Rezistența franceză

După ce tancurile lui Guderian au traversat fluviul Meuse, pe 13 mai 1940, Franța a fost supusă de germani în doar patru săptămâni. Englezii au putut să se retragă dincolo de Canalul Mânecii, însă francezii au fost forțați să se retragă:dezastrul nu a fost doar al armatei, ci și al populației civile – 10 milioane de refugiați au fugit din fața armatei invadatoare. Era cel mai mare exod de populație din Europa în câteva secole.

Pe 16 iunie, noul șef al statului, Mareșalul Pétain, cerea armistițiul, decizie care a adus ușurarea multor francezi. Mareșalul, în vârstă de 84 de ani, înconjurat de mitul victoriei de la Verdun din Primul Război Mondial, a fost văzut atunci ca omul care a salvat Franța de un coșmar. A ajuns să fie comparat cu Ioana d'Arc, iar portretul lui a fost atârnat în multe biserici. Nu avea să treacă însă mult timp până când Pétain va fi hulit pentru politica de colaboraționism cu naziștii.

Potrivit armistițiului, Franța era împărțită în 2 zone, iar Pétain și-a stabilit guvernul în zona neocupată, la Vichy, oraș balnear ales pentru că numeroasele hoteluri de aici îi puteau găzdui pe miniștri. De acolo, regimul de la Vichy a lansat o ofensivă împotriva tuturor elementelor republicane din Franța, într-o mișcare de renaștere a naționalismului extremist cunoscut ca Revoluția Națională. Era, în cuvintele lui Charles Maurras – teoreticianul acestei Franțe de extremă dreaptă, „triumful adevăratei Franțe” în fața socialiștilor, comuniștilor, evreilor, francmasonilor, precum și în fața tradițiilor democratice și parlamentare, acuzate că ar fi precipitat înfrângerea Franței și că ar fi condus țara către catastrofă.

Franța regimului de la Vichy a căutat să-și găsească locul într-o Europă a nazismului care, credeau unii, era iminentă, asta dacă nu devenise deja o realitate. Prin intermediul premierilor Pierre Laval și Darlan, regimul a căutat o înțelegere cu ocupantul german, iar Pétain însuși a recunoscut că a fost vorba de colaboraționism. La început, s-au căutat aranjamente reciproce și obținerea de beneficii, însă s-a ajuns la acceptarea – sau chiar anticiparea – cererilor germane. Punctul culminant al acestei politici a fost acțiunea noii Miliții – asemănătoare cu Gestapo-ul nazist – care i-a persecutat pe evreii francezi și i-a urmărit și ucis pe membrii Rezistenței, în colaborare cu poliția germană.

De partea cealaltă, Rezistența franceză respingea armistițiul, colaboraționismul, politica extremistă a regimului de la Vichy și, nu în ultimul rând, statutul mitic și popularitatea lui Pétain, lucru nu tocmai ușor având în vedere că nimeni nu putea uita că Pétain – cel care colabora acum cu germanii – îi învinsese pe aceștia în bătălia de la Verdun. Rezistența franceză nu a luptat doar pentru eliberarea țării, ci și pentru mințile și inimile francezilor. Mulți membri ai Rezistenței aveau să declare mai târziu că, cel puțin în primii doi ani, cea mai grea misiune a lor a fost înfrângerea „Pétainismului”, a încrederii și sprijinului de care se bucura Mareșalul. Sarcina a fost  mai ușoară după noiembrie 1942, când germanii ocupă întreaga țară, iar Pétain a rămas la conducerea a ceea ce se transformase într-un regim supus Berlinului. Cu toate acestea, simpatizanții lui Pétain nu au dispărut complet. Există și astăzi francezi care nu acceptă demitizarea lui Pétain și condamnarea acestuia drept colaboraționist.

Nașterea Rezistenței

Diferența dintre cele două zone, ocupată și neocupată, a fost prima variabilă semnificativă în istoria Rezistenței. Prezența germanilor în nord și în vest a fost atât un imbold, cât și un factor limitativ pentru Rezistență. În schimb, absența germanilor din sud a fost un factor vital – aici, rezistența anti-Vichy a cunoscut o mult mai bună organizare și o bogăție a publicațiilor clandestine.

S-a înregistrat de asemenea o diferență între zonele urbane și cele rurale. Inițial, mișcarea de rezistență a fost prin excelență una urbană. În primul rând, pentru că aici germanii erau mult mai prezenți; apoi, toate facilitățile pentru tipărirea ziarelor și manifestelor se aflau în orașe. De asemenea, la oraș erau mult mai pronunțate tradițiile politicii revoluționare, ale liberalismului din licee și centre universitare. Însă pe măsură ce tot mai mulți francezi au început să resimtă povara Ocupației, iar mulți au fost deportați în Germania pentru a asigura forța de muncă a Reich-ului, din ce în ce mai mulți membri ai Rezistenței s-au retras către zonele rurale ale Franței, iar comunitățile țărănești au devenit vitale pentru supraviețuirea membrilor Rezistenței în 1943-1944.

În plan militar, Rezistența a depins permanent de armele și munițiile trimise de Aliați. Însă Aliații aveau propriile idei cu privire la importanța strategică a fiecărei regiuni franceze în parte, și în funcție de asta alegeau ce grupuri ale Rezistenței să înarmeze. Spre exemplu, grupurile formate din comuniști sau cele care erau departe de principalele artere de comunicații aveau șanse puține să primească provizii.

Toate aceste variabile au afectat natura și forța Rezistenței, și pentru a înțelege mai bine acest fenomen este nevoie de o analiză a elementelor de clasă, profesie și personalitate a membrilor Mișcării.

Apariția Mișcării de Rezistență

Primii membri neoficiali ai Rezistenței au fost cei care au refuzat să accepte Armistițiul drept sfârșitul războiului pentru Franța. Îi putem numi pe De Gaulle, aflat la Londra, sau pe cei aflați în Franța: Edmond Michelet, Jean-Moulin, Henri Frenay, Bertie Albrecht, Lucie Aubrac ș.a. E vorba de indivizi izolați care au încercat să găsească modalități de a continua conflictul în pofida situației dezastruoase. Acestora li s-au adăugat dușmanii ideologici ai nazismului: comuniștii, socialiștii, catolicii de stânga și protestanții. Toți aceștia simțeau că trebuie să facă ceva pentru a-și marca opoziția față de inerția guvernului, care-i sfătuia pe francezi să-și vadă de viețile lor și să lase deciziile importante în mâna lui Pétain și Laval.

Foto: steagul Franței libere

Până la mijlocul anului 1941, indivizii izolați au început să formeze mici grupuri și rețele ale Rezistenței. Cel mai dezvoltat dintre acestea a fost Mișcarea Francezilor Liberi, condusă de generalul de Gaulle din Marea Britanie, care putea beneficia de sprijinul BBC pentru a recruta voluntari din Franța și pentru a stabili o legături simbolică între cei care continuau războiul în numele Franței libere. Însă Mișcarea lui de Gaulle, deși foarte importantă, a fost diferită de ce s-a întâmplat de fapt pe continent, în Franța ocupată. Aici, mișcările de Rezistență s-au dezvoltat treptat, iar unele grupuri nici nu știau de inițiativa generalului aflat de partea cealaltă a Canalului Mânecii. Alături de grupurile de Rezistență au acționat și rețelele secrete care transmiteau englezilor informații despre germani.

În primii doi ani de ocupație, Gestapo-ul nu s-a făcut simțit în egală măsură în toate regiunile Franței. Nici politicile represive ale regimului de la Vichy nu erau resimțite la fel în toată Franța, cu o singură excepție: populația evreiască. Aceasta era persecutată nu doar de germani, ci și prin legislația impusă de guvernul de la Vichy. De aceea, rezistența evreilor s-a afirmat foarte greu, și abia după ce au început deportările – în vara lui 1942 – mișcarea de Rezistență în ansamblu a început să-și dea seama de sălbăticia antisemitismului german și de măsura în care guvernul de la Vichy colabora cu naziștii în privința arestării și persecutării evreilor.

De-a lungul procesului de conturare și dezvoltare a Rezistenței, mulți oameni au ajuns să se implice aproape din întâmplare: găseau un pamflet clandestin în cutia de scrisori, făceau o favoare unui prieten arestat transmițând un mesaj, ascundeau pe cineva care se ascundea de Gestapo, vedeau un vecin arestat etc. Căile prin care oamenii au ajuns în Rezistență au fost foarte variate, la fel și modalitățile prin care oamenii își puneau talentele și aptitudinile în slujba acestei mișcări.

Activitatea Rezistenței

Înainte de război, francezii aveau cea mai bogată presă politică din Europa. După înfrângerea care a atras suprimarea libertății de exprimare, atât de către cenzorii germani, cât și de către guvernul de la Vichy, a fost necesar ca Rezistența să-și creeze propria rețea de presă. Și a reușit să facă asta într-o manieră remarcabilă. Publicațiile clandestine își procurau informațiile de la BBC, de la radioul elvețian, de la Moscova sau de la radiourile africane care au fost înființate de generalul de Gaulle. Au fost publicate broșuri, pamflete, ziare, chiar și romane și colecții de poezii sau eseuri, acestea demonstrând vitalitatea mișcării de Rezistență.

Nu toți membrii rezistenței acționau în clandestinitate. Mulți au rămas la slujbele lor, folosindu-se de acestea pentru a descoperi informații importante, pentru a proteja activitățile Rezistenței și pentru a-i sabota pe germani. E important de ținut minte că nu doar germanii erau ținta operațiunilor Rezistenței, ci și francezii considerați a fi colaboraționiști. Aceste acțiuni împotriva cetățenilor francezi au fost atacate foarte dur de regimul de la Vichy și, după 1943, au fost catalogate drept acțiuni teroriste.

Unitate și diversitate

Existând atât de multe grupuri răsfirate pe tot teritoriul Franței, o mișcare de Rezistență unificată nu era posibilă. Însă în 1942-1943, de Gaulle – cu ajutorul lui Jean Polin, PierreBrosselette, Christian Pineau și alții care au condus negocierile între Rezistență și Londra, a reușit să unifice într-o mare măsură grupurile separate de Rezistență într-o mișcare cât de cât unită cu un program unitar. Comuniștii au rămas, oficial, în afara acestei Rezistente Unite (Mouvments Unis de la Resistance), păstrându-și propria conducere și linie de acțiune, însă a existat întotdeauna o colaborare între cele două grupuri.

Semnificația Rezistenței

În esență, Rezistența a fost o reafirmare a independenței și individualității Franței, precum și o luptă pentru recâștigarea libertății și, mai ales, a integrității naționale. În termeni militari, ea ar fi putut să realizeze mai multe dacă ar fi fost integrată mai eficient planurilor și strategiilor Aliaților. După cum a demonstrat agentul SOE Harry Ree la fabrica Peugeot de la Montbeliard, sabotajul efectuat de Rezistență putea fi mult mai eficient și mai econom în materie de resurse decât bombardamentele aleatorii precum cel de la Rennes, din 9 martie 1944, în urma căruia au murit 300 de civili, iar ținta militară abia a fost atinsă. Rezistența a contribuit foarte mult la eliberarea a 2/3 din teritoriul Franței, iar ambuscadele și sabotajele organizate au afectat retragerea și regruparea armatei germane după debarcarea Aliaților.

Alternativa ar fi fost colaboraționismul sau politica de așteptare – ceea ce francezii numesc „attentisme”, a amâna o decizie până la clarificarea unei situații. Colaboraționismul ar fi condus în cele din urmă la războiul împotriva Aliaților, iar attentisme-ul la eșecul unei națiuni întregi de a câștiga respectul celor care, în alte părți, continuau să lupte împotriva Germaniei. Datorită Mișcării de Rezistență, Franța a putut să-și redobândească – într-o anumită măsură – statutul în lumea postbelică.

Vorbind ulterior despre alegerea făcută, mulți membri ai Rezistenței îl parafrazează pe Albert Camus, el însuși participant la Mișcare, care spunea: „Ce altceva am fi putut face? Nu puteam fi de cealaltă parte a lagărelor de concentrare.”

Sursa: Roderick Kedward, The Resistance in France, în „History Today”, 34, nr. 6, iunie 1984

Vezi și:

-Agnes Humbert, Resistance. Războiul nostru, București, Editura Rao, 2010

-René Hostache, Le Conseil National de la Résistance: les institutions de la clandestinité, Paris , Presses Universitaires de France, 1958

-Marie Granet, Défense de la France: histoire d'un mouvement de résistance (1940-1944), Paris, Presses Universitaires de France, 1960