Revoluția rusă din februarie 1917
Autocrația traversează ca un fir roșu întreaga istorie a Rusiei, de la Moscova primilor cneji care s-au emancipat de sub cnutul mongol, la Rusia imperială a Romanovilor sau la U.R.S.S.-ul atotputernicilor secretari-generali ai PCUS. Este atât de întipărită în mentalul colectiv rusesc, încât mulți analiști o consideră singura formă de guvernământ viabilă pentru un teritoriu atât de întins, de la Marea Baltică, la Oceanul Pacific, populat de națiuni de limbi și confesiuni extrem de diferite. Acum exact 100 de ani, acest model autocrat a fost pus în paranteza istoriei de surprinzătoarele evenimente revoluționare ale anului 1917. Pentru câteva luni, Rusia părea să urmeze un alt curs istoric, care ar fi dus-o spre o republică parlamentară de tip occidental. Această șansă istorică unică a fost ratată în urma unui puci militar dat de un grup restrâns de revoluționari de profesie din jurul lui Lenin, determinați și fără scrupule. Iar istoria a fost rescrisă de învingătorii bolșevici care au prezentat lovitura de stat din 25 octombrie 1917 drept adevărata Revoluție.
La începutul secolului al XX-lea, Rusia era singura dintre marile puteri care nu avea nici constituție, nici parlament. Forma de guvernământ, cea a absolutismului monarhic, aparținea unei epoci revolute în cea mai mare parte a continentului european. Funcționarii nu depuneau jurământul de fidelitate statului, ci direct țarului. Conform Codului de procedură penală, orice încercare de a pune la îndoială autoritatea țarului sau simpla exprimare a dorinței de a vedea schimbat regimul consituiau delicte majore. Măsurile extreme de control, supraveghere și represiune a populației, puse în practică prin intermediul Departamentului Poliției de Stat creat în 1880 în urma unui atentat terorist la viața țarului Alexandru al II-lea, făceau din Rusia țaristă un prototip al statului polițienesc modern. Unul dintre șefii Departamentului Poliției de Stat transpune această ruptură între stat și societate în termenii unui adevărat război: „Există un popor și o autoritate a statului și aceasta din urmă este în permanență amenințată de cel dintâi... Prin urmare, orice formă de manifestare publică echivalează cu o amenințare la adresa autorității statului. Iată de ce apărarea statului ia forma unui război împotriva întregii societăți”.
Preludiul
Tentativele de reformă din prima decadă a secolului al XX-lea, cauzate de intensificarea contestării sistemului, deseori în forme violente, și de consecințele catastrofale a înfrângerii în războiul ruso-japonez din 1905, au fost considerate insuficiente de opoziția nerăbdătoare să obțină libertăți și drepturi politice comparabile cu cele de care se bucurau națiunile Europei occidentale. Primul prim-ministu din istoria Rusiei, Serghei Witte, l-a avertizat pe ultimul țar al Rusiei, Nicolae al II-lea, despre pericolul ca aceste cereri nestăvilite să se transforme într-o revoluție care să răstoarne întreg regimul politic: „Progresul omenirii este de neoprit. Ideea de libertate va triumfa, dacă nu pe calea reformelor, atunci prin revoluție. Dar în această ultimă eventualitate, ea va lua naștere din cenușa unei istorii de o mie de ani, care va fi distrusă. Bunt-ul rusesc [răzvrătirea], nătâng și nepăsător, va mătura totul în calea lui, nelăsând în urmă decât praful și pulberea. Ce fel de Rusie se va naște din această încercare nemaiîntâlnită depășește puterea imaginației omenești: grozăviile bunt-ului rusesc pot întrece tot ceea ce a cunoscut istoria. E cu putință ca o intervenție străină să sfâșie țara. Încercările de a da viață idealurilor socialismului teoretic – care sunt sortite eșecului, dar vor fi fără îndoială puse în practică – vor distruge familia, credința, proprietatea, temeliile legii”.
După momentul critic al anului 1905, marcat de greve generale și de ciocniri violente între manifestanți și forțele represive, Nicolae al II-lea a fost nevoit să accepte o serie de reforme care ar fi transformat într-un final Imperiul autocrat într-o monarhie constituțională. Împărțirea responsabilității guvernării cu o Dumă de Stat din ce în ce mai îndrăzneață a eșuat însă lamentabil datorită firii oscilante a țarului, adeseori influențat de elementele conservatoare din anturajul său. Așa că în preajma Primului Război Mondial, Rusia se găsea într-o situație explozivă, cu un regim vetust din ce în ce mai contestat. Decizia pripită a Rusiei de a intra într-un război care s-a dovedit a fi unul de uzură, cu înfrângeri catastrofale în fața armatelor germane, a erodat încrederea în regim, încurajând radicalizarea elementelor revoluționare. Instituția monarhiei, altădată pilonul principal al regimului, se afla într-o criză de popularitate agravată de firea slabă a țarului Nicolae al II-lea și de originea străină a țarinei Alexandra Feodorovna. Fiind născută nemțoaică, în patria principalului inamic al Rusiei, țarina a jucat rolul de țap ispășitor pentru poporul rus cam în aceeași măsură în care regina Maria Antoaneta a Franței, cu originea ei austriacă, l-a jucat la 1789. Poate că situația ar fi fost ținută sub control dacă armata s-ar fi aflat la dispoziția regimului. Însă cu ea cantonată la sute de kilometri distanță, prinsă într-un război sângeros de ofensive și contraofensive ample, revoluționarii au putut să se desfășoare fără mari probleme în spatele frontului.
Evenimentele
Cum se întâmplă adesea în istorie, vremea a jucat un rol important în evenimentele din februarie 1917. După o iarnă teribilă, a urmat o încălzire neobișnuită pentru Sankt Petersburg (rebotezat în anii războiului în Petrograd, pentru că vechea denumire avea o rezonanță mult prea germanică), cu temperaturi de +8 grade. În documentarele de epocă pe pot vedea mulțimile de protestatari adunate sub un cer strălucitor. Scânteia care a provocat lanțul de evenimente ce într-un final va duce la abdicarea țarului și la instaurarea unei republici parlamentare l-a reprezentat marșul femeilor prilejuit de aniversarea pe 23 februarie 1917 a Zilei Internațională a Femeii. Rigorile economiei de război aveau repercusiuni crunte asupra populației civile, ce suferea în urma unei penurii cronice de alimente. La scurt timp, marșul s-a transformat într-un protest spontan, axat pe revendicarea pâinii cea de toate zilele. Femeilor li s-au alăturat muncitorii de la uriașele ateliere mecanice Putilov. Un martor al evenimentelor din zilele respective, britanicul Herbert Stewart, tutorele nepoților țarului Rusiei, își nota în jurnal caracterul spontan și anarhic al manifestațiilor de revoltă îndreptate împotriva autorităților. „Revolta și dezordinea domneau pe străzi, și cred că asta e cea mai bună descriere a unei revoluții: poporul spărgea magazine, prăda brutăriile; femeile, mai ales. Răsturnau tramvaiele, construiau baricade din lemn și pietre de pavaj”, consemna Herbert Stewart.
Trei zile mai târziu, puhoiul de oameni ajunge la peste 250.000 de manifestanți, atât muncitori intrați în grevă generală, dar și femei și studenți. Simțind că situația scapă de sub control, autorităție ordonă în mod imprudent trupelor de cazaci să intervină în forță pentru a dispersa mulțimea. La final, peste 40 de cadavre sunt presărate pe caldarâmul din Piața Znameski. Vestea sângeroaselor incidente i-a revoltat pe soldații incartiruiți în cazarma de la Petrograd. Majoritatea din cei 140.000 de soldați erau rezerviști de 30-40 de ani, civili până în urmă cu puțin timp. Răzvrătirea garnizoanei Petrogradului reprezintă momentul hotărâtor al Revoluției din februarie, capitala Imperiului scăpând de sub controlul regimului țarist.
În perioada imediat următoare ia naștere un sistem de putere duală, dvoelastie, care durează până în octombrie. Duma de Stat continua să funcționeze alături de nou înființatul Soviet din Petrograd dominat de militari. Din cei 3000 deputați, 2000 erau soldați. Asta arată în ce măsură Revoluția din Februarie a fost de fapt în primele ei faze, o revoltă a soldaților. Ca organ de putere executivă, Comitetul Provizoriu al Dumei (denumit ulterior Guvern Provizoriu) se calcă pe bătături cu Ispolkom-ul dominat de socialiști (Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd). La 2 martie, în urma presiunilor exercitate de proprii generali, țarul Nicolae al II-lea abdică în favoarea fiului său de numai 12 ani, țareviciul Alexei. Regența urma să fie asigurată de fratele său, Mare Duce Mihail. Nicolae a crezut că doar așa se poate continua războiul, neluînd în considerare o pace separată cu germanii ce i-ar fi permis să folosească trupele de pe front pentru a restabili controlul Coroanei. Din cauza bolii fiului său (hemofilie) se va răzgândi, hotărând să cedeze coroana direct fratelui său Mihail. Decretul de abdicare semnat de Nicolae al II-le este transmis în aceeași zi Dumei de la Petrograd: „În zilele marii lupte împotriva inamicilor străini, care încearcă de aproape trei ani să ne înrobească patria, Domnul Dumneze s-a milostivit să trimită Rusiei o nouă și grea încercare. [...] În aceste zile hotărâtoare pentru viața Rusiei, Noi considerăm că ține de datoria Noastră să asigurăm poporului Nostru cea mai strânsă unitate cu putință și o consolidare a tuturor forțelor naționale. […] În înțelegere cu Duma Imperială, am hotărât să renunțăm la Tronul Imperial Rus și să depunem puterea supermă. Cum nu dorim să Ne despărțim de iubitul Nostru fiu, transmitem succesiunea fratelui Nostru, Marele Duce Mihail Aleksandrovici. [...] Îl povățuim pe fratele Nostru să conducă afacerile de stat în deplină și inviolabilă unitate cu reprezentanții poporului din corpurile legiuitoare, după acele principii care vor fi stabilite de ei. […] Îi îndemnăm pe fiii credincioși ai patriei să-și îndeplinească datoria sfântă, să se supună [noului] țar în greul moment de restriște națională și să-L ajute ca, împreună cu reprezentanții poporului, să conducă Imperiul Rus pe calea victoriei, prosperității și gloriei, Domnul Dumnezeu să ajute Rusia!”
Partidele
Principalii actori politici ce-și revendică accesul la putere în Rusia revoluționară sunt partidele, de facturi și de orientări ideologice extrem de variate, de la anarhiști de extremă stânga, la naționaliști de extremă drepta. Într-un final, patru mari tabere își vor disputa întâietatea pe scena politică.
1. Partidul Constituțional Democratic, principalul exponent al curentului politic liberal. Membrii lui numiți cadeți, după abrevierea K-D a partidului, proveneau în special din rândurile profesiunilor liberale (universitari, avocați, medici), din nobili cu vederi reformiste și chiar din foști socialiști dezamăgiți. Își propuneau introducerea unor refome ample în societate, bazate pe o constituție democratică care ar fi urmat să asigure drepturi și libertăți civile tuturor, indiferent de religie, naționalitate sau de extracție socială. Într-o țară dominate de un climat antisemit virulent, tradus în pogromuri recurente, cadeții făceau notă discordantă prin sprijinirea activă a obiectivului emancipării evreilor. Își doreau emularea instituțiilor și economiilor occidentale, prin accentul pus pe industrializare și pe proprietatea privată. În această privință, cadeții reprezentau cei mai importanți agenți ai modernizării Rusiei. Deși proporția lor în Duma de Stat scăzuse de la primele alegeri din 1905, au ajuns să controleze cinci portofolii în Guvernul provizoriu, inclusiv pe cel de prim-ministru, prin prințul Gheorghi Lvov și ministerul de externe, prin liderul partidului, istoricul Pavel Miliukov. Alți reprezentanți de marcă ai partidului sunt istoricul Aleksandr Kornilov, contesa Sofia Panina ce va ocupa funcția de vice-ministru al Educației, orientalistul Sergei Oldenburg, ministru al Educației în Guvernul Provizoriu și Vladimir Dmitrievich Nabokov, tatăl ilustrului scriitor și secretar în Guvernul Provizoriu.
2. Partidul Socialist Revoluționar, combina ideile socialiste predominante în rândul intelighentiei, cu un tip de țărănism prin care încerca să pătrundă în lumea rurală ce forma 85% din populația Rusiei. Membrii lui erau cunoscuți sub numele de eseri, de la abrevierea numelui partidului (S.R.). În prima parte a activității lor, arma politică principală era terorismul îndreptat împotriva agenților regimului țarist. După 1909 își mai moderează tonul, iar Revoluția din 1917 îi propulsează într-o alianță de conjunctură alături cadeți în Guvernul Provizoriu. Liderul și teoreticianul partidului este Viktor Cernov care va ocupa funcția de ministru al Agriculturii în guvernul condus de cealaltă figură importantă a eserilor, avocatul Aleksander Kerenski.
3. Menșevicii, facțiune apărută în urma rupturii din Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia produsă la al doilea congres organizat în 1903 în străinătate. Titulatura lor este înșelătoare pentru că deși menșevici derivă de la un cuvânt rus ce înseamnă minoritate, ei reprezentau majoritatea din cadrul partidului. Fideli tezelor marxiste, menșevicii doreau schimbarea regimului țarist printr-o revoluție democrat burgheză care ar fi urmat să asigure tranziția spre următoarea etapă, cea a dictaturii proletariatului. Erau ceva mai moderați și mai înclinați de a colabora cu partidele liberal-burgheze decât rivalii lor politici, bolșevicii. Ocupau cele mai multe locuri, 23, în cadrul Comitetul Central și Executiv al Întregii Rusii (CCE), organul executiv al Sovietul de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților din întreaga Rusie ce înlocuise Ispelkom-ul. Menșevicii vor ocupa două protofolii în Guvernul provizoriu, cel al Ministerului Muncii prin Matvei Skobelev și cel extrem de important în dinamica revoluționară, al Ministerului Poștei și Telegrafului, prin gruzinul Irakli Tsereteli. Liderul menșevicilor este ziaristul Julius Martov, vechi prieten și mentor al unui alt menșevic celebru, Lev Troțki, ce mai târziu va defecta la bolșevici.
4. Bolșevicii, reprezenta facțiunea radicală a Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia de care se va rupe în celebrul congres din 1903. Deși o minoritatea în rândurile marxiștilor ruși, ei s-au autointitulat bolșevici după cuvîntul rus de înseamnă „majoritate”. Ca obiectiv principal își propuseseră la fel ca menșevici instaurarea dictaturii proletariatului, însă spre deosebire de aceștia nu aveau încredere în conștiința de clasă a muncitorilor și doreau ca revoluția să fie condusă de un grup restrâns de profesioniști fanatici. Modul de conducere urma să fie cel al „centralismului democratic”, concept ce camufla viziunea lor asupra unei guvernări autoritare, asigurată de o elită revoluționară. Liderul lor este revoluționarul de profesie Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut sub numele de Lenin. Alte figuri importante ale bolșevicilor sunt Kamenev, Zinoviev, Buharin, Troțki și Stalin, cu toții jucând roluri extrem de importante în evenimentele ulterioare.
Reformele
Statul, așa cum supusul rus îl cunoscuse toată viața lui, s-a prăbușit în decurs de câteva zile. Primele instituții desființate au fost cele represive. La 4 martie guvernul a dizolvat Departamentul Poliției, Ohrana și Jandarmeria, înființând miliții cetățenești subordonate zemstvelor (consilii locale de autoadministrare introduse în 1864) și consiliilor municipale. Armata scapă de controlul guvernului, trecând în cel al Sovietelor prin politizarea ei în urma Ordinului nr. 1 emis abuziv de Ispolkom, ce-și aroga un rol legislativ. Rapiditatea dezintegrării statului rus în acele zile de efervescență revoluționară, fluiditatea schimbărilor sau provizoratul dominant sunt surprinse de Kerenski în amintirile sale: „«Revoluția» era un cuvânt care nu se putea aplica celor ce se petreceau în Rusia... O întreagă lume, lumea legăturilor naționale și politice se scufundase și dintr-o dată toate programele politice și tactice, oricât de îndrăznețe și de bine concepute ar fi fost ele, păreau să plutească în aer, lipsite de obiect și de utilitate.”
Deși Guvernul Provizoriu exercita un control politic mai mult teoretic decât efectiv, programul de reforme adoptat în cele câteva luni de zile în care a funcționat este realmente impresionant. Au fost eliberați prizonierii politici, s-a pus capăt cenzurii, decretându-se libertatea de exprimare absolută, s-a abolit pedeapsa cu moartea, s-au anunțat alegeri libere pentru Adunarea Constituantă bazate pe votul universal, egal și direct, s-au pus capăt discriminărilor etnice și religioase. S-au sădit germenii democrației participative. Pe tot cuprinsul Rusiei, diferitele corpuri sociale, precum cele ale țăranilor, muncitorilor și soldaților, s-au organizat în consilii, comitete și asociații profesionale libere de controlul statului. Rusia se îndrepte cu pași rapizi spre calea democrațiilor liberale occidentale, depășindu-le chiar pe alocuri prin îndrăzneala reformelor, tipică tuturor regimurilor revoluționare. Guvernarea autocratică părea să rămână o amintire nefericită a trecutului, iar democrația constituțională se contura la oprizont ca noul sistem de guvernământ al Rusiei postrevoluționare.
Sfârșitul
Deși una dintre cauzele principale ale Revoluției ruse o reprezenta agravarea nemulțumirilor populației pe fondul războiului cu Puterile Centrale, Guvernul Provizoriu a luat catastofala decizie de a-l continua. Cu o armată virusată de propaganda revoluționară, cu perspective extrem de reduse de a învinge mașinăria de război prusacă și cu o autoritate neconsolidată pe frontul intern. La scurt timp, Guvernul Provizoriu a fost nevoit să se confrunte cu facțiunea cea mai hotărâtă să preia puterea prin orice mijloace, cea a bolșevicilor. Cu ajutorul Ministerului de Externe german, Lenin împreună cu un grup de 30 de revoluționari de profesie, ajunge pe 3 aprilie 1917 în gara Finlanda din Petrograd, într-un vagon sigilat. Politicienii din fragila alianță de guvernare erau însă deciși să respecte principiile democratice și liberale, așa că Lenin și fidelii lui n-au fost arestați și au putut să organizeze nestingheriți asaltul asupra fragilului edificiu politic apărut în urma Revoluției din februarie. Cadetul Vladimir Nabokov își notează în scrierile sale că succesul bolșevicilor se află în această lipsă de scrupule de care dădeau dovadă și care contrastează în mod flagrant cu lipsa de pragmatism a guvernanților: „Guvernul provizoriu n-avea simțul puterii reale. Era o luptă între două forțe: pe de o parte, elemenetele publice raționale și moderate, dar - vai! - timide și neorganizate; de alta, imoralitatea organizată cu liderii ei fanatici, absolutiști.[...] Leninii și Troțkii sunt total indiferenți față de soarta indivizilor. «Unde se cioplește, sar și așchii», răspund ei convenabil la orice întrebare.”
În octombrie are loc o lovitură de stat clasică, dată de un grup restrâns numeric, însă bine organizat, de revoluționari de profesie. Pentru a da o aparență de democrație revoluționară, s-a orchestrat o participare de fațadă a maselor în evenimentele puciului militar dat de Lenin și grupul său de bolșevici. În scurt timp se revine la sistemul autocratic bazat pe un control represiv mult mai draconic raportat chiar la standardele regimului țarist. Cenzura este reintrodusă, iar ziarele independente sau ale opoziției sunt interzise. Oponenții politici, cadeții, menșevicii și eserii, sunt considerați inamici ai statului și vor fi hărțuiți, arestați, închiși și în cele din urmă executați cu miile. Cultul personalității liderilor bolșevici, Lenin apoi Stalin, va lua proporții grotești, depășindu-l cu mult pe cel al Romanovilor. Experimentul liberal al primăverii lui 1917 moare în fașă, la doar câteva luni de la gestația sa. Reformele inițiate în această scurt interval de timp vor fi avortate de noul regim al Sovietelor, iar formele incipiente de democrație participativă lasă locul „centralismului democratic”, formulă menită să mascheze dictatura cu mână de fier a facțiunii bolșevice. Rusia se scufundă pentru mai mult de șapte decenii înapoi în bezna autocrației politice.
Bibliografie selectivă :
1. Richard Pipes, Scurtă istorie a Revoluției ruse, Humanitas, București, 1998.
2. Orlando Figes, Revolutia Rusa (1891-1924). Tragedia unui popor, Polirom, Iași, 2016.
3. Martin Sixsmith, Rusia. Un mileniu de istorie, Humanitas, București, 2016.
4. Sheila Fitzpatrick, The Russian Revolution, Oxford University Press. 2001.
5. Edward Hallett Carr, The bolshevik revolution, W. W. Norton, New York; London, 1985.
6. John M. Thompson, Revolutionary Russia, 1917, Macmillan, New York, 1989.
7. John Reed (pref. V.I.Lenin, N.K.Krupskaia), Zece zile care au zguduit lumea, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957.
8. Alexander Kerensky, The Kerensky memoirs: Russia and history's turning point, Cassel, London, 1966.