acesta introduce un proiect de lege prin care să i se acorde magnatului român dreptul de şedere permanentă în SUA.
În această acţiune a sa, senatorul a fost „stimulat“, cel puţin aşa afirmă cunoscutul ziarist american de investigaţii Seymour Hersh, cu un cec în valoare de 100.000 de dolari. Acelaşi ziarist susţine că o copie a cecului s-ar afla ori s-a aflat în posesia CIA. Mituirea lui Nixon cu suma amintită este dezvăluită şi în cartea americanului Anthony Summer, The Arrogance of Power:The Secret World of Richard Nixon (Aroganţa puterii:Lumea secretă a lui Richard Nixon). Proiectul de lege a întâmpinat însă obiecţii şi, ca atare, nu a putut trece.
Pentru a obţine câştig de cauză, fostul industriaş român a mai recurs, conform unui alt publicist american, Kris Millegan, la sprijinul – tot contra cost! – al altor personalităţi influente, precum şi al unor case de avocatură renumite din SUA. Fonduri avea de unde, rezervele financiare de care dispunea Malaxa (depuneri la bănci) ridicându-se la 400 de milioane de dolari. Printre cei care-l vor sprijini se numără Ugo Carusi, fost şef al Comisiei pentru Imigranţi;firma de avocatură „Sullivan and Cromwell“, din care făcea parte şi Secretarul Departamentului de Stat, John Foster Dulles;altă firmă de avocatură având ca asociat pe Secretarul Aviaţiei, Thomas K. Finletter;şi firma de avocatură a fostului subsecretar al Departamentului de Stat Adolph A. Berle, care a depus personal mărturie în favoarea lui Malaxa în faţa unui subcomitet al Congresului în probleme de imigraţie.
Găselniţa: firma fantomă „Western Tube“
Până la urmă, susţinută de asemenea nume grele, cererea lui Malaxa a fost satisfăcută, un rol principal revenindu-i tot lui Nixon. Soluţia găsită a fost, cum arată acelaşi Kris Millegan, deosebit de ingenioasă. În mai 1951, în toiul conflictului din Coreea, când întreaga industrie americană era supusă reglementărilor speciale din timp de război, magnatul român a înfiinţat firma „Western Tube Corporation“, care avea ca obiectiv fabricarea de tuburi de oţel fără sudură (o „specialitate“ a lui Malaxa), necesare industriei petroliere. Până atunci, construirea unor astfel de tuburi era concentrată pe coasta de Est a Americii, ideea inginerului român fiind ca şi coasta de Vest să beneficieze de asemenea facilităţi, în apropierea zăcămintelor de ţiţei din California. Locul unde urma să fie ridicată noua construcţie era orăşelul Whittier, aflat la 19 km distanţă de Los Angeles. Deloc întâmplător, Whittier era chiar localitatea natală a lui Richard Nixon! Mai mult, firma ar fi avut sediul chiar în aceeaşi clădire (Bank of America, Whittier), unde îşi avea sediul firma de avocatură a lui Nixon şi a asociaţilor săi. În plus, din conducerea noii companii (al cărei unic acţionar era Malaxa) făceau partea prieteni politici ai senatorului de California.
La 17 mai 1951, „Western Tube Corporation“ a solicitat un „certificat de urgenţă“, care conferea prioritate absolută în timp de război materialelor şi personalului necesar pentru buna desfăşurare a activităţii companiei. A fost înaintată, de asemenea, o petiţie cerând ca, în baza cotei de imigrare stabilită pe acel an, să se acorde „regim preferenţial“ lui Malaxa, acesta fiind descris ca „indispensabil“ acestei activităţi. În acest sens, Nixon a telefonat personal unuia dintre conducătorii Serviciului de Imigrare şi Naturalizare (INS) şi a trimis o scrisoare, cu specificaţia „urgent“, Administraţiei Producţiei de Apărare, în care insista „cât de importantă este, din punct de vedere strategic şi economic, atât pentru California, cât şi pentru Statele Unite, o asemenea uzină destinată construirii de tuburi fără sudură pentru puţuri petroliere“. Cererea a fost satisfăcută şi, la 26 septembrie 1953, Malaxa, care se afla în aşteptare, în Canada, a fost admis în SUA cu titlul de rezident permanent. Câştigase o bătălie grea şi costisitoare, dar Auschnitt, ca inspirator din umbră al adversarilor rivalului său, nu s-a dat totuşi bătut, neadmiţându-şi înfrângerea. Spre deosebire de el, însă, Malaxa nu-şi va cere niciodată naturalizarea, tocmai pentru a nu declanşa o nouă avalanşă de critici. Vechiul său concurent atât aştepta pentru a trece din nou la atac.
Inutil de adăugat că, după ce a obţinut dreptul de şedere permanentă, Malaxa nu a întreprins nimic pentru a da viaţă presupusului proiect. Nici el, nici Nixon, nici vreunul dintre prezumtivii membri ai consiliului de conducere nu au ridicat măcar un deget pentru a pune pe picioare „Western Tube“. John Shelley, membru democrat al Camerei Reprezentanţilor din partea statului California, avea să declare ulterior:„Nu a existat niciun motiv pentru a înfiinţa «Western Tube» şi a solicita un certificat de urgenţă, afară de necesitatea de a-i oferi lui Malaxa o trambulină pentru intrarea în SUA“.
Legăturile lui Malaxa cu Juan Peron, Otto Skorzeny şi Otto von Bolschwing
Acelaşi publicist Kris Millegan pe care l-am amintit mai sus relatează că, la un an după ce a devenit rezident permanent în SUA, Malaxa l-a vizitat în Argentina pe Juan Peron, preşedintele din acea vreme al ţării, personaj cu înclinaţii cunoscute de dreapta. E dificil de spus ce a discutat Malaxa cu Peron. A fost, poate, vorba de un proiect industrial, nefinalizat până la urmă, al întreprinzătorului român? În perioada respectivă, Peron avea ca secretar un român, pe scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu, autor al best seller-ului internaţional Ora 25 şi al zguduitorului reportaj de război „Ard malurile Nistrului“.
De asemenea, la Buenos Aires, Malaxa s-ar fi întâlnit cu Otto Skorzeny, ofiţerul SS care a condus operaţiunea de comando soldată cu eliberarea din captivitate a lui Mussolini, în septembrie 1943. Conform altor surse, în SUA, unde îşi avea reşedinţa permanentă, Malaxa ar fi avut legături cu fostul Stürmhauptführer Otto von Bolschwing, cel care l-a expediat în secret peste graniţă pe Horia Sima, după eşecul rebeliunii din ianuarie 1941, şi cu arhiepiscopul Valerian Trifa, fost şef al studenţimii legionare – ambii stabiliţi şi ei în America. Serviciile de informaţii americane aveau, desigur, cunoştinţă despre aceste legături, dar au închis ochii, cu atât mai mult cu cât, în condiţiile războiului rece, von Bolschwing fusese admise în SUA cu asentimentul, ba chiar cu recomandarea CIA, al cărei agent devenise între timp (v. „Historia“, nr. 109, ianuarie 2011). Cât despre Valerian Trifa, acesta a rostit în 1955 o rugăciune de deschidere în incinta Senatului american, la solicitarea aceluiaşi Richard Nixon (iată, numele acestuia revine – pentru a câta oară? – în discuţie).
După ce s-a întors din Argentina, Malaxa a avut din nou dificultăţi cu Serviciul de Imigrare şi Naturalizare. În 1958, la capătul unor audieri care au durat doi ani, fostul industriaş român a primit ordin de deportare. Culmea, de data aceasta nu i s-au imputat relaţiile cu exponenţi ai curentelor extremiste de dreapta, ci darurile oferite unor lideri comunişti români, ca Ana Pauker. Malaxa a făcut, însă, apel, argumentând că a fost nevoit să recurgă la asemenea daruri pentru a obţine permisiunea ca rudele sale apropiate să plece în America;şi a avut câştig de cauză. Ministrul Justiţiei (procurorul general, cum se spune peste Ocean) din acea vreme, William Rogers, prieten politic al lui Nixon, a confirmat decizia. Comentând cele întâmplate, congresmanul John Shelley, pomenit mai sus, declara cu ironie:„Interesant cum această persoană... a găsit refugiu în SUA datorită tratamentului favorizant acordat de Nixon şi de Rogers.
Aceasta, într-o perioadă în care mii de persoane strămutate, victime ale naziştilor, Gărzii de Fier şi comuniştilor, cu care Malaxa a avut legături, nu au fost admise pe teritoriul american. Poate ar fi fost mai bine dacă aceştia şi-ar fi putut aduce cu ei averile şi, dacă ar fi manifestat suficientă atenţie faţă de Richad Nixon, ar fi putut obţine astfel intervenţia lui personală în favoarea lor“. O declaraţie care trebuie, desigur, luată în consideraţie cu precauţiunea necesară:Shelley, membru al Partidului Democrat, era adversarul politic înverşunat al lui Nixon, membru al Partidului Republican, iar Malaxa a căzut la mijloc în disputa dintre cei doi şi partidele lor.
Ajutor pentru Comitetul Naţional Român
Pentru a nu rămâne cu o idee greşită asupra lui Malaxa, prin prisma reproşurilor şi învinuirilor, sugerate în mare măsură unor cercuri politice şi de presă americane de către eternul său rival, Auschnitt, se cuvine, neapărat, adăugat faptul că imediat ce a ajuns în SUA, în ultima parte a anilor ’40, fostul industriaş i-a înmânat generalului Rădescu, preşedintele Comitetului Naţional Român, diferite sume de bani pentru ajutorarea cauzei românilor din exil, fără deosebire de orientare politică şi fără a pune condiţii asupra modului de întrebuinţare a donaţiilor. Între altele, din aceste donaţii a fost finanţată apariţia revistei „Luceafărul“, al cărei editor era Mircea Eliade. Malaxa continua prin asemenea subsidii o practică urmărită consecvent încă din perioada domniei lui Carol al II-lea. Ca om de afaceri, Malaxa nu avea preferinţe politice, fiind însă conştient de necesitatea, impusă de asigurarea bunului mers al activităţilor sale pe plan economic, nu numai de a întreţine permanent visteria regală şi pe cea a „Duduii“, ci şi de a sprijini financiar atât partidele aflate la putere, cât şipe cele cu şanse de a accede la această poziţie (inclusiv partidul legionar, aflat la un moment dat în plină ascensiune). Aşa ar trebui privite acuzaţiile ce i se aduc în legătură cu orientarea cu prioritate spre dreapta. O asemenea practică era, de altfel, larg generalizată în epocă.
După ce a obţinut rezidenţa permanentă în America, Malaxa nu s-a mai implicat în iniţiative sau proiecte cu caracter industrial. S-a mulţumit să ducă o existenţă discretă, un trai mai mult decât confortabil, pe seama a ceea ce pusese deoparte (şi a avut de unde să pună!). Era, probabil, îngrijorat de dezbinarea care domnea în sânul exilului românesc, căutând, cu aceeaşi discreţie dintotdeauna, să contribuie la aplanarea divergenţelor, la găsirea unui numitor comun.
Auschnitt se reorientează
Cât îl priveşte pe constantul său rival Auschnitt, acesta, străduindu-se pe toate căile să-i pună beţe în roate lui Malaxa prin intermediul reţelei sale de relaţii cu cercuri politice şi economice americane influente, nu s-a lăsat abătut de la preocupările sale industriale. Numai că fostul „rege al fierului şi oţelului“ s-a reciclat într-un alt domeniu, cel al maselor plastice. Împreună cu fratele său Edgar, care-i fusese partener şi în România, Auschnitt a lansat o companie, modestă, totuşi, în comparaţie cu ceea ce avusese în ţară, „Flexigrip Inc.“, botezată ulterior „Minigrip Inc.“, având ca obiect fabricarea de fermoare din plastic pentru ambalaje etanşe din acelaşi material. Cât a trăit el, noua companie nu s-a dovedit de prea mare succes. Astăzi, „Minigrip“, care a devenit o firmă fiică a corporaţiei „Illinois Tool Werk“ (ITW), este cunoscută sub numele „ITW Zippak“ şi s-a transformat într-o industrie (profitabilă) a sacoşelor (pungilor) din plastic cu fermoar.
Reconciliere postumă?
Auschnitt avea să moară în 1959, la New York. A trăit până în ultima clipă într-o reşedinţă luxoasă de pe Park Avenue, bulevardul bogătaşilor newyorkezi. Malaxa avea, la rândul său, să părăsească această lume în 1965, la reşedinţa sa din statul (învecinat) New Jersey. Ar fi împlinit în scurtă vreme 81 de ani.
Deşi locuiau în zone apropiate (Malaxa având şi la New York un apartament), nu se ştie dacă foştii mari industriaşi s-au întâlnit sau şi-au vorbit, rămânând neclintiţi în vechea lor rivalitate. După schimbările din România în urma evenimentelor din decembrie 1989, moştenitorii celor doi au revendicat, fireşte, bunurile confiscate în timpul regimului comunist şi al guvernării antonesciene. Ei au primit ca despăgubiri titluri la Fondul Proprietatea, care, începând de la finele lui ianuarie a.c., sunt listate la Bursa de Valori Bucureşti. Potrivit unor date recente, moştenitorilor lui Malaxa le revine 7, 35 la sută din capitalul Fondului, fiind cei mai importanţi acţionari privaţi cu domiciliul în SUA. Partea care revine, deocamdată, moştenitorilor lui Auschnitt este mult mai mică, deoarece majoritatea hârtiilor care atestau dreptul lor de proprietate asupra bunurilor respective s-a pierdut. Eventuala reconstituire a acestor hârtii va lua, probabil, foarte mult timp.
Fiul lui Max Auschnitt, Steven (foto), ajuns astăzi la o vârstă venerabilă (86 de ani), revendică, între altele, împreună cu soţia decedatului său frate, Robert, o suprafaţă de pădure de 11.000 hectare, lângă Nădrag. El a recuperat casa din Bucureşti (din Aleea Alexandru) a tatălui său (unde, la un moment dat, se afla Ambasada Argentinei), pe care a şi vândut-o prompt contra mai multor milioane de euro lui Gigi Becali.
Interesant e faptul că pentru recuperarea bunurilor revendicate moştenitorii ambilor foşti corifei ai industriei au recurs la aceeaşi casă de avocatură din România:un fel de reconciliere postumă între cei doi mari rivali, care, o bună parte din cât au trăit, au căutat să se submineze reciproc.
Indiscutabil, cu luminile şi umbrele lor, aceste două fascinante personaje şi-au pus amprenta asupra peisajului economic – şi nu numai – al României interbelice. E de aceea regretabil că, la atâta timp de la dispariţia lor şi la mai bine de două decenii de la căderea comunismului, nu dispunem încă de monografii solide, bine documentate, care să elucideze, în ceea ce îi priveşte, petele albe care mai persistă şi să evoce ce au făcut ei bun şi mai puţin bun pentru ţara în care s-au născut şi au devenit prosperi. Poate că în viitor această lacună va fi remediată.
Mai citeşte: