Revoluția Cubaneză și primii ani ai conducerii lui Fidel Castro (1953-1962)
Revoluția Cubaneză și Administrația lui Fidel Castro asupra Cubei(1953-1959 și 1959-2008) au reprezentat două momente de o importanță crucială în Istoria Contemporană a Cubei, întrucât prin lupta organizată și purtată timp de 6 ani,poporul cubanez a reușit să se elibereze de sub dominația economică și politică foarte bine voalate de S.U.A. Aceasta era una lucrativă și convenabilă, dar în același timp nescrupuloasă, coruptă, haotică și nu de puține ori violentă a politicienilor și chiar a mafioților americani( precum celebrii mafioți americani de origine evreiască, Meyer Lansky sau Lucky Luciano, ce dețineau controlul a 80% din cazinourile din Habana Vieja,centrul istoric al capitalei Cubei). Așadar, dorința poporului cubanez de a avea libertate economică, de a-și gestiona propriile resurse naturale și propriile afaceri naționale a fost un factor esențial în declanșarea și dezvoltarea Mișcării Revoluționare Cubaneze.
Mai mult decât atât prin imtermediul unui legi particulare, cunoscute sub numele de ,,Amendamentul Platt”, impuse de către americani cubanezilor pentru a le accepta Constituția așa cum o voiau cei din urmă, pe 12 iunie 1901, aceștia au reușit să controleze în proporție de 90% Industria Extractivă, a Zahărului, Mineritului și Romului și companiile aferente din Cuba.1 Ba chiar mai mult, prin intermediul acestui act politic au reușit să numească președinți pro-americani, care să accepte, în mod facil deciziile Guvernului de la Washington, precum Tomas Estrada Palma (1901-1906), imediat înlocuit după ce s-a manifestat împotriva conducerii americane în cadrul Revoluției din 1906, cu William Howard Taft, pe atunci Secretar de Război în Administrația Theodor Roosvelt, devenind între timp, Guvernatorul Cubei, Mario Garcia Menocal(1913-1921), ce a declarat război Germaniei în Primul Război Mondial pe 7 aprilie 1917, la o zi după ce S.U.A făcuse și ea același gest sau Alfredo Zayas Y Alfonso(1921-1925) ),cu toții fiind agenți loiali ai dominației politice americane de pe insulă2.
Astfel că, libertatea socio-politică a cubanezilor reprezentată sub forma mai multor deziderate precum:dreptul la libera exprimare,dreptul la organizarea de întruniri, dreptul la organizarea de proteste împotriva deciziilor guvernului , libertatea presei, libertatea sindicatelor muncitorești, organizarea unor alegeri libere și corect desfășurate fiind un al doilea factor esențial în declanșarea acestei mișcări, ce s-a desfășurat între 26 iulie 1953( atacul trupelor de gherilă ale lui Fidel Castro asupra unității militare de la Moncada ) și 1 ianuarie 1959, intrarea trupelor lui Che Guevara în Santiago de Cuba, moment ce consfințește victoria absolută a Revoluției Cubaneze .
Nu în ultimul rând, perioada conducerii lui Fidel Castro (1959-2008) a fost una caracterizată de numeroase reforme economice, sociale și tehnologice ce au transformat în mod extraordinar peisajul politic, cultural și social al Cubei, dintr-un stat clientelar economic și politic al S.U.A, într-unul cu o economie proprie, relativ funcțională și prosperă .
Contextul General - Conducerea lui Fulgencio Batista și declanșarea Revoluției Cubaneze(1940-1953)
Anii 1930-1940 au reprezentat o perioadă extrem de tumultoasă în Istoria Cubei,mai mulți președinți succedându-se la conducerea țării. Printre aceștia s-au numărat Carlos Manuel de Cespedes Y Quesada (fiul revoluționarului cubanez Carlos Manuel de Cespedes din cadrul Războiului Cubanez de Indepedență, 1895-1898 ) , ce odată ajuns la putere,nu mai conduce după legile constituționale ale țării(o proporție covârșitoare a acestora fiind realizate în avantajul politic și economic al americanilor), încercând să realizeze o serie de reforme modeste pentru a îmbunătăți nivelul de trai al poporului cubanez .Însă este dat jos de la putere de inamicii săi politici,pe motiv că ar fi un aliat prea apropiat al S.U.A. 3Acesta este urmat la conducerea Cubei de Ramon Grau San Martin,ale cărui încercări de reformă socială nu au nici ele viață prea lungă și al cărui mandat prezidențial durează doar 4 luni.4 Între timp,printr-un tratat din 1934 (parte a ,,Politicii de Bună Vecinătate” a Președintelui S.UA, Franklin D.Roosvelt), Amendamentul Platt este abrogat,ceea ce ar fi trebuit să însemne că poporul cubanez își putea alege de unul singur propriul lider al țării. Acest act politic, a avut însă, în realitate ,efecte adverse, națiunea cubaneză fiind într-un haos politic absolut,la conducerea Cubei succedându-se 4 președinți: Jose Barnet Vinageras (Decembrie 1935-Mai 1936), Miguel Mariano Gomez Y Arias (mai-decembrie 1936) și Federico Laredo Bru ( decembrie 1936- octombrie 1940),cu toții având însă o putere simbolică, ,,eminența cenușie din spatele puterii politice cubaneze” fiind nimeni altul decât Colonelul Fulgencio Batista Y Zaldivar, care alături de fostul președinte al Cubei, Alfredo Zayas( 20 mai, 1920-20 mai, 1925) reușește să obțină suportul populației și să pozeze în ,,campioni ai libertății cubaneze” împotriva agresiunii politice americane.
Astfel în 1940, Fulgencio Batista,pe atunci, doar un colonel , își depune candidatura în cadrul alegerilor din acel an și a reușit să-l înfrângă pe Grau San Martin (ce mai fusese președinte și în anii 1930). În timpul primului mandat prezidențial (1940-1944), Cuba luptă în Cel de Al Doilea Război Mondial de parte Puterilor Națiunilor Unite (S.U.A,Marea Britanie și U.R.S.S) și stabilește relații diplomatice cu U.R.S.S-ul condus de I.V Stalin, fapt ce duce, pe de o parte, la creșterea și îmbunătățire tehnicii militare a țării, dar pe de alta, probabil și la răspândirea germenilor Comunismului în Cuba. Cu toate acestea, ascensiunea fulminată din primul mandat al lui Fulgencio Batista se termină brusc, când acesta (știind că nu ar putea câștiga 2 mandate prezidențiale succesive) îl susține pe Carlos Saladrigas y Zayas, fost Prim-Ministru în perioada conducerii sale (1940-1942) ) la Alegerile din 1944, dar, în mod halucinant, acesta pierde în fața lui Ramon Grau San Martin, ce devine președinte al Cubei a doua oară(1944-1948).Cu toate acestea, nici acest mandat nu este însă, unul extraordinar din punct de vedere politic sau economic, acesta nereușind reforme notabile. Este urmat de Carles Prio Soccaras (1948-1952), a cărui agendă de reformă internă se împotmolește și ea, pur și simplu,în fața nivelului scandalos al corupției și a problemelor sociale și economice. Între timp, fostul președinte al Cubei, Batista (de teama de a fi linșat de popor pentru condițiile aspre de trai din timpul războiului și a faptului că îl susținuse la alegerile prezidențiale pe unul dintre colaboratorii săi din timpul mandatului său de guvernare, așadar își dorește să conducă țara indirect) fuge la Miami,unde se îmbogățește din afacerile imobiliare și jocurile de noroc (pariind la ruletă), ducând un trai mai mult decât satisfăcător și lipsit de griji.
Fulgencio Batista se întoarce în țară, devenind un candidat notabil pentru Alegerile din Iunie 1952. Însă cum își anticipează înfrângerea, răstoarnă Guvernul Cubanez de atunci în martie,același an, apoi suspendă Congresul Cubanez și stabilește alegerile pentru 1954.
El redevine Președintele Cubei, fără a preîntâmpina nicio opoziție în alegeri,pe un mandat de 4 ani,începând cu 24 februarie 1955.Acesta este cel de al doilea mandat al său (1955-1959), unul caracterizat de corupție, un val extraordinar de mare de arestări și represiuni,tortură, eliminarea drepturilor omului din Cuba,totul culminând cu ,,Legea Zahărului din 1956”(,,Sugar Act of 1956), prin intermediul căreia, Legislația S.U.A reduce,în mod brusc, exporturile de zahăr,aceasta producând o uriașă nemuțumire pentru arendașii și producătorii interni.5 Cu o industrie a zahărului ce urma să înfrunte un viitor incert (și ce reprezenta aproximativ 60% din profiturile statului cubanez), susținerea politică și cea economică a lui Fulgencio Batista se prăbușește . Astfel, în toată Cuba, apar numeroase grupări militare ce contestă rezultatul Alegerilor din 1955, organizând acțiuni de hărțuire a trupelor lui Batista și sabotaj în toate provinciile țării.6 Cea mai influentă dintre ele a fost ,,Mișcarea 26 iulie”(,,Movimiento de 26 Julio”) din cadrul căreia făcea partea un tănăr,ambițios și curajos,fost absolvent al Colegiului Iezuiților și al Facultății de Drept al Universității din Havana, ce se va remarca în fruntea ei,alături de Ernesto Che Guevara,un tânăr argentinian,fost absolvent al Universității de Medicină din Buenos Aires, răsturnând guvernarea imorală și sângeroasă a lui Batista,astfel schimbând și cursul Istoriei de atunci al Cubei.Numele său era Fidel Castro…
Desfășurarea Revoluție Cubaneze (1953-1959)
Complet nemulțumiți de conducerea coruptă, represivă și sângeroasă a președintelui Batista,precum și de măsurile politice și economice ineficiente ale acestuia,apar la începutul anilor 1950, numeroși pseudo-revoluționari,ce afirmau că vor să înlăture infamul regim de extremă dreapta(în care Cultul Personalității, Armata și Poliția Secretă Cubaneză își puseseră amprenta în mod ireversibil asupra vieții oamenilor) sub care trăiseră până atunci.Mai mult decât atât, ei afirmau că vor realiza numeroase reforme sociale,economice și politice așa cum ne prezintă Victor Dreke, participant al Revoluției Cubaneze(și în cadrul documentarului ,,Povestea Cubei Libere” , acest moment extraordinar din Istoria Cubei).Tot el afirmă că mulți dintre acești revoluționari spuneau că vor strânge banii necesari pentru a cumpăra arme care să le fie oferite oamenilor de rând ,iar că alții déjà le aveau .Numai că,armele promise muncitorilor și fermierilor nu au mai ajuns.Chiar și așa, grupările militare și-au dorit să lupte în continuare,astfel încât,să îndepărteze Regimul Batista și să obțină libertatea și reformele democratice mult dorite.7
Astfel, Revoluția Cubaneză începe la 26 iulie 1953, când, tânărul avocat cubanez Fidel Castro dorește să preia controlul asupra Barăcii Moncada, a-2-a cea mai importantă garnizoană din țară, pentru a aduna o forță militară mai numeroasă care să lupte împotriva milițiilor dictatorului Fulgencio Batista. Atacul a fost un dezastru absolut,întrucât forțele prezidențiale,cele ale lui Batista erau cu mult superioare numeric și militar grupării lui Fidel Castro, reușind să-i asigure o înfrângere clară acesteia.Confruntarea duce la moartea a 19 soldați , de partea trupelor lui Batista și a 6 rebeli uciși, de partea grupării lui Fidel Castro.8
Cei rămași au fugit din zonă, însă nu au reușit să scape, întrucât pentru a-și demonstra puterea impresionantă pe care încă o mai deținea în Cuba, Fulgencio Batista organizează represalii dure, reușind să-i captureze pe cei 55 de rebeli și să-i ucidă pe loc. Fidel Castro,conducătorul acestora și Raul,fratele său sunt,la rândul lor,arestați și judecați, la 16 octombrie, același an. Fiind proaspăt absolvent al Facultății de Drept, acesta alege să se reprezinte singur în fața instanței de judecată,rostind celebra replică ,,Istoria mă va absolvi”,considerând că lupta sa împotriva conducerii politice din Cuba de la acel moment este o faptă măreață ce va ajuta la făurirea unui viitor prosper al Cubei.Această declarație,însă, nu-l ajută prea mult, întrucât, Fidel este condamnat la 15 ani de închisoare,iar fratele său,Raul Castro și ceilalți rebeli primesc sentințe între 10 și 13 ani.9
În continuare, forțele de ordine ale președintelui Fulgencio Batista strivesc orice încercare de revoltă, însă numărul susținătorilor grupului revoluționar al lui Fidel Castro crește . Astfel, la 8 martie 1955, dorind să fie iubit de întreaga populație(dar,mai ales de mame) ,anunță o sărbătoare foarte importantă de Ziua Internațională a Femeii. Cu această ocazie,face un gest extraordinar(o adevărată demonstrație de empatie, ce-i va dezvolta capitalul de imagine în mod exponențial) și îi eliberează printr-un decret de amnistie,după 18 luni de închisoare pe Fidel Castro, Raul Castro și restul revoluționarilor cubanezi implicați în Atacul de la Moncada10. Acest moment reprezintă un pas extraordinar realizat de către Fidel Castro în lupta pornită de el și oamenii săi pentru alungarea regimului autoritar a lui Batista, dominat de cultul personalității, represiune sângeroasă și corupție,din Cuba. Fidel anunță că dacă nu mai poate continua să organizeze revoluția de aici, va pleca în Mexic și va continua realizarea ei de acolo.
În 1955, la 2 ani după Atacul de la Moncada, gruparea castristă își ia denumirea de ,,Movimiento de 26 julio”( Mișcarea de la 26 iulie) și pleacă în Mexic. Acolo, Fidel Castro îl va cunoaște pe proaspătul absolvent al Facultății de Medicină din Buenos Aires și lider revoluționar argentinian,un marxist convins la rândul său, Ernesto Che Guevara,a căror prietenie va scrie o pagină fascinantă din Istoria Politică Contemporană(reprezentând un exemplu de apreciere unul față de celălalt, de ambiție și colaborare extraordinară) pentru realizarea idealului lor suprem:crearea unei națiuni cubaneze libere(de jure,întrucât de facto,se afla sub influența covârșitoare politică,dar mai ales economică a puterii americane de 53 de ani la acel moment), prospere și bine dezvoltate în toate ramurile economice,de al cărei progres să se bucure toți cetățenii.Aceștia locuiesc într-o casă din Mexico City și pun la cale organizarea viitoarei revoluții din Cuba.
Cum autoritățile mexicane nu mai voiau să aibă de a face cu activiștii înarmați (așa cum se întâmplase în cazul comunistului spaniol Ramon Mercader, cel care îl asasinase pe faimosul comunist exilat, Lev Davidovici Troțki, la 21 august 1940) îi arestează pe Ernesto Che Guevara și frații Castro, ce ajung din nou la închisoare.11
După ce este eliberat (în același timp cu fratele său, Raul Castro și prietenul său, Che Guevara), Fidel,dorind să-și îndeplinească și mai mult idealul revoluționar, acela de a scoate Cuba de pe orbita influenței politice și economice americane), merge în S.U.A pentru a aduna fonduri de la exilații cubanezi,astfel încât să poată organiza Revoluția Cubaneză,iar aceasta să fie un succes deplin, primul din cariera sa politică. Cu banii strânși în cadrul acestui turneu pentru popularizarea cauzei sale, acesta își cumpără o navă de la un dealer de arme(cunoscută de către el și rebelii săi drept ,,Granma”), cu ajutorul căreia, reușește, să se întoarcă la trupele sale de gherilă, staționate acum în Peninsula Yucatan.La 25 noiembrie 1956, Fidel Castro,alături de cei 82 de soldați ai săi din Yucatan,se îndreaptă spre Cuba, urmând să înceapă confruntarea finală cu forțele militare ale Președintelui Fulgencio Batista ( aflat încă la conducerea Cubei).12
O hartă ce ilustrează desfășurarea Revoluției Cubaneze
În ciuda amplasării strategice aparent favorabile a soldaților de gherilă a lui Fidel Castro, trupele lui Batista află poziția acestora și le-au prins în ambuscadă. Cu toate acestea , Fidel și Raul Castro reușesc să traverseze porțiunea de junglă deasă din zona munților Sierra Maestra(din sud-estul Cubei) chiar dacă doar cu o mică trupă de revoluționari supraviețuitori (Ernesto Che Guevara și Camilo Cienfuegos, un revoluționar cubanez ce fugise în Mexic după ce fusese împușcat în 1954, în timpul unui protest împotriva regimului dictatorial, represiv și sângeros al lui Batista și care se alăturase, între timp, grupării revoluționare a lui Castro, aflându-se printre aceștia), demonstrând astfel cât de puternici,uniți, dar mai ales determinați sunt în privința unei Revoluții Cubaneze reușite și eliminarea regimului dictatorial existent la acea vreme în Cuba13.
Oricât de mult a încercat, ,,El Jefe Batista” nu a reușit să-i dezbine pe soldații revoluționari cubanezi, aceștia reușind să se regrupeze,să atragă noi membri în gruparea revoluționară, să adune arme,iar liderii revoluționari, Fidel Castro și Che Guevara le permit jurnaliștilor străini, mai ales americani(cel mai faimos dintre aceștia fiind Herbert Matthews, jurnalist la ,,New York Times” la acea vreme, care va realiza o serie de 3 articole despre Revoluția Cubaneză, primul în februarie 1957, prin care va scoate la lumină soarta revoluționarilor cubanezi conduși de Fidel Castro, devenind extrem de faimos în urma acestora) să-i viziteze și să le ia o serie de interview-uri,ce vor fi difuzate în întreaga lume.14
În același timp, gruparea revoluționară a lui Fidel Castro, Raul Castro și Che Guevara primește un ajutor decisiv pentru finalizarea cu succes a Revoluției Cubaneze din partea a numeroase grupuri proletare, subterane,din orașele Cubei (Havana, Santiago de Cuba, Cojimar etc.) care au orchestrat scurte, dar violente acțiuni armate, prin care aproape reușeșc să-l asasineze pe Fulgencio Batista, o mare parte dintre acestea raliindu-se mișcării revoluționare cubaneze.15
Observând că este încolțit de trupele revoluționare și că victoria Revoluției Cubaneze este una iminentă, Batista decide să trimită o mare parte a trupelor sale , în vara lui 1958, în jungla din sud-estul Cubei, în încercarea de a-i spulbera visul suprem al lui Fidel Castro( acela de a răsturna regimul corupt, represiv și violent al lui Fulgencio Batista și de a deveni liderul națiunii cubaneze) odată pentru totdeauna, însă operațiunea FF( ,,Fin de Fidel”) se dovedește un dezastru incredibil , întrucât rebelii prompți și bine instruiți îi înfrâng prin atacuri de gherilă extraordinare pe soldații lui Batista, mulți dintre ei fie dezertând,fie trecând de partea grupului revoluționar al lui Fidel Castro.
Fidel Castro în timpul războiului de gherilă contra dictatorului Fulgencio Batista
La sfârșitul anului 1958, Fidel,comandantul mișcării revoluționare cubaneze le dă ordinul trupelor sale pentru a porni ofensiva finală și a-l răsturna pe președintele în exercițiu de la acel moment al națiunii,nimeni altul decât Senior Fulgencio Batista. Acesta își divizează forțele, trimițându-i pe Che Guevara și Cienfuegos,cu un mic grup de soldați spre Santiago de Cuba(în estul Cubei), aceștia reușind să captureze toate orașele și satele din calea lor,fiind întâmpinați ca eliberatori ai poporului cubanez,iar Fidel urmând să se îndrepte spre Havana(în vestul Cubei), cu restul soldaților,astfel înfăptuind o simplă formalitate. În cadrul acestei ofensive finale,revoluționarii cubanezi reușesc 2 victorii decisive:în primul rând, gruparea lui Cienfuegos capturează mica garnizoană Yagujay pe 30 decembrie, iar cei 300 de soldați ai lui Che Guevara realizează o victorie incredibilă în fața unei forțe militare guvernamentale mult mai mari în Bătălia de la Santa Clara( 28-30 decembrie, 1958).
În cele din urmă în seara de 31 decembrie , realizând că victoria revoluționarilor cubanezi conduși de Fidel Castro, Raul Castro și Che Guevara este inevitabilă, Fulgencio Batista decide să plece, alături de prietenii săi miniștri și împreună cu 300 de milioane de dolari,la bordul unui avion privat, la Malaga, în Spania.
La 2 ianuarie 1959 , forțele militare ale lui Che Guevara și Camillo Cienfuegos intră în Santiago de Cuba, fără a întâmpina vreo rezistență, iar peste o săptămână, la 9 ianuarie 1959, Fidel Castro intră la rândul său, glorios în Havana. Revoluția Cubaneză se încheiase cu un deplin succes…!
Fidel Castro intrând triumfător în Havana, alături de prietenul și colaboratorul său, Ernesto Che Guevara la 8 ianuarie 1959 (Autor:Alberto Korda )
Fidel Castro, El Lider Maximo en Cuba16 (1959-1962)
Odată cu victoria revoluționarilor cubanezi(și a Revoluție Cubaneze, realizate de aceștia) asupra forțelor militare ale lui Fulgencio Batista, Fidel Castro devine liderul incontestabil al Cubei. Prima acțiune pe care acesta o realizează pentru a-și consolida puterea politică este aceea de a le oferi americanilor aparenta imagine a unui guvern revoluționar pașnic,reformator și prietenos lor, ce dorea să lupte pentru dezvoltarea standarului de viață și emanciparea națiunii cubaneze. Tocmai de aceea, la 11 ianuarie , reporterul Ed Sullivan îi ia un interviu lui Fidel Castro la Matanzas, acesta urmând să-l difuzeze în cadrul emisiunii sale, The Ed Sullivan Show17. În cadrul acestui interviu, Sullivan îi descrie pe Castro și prietenii săi revoluționari drept ,,un minunat grup de tineri revoluționari” 18și evidențiază admirația acestora pentru Catolicism. Mai mult decât atât, pentru a câștiga și mai multă apreciere din partea americanilor, el neagă orice legătură existentă a rebelilor săi cu ideologia comunistă. La câteva ore după acest interviu, Fidel Castro va intra triumfător,pe unul din tancurile capturate de la soldații lui Batista, pe străzile Havanei, capitala Cubei marcând, astfel, sfârșitul Revoluției Cubaneze.
O a doua acțiune pe care Fidel Castro o realizează pentru a-și consolida puterea politică în calitate de dictator este aceea de a-i elimina pe toți colaboratorii fostului regim dictatorial de extremă-dreapta al lui Fulgencio Batista. Astfel, sute de spioni, polițiști sau soldați din perioada lui Batista au fost judecați în cadrul unor procese publice, fiind acuzați de crime de război, abuzuri cu privire la Drepturile Omului sau torturi aplicate soldaților castriști în timpul Campaniei din Sierra Maestra (1956-1959; bătăi neîntrerupte, mutilări ale corpului, privarea de hrana și apa necesare prizonierilor de război , deținerea acestora în condiții absolut mizere și inumane , în subsolul caselor rechiziționate, folosite drept închisori sau legați de copaci.etc)19. Așadar,roata se întorsese,acum fiind rând lui Fidel și al colaboratorilor lui să le ofere pedeapsa bine-meritată și să le arate, la rândul său, o mostră din ,,justiția sa exemplară”. Aproximativ 200 dintre foștii colaboratori ai lui Batista sunt acuzați de crime politice de către tribunalele revoluționare populare, condamnați la moarte și executați de către plutoane de soldați, alții fiind condamnați la lungi sentințe de închisoare.20 La rândul lor, fratele său, Raul Castro și prietenul său, Ernesto Che Guevara joacă și ei un rol important în cadrul acestui proces, o încercare la scară largă de a elimina din forțele de securitate pe oricare dintre foștii colaboratori ai lui Batista sau potențiali oponenți non-comuniști (precum revoluționarii de marcă Pedro Luiz Diaz Lanz, Ministru al Forțelor Aeriene atât în timpul, cât și după Revoluția Cubaneză, demis la 29 iunie 1959 și Huber Matos Benitez) , pentru a forma un nou guvern revoluționar, complet loial ideilor lui naționaliste și comuniste. Mai mult decât atât, pentru a crește gradul de coeziune socială din cadrul societății cubaneze, Fidel Castro anunță în cadrul unui discurs , în martie 1959, că vrea să pună capăt discriminării rasiale printr-un plan,în cadrul căruia, își exprimă dorința de a aduce populația neagră și albă din Cuba, împreună în aceleași grădinițe,școli,facultăți și alte instituții din țară, prin politica ,,egalității de șanse”.21 Cu toate acestea, mai târziu,tot el avea să declare, într-un alt discurs televizat, că acest plan fusese conceput doar pentru a îmbunătăți condițiile economice ale negrilor cubanezi,Fidel neîncurajând integrarea socială totală.
Chiar și așa, școlile private, care până în 1959, aveau în majoritate clase de elevi albi, se confruntă cu o creștere spectaculoasă a numărului de elevi negri sau mulatri, plajele private ale antreprenorilor albi (americani) au fost deschise tuturor cetățenilor, precum și cluburile de divertisment. Rasismul a fost catalogat drept ,,contrarevoluționar”22, iar criticii conducerii lui Castro au fost catalogați drept rasiști. În același timp, pentru a dezvolta standardele de trai ale societății cubaneze, Fidel Castro realizează(după ce se numise pe sine însuși, președinte al Institutului Național de Reformă Agrară- Instituto Nacional de Reforma Agraria) la 17 mai 1959, Prima Reformă Agrară, prin intermediul căreia reușește să exproprieze terenurilor marilor companii agricole americane (precum United Fruit Company, ce a deținut 137.000 de hectare în Cuba până la venirea lui Fidel la putere, în 1959) și să limiteze suprafața proprietății funciare la 4,02 km de proprietar. Marile suprafețe de teren au fost divizate și redistribuite, 200.000 de țărani cubanezi primind ,,titluri de proprietate” , devenind astfel stăpâni pe propriul lor mijloc economic de a-și asigura o viață decentă, acest act reprezentând un pas extraordinar ce marca sfârșitul dominației economice nescrupuloase a marilor proprietari americani și reprezenta o oportunitate de a estompa diferențele economice extraordinare între lumea urbană și cea rurală din Cuba. 23
În plan cultural, regimul comunist al lui Fidel Castro își propune eradicarea analfabetismului ( moștenire a regimului colonial spaniol, ce le-a oferit copiilor de proprietari de pământuri,avocați,doctori,afaceriști un statut economic extraordinar, permițându-le aibă o educație superioară, pe când copii muncitorilor de pe plantații nu reușeau să termine nici măcar ciclul primar școlar, astfel că, nu erau capabili să scrie sau să citească), realizând din aprilie până în decembrie 1961, o masivă campanie de alfabetizare, în urma căreia populația literată ajunge aproape de 100%.
În cele din urmă,în planul politicii externe, regimul comunist al lui Fidel Castro se confruntă cu 2 crize politice dificile, ce vor pune în pericol stabilitatea acestuia,primul dintre acestea purtând numele de ,, Invazia din Golful Porcilor”(19-20 aprilie 1961),această operațiune militară fiind rezultatul politicii sale din cadrul Campaniei Electorale din 1961, când pentru a căpăta voturile anticomuniștilor, declară că nu era ostil unei invazii americae în Cuba, pentru a potoli atitudinea vindicativă a lui Fidel Castro, ce devenise aliatul URSS-ului,după ce se întâlnise cu Anastasi Mikoian, Șeful Prezidiul Suprem al Sovietelor la 13 februarie 1960.24 Următorul pas spre realizarea acestei invazii este constituirea unui Front Democratic Revoluționar, format din exilați cubanezi burghezi și liberali, pe care CIA-ul nu ezită să-I pună în legătură cu soldații lui Batista, iar discuțiile președintelui J.F.Kennedy cu Allen Dulles, directorul CIA, ce îl informează pe acesta în legătură cu faptul că populația rurală cubaneză era mereu ostilă acțiunilor lui Castro, toți acești factori duc la o singură concluzie:o intervenție militară americană în Cuba trebuie să aibă loc imediat. 25Pe 5 aprilie 1961, președintele Kennedy își dă acordul pentru planul final al CIA, ce prevedea debarcarea în Golful Porcilor(,,Bahia de Los Cochinos”) și nu în regiunea Escambray, așa cum se discutase între președintele Kennedy și Consiliul Revoluționar Cubanez ( ce nu credea în asigurarea președintelui cu privire la faptul că forțele americane nu vor interveni, Consiliul știind că americanii vor trebui să intervină în forță că să instaleze un regim liberal, așa cum își doreau),la 15 aprilie încep bombardamentele americane asupra Cubei,iar pe 17 aprilie, are loc debarcarea forțelor militare americane.26 În cele din urmă, Debarcarea din Golful Porcilor se dovedește în doar 2 zile,un eșec rușinos al forțelor militare americane,al unităților de exilați cubanezi instruite și finanțate de C.I.A,pe 19 aprilie,acestea fiind arestate pe plajă de soldații lui Fidel Castro.
Cea de a doua criză politică la care Regimul Comunist al lui Fidel Castro va fi martoră, dar peste care va reuși să treacă nevătămată este Criza Rachetelor Cubaneze.Aceasta începe pe 16 octombrie 1962, când președintele J.F.Kennedy este informat(în urma unei misiuni de recunoaștere efectuate de un avion U2 cu 2 zile în urmă, pe 14 octombrie) în legătură cu prezența unei încărcături de rachete nucleare cu rază medie de acțiune și construirea unei rampe de lansare a acestora. Mesajul era cât se poate de clar din partea lui Hrușciov și a oamenilor săi:,,ori lăsați Cuba în pace, pe orbita puterii sovietice, ori puterea voastră militară și echilibrul întregii lumi vor fi făcute praf și pulbere.Voi alegeți!”. Președintele J.F Kennedy realizează că se află la un pas de dezastrul nuclear mondial, așa că își convoacă oamenii de încredere:pe Robert Kennedy, fratele său(ce deținea funcția de Procuror General),pe Robert Mcnamara (Ministrul Apărării al S.U.A), Paul Nitze (Secretarul Adjunct al Apărării),Dean Rusk (Secretarul de Stat al S.U.A), Douglas Dillon (Șeful Trezoreriei),etc .realizând un ,,Executive Committee of National Security Council(NSC)”,practic un mini-cabinet de război,în cadrul căruia s-au analizat 3 strategii :1.o invazie masivă a forțelor militare americane în Cuba, o variantă deloc pe placul președintelui Kennedy ce avea încă proaspăt în minte eșecul Invaziei din Golful Porcilor din aprilie 1961 ; 2.să nu aibă loc nicio invazie a forțelor americane în Cuba, dar să fie bombardate rampele de lansare, dificultatea acestei strategii constând în faptul că oamenii din jurul Președintelui Kennedy(dar mai ales el ), nu puteau fi siguri de eficiența militară a unor bombardamente ale avioanelor americane, ba mai mult decât atât o intervenție americană, ar fi dus la o intervenție sovietică de ripostă mult mai periculoasă, din moment ce era vorba de o intervenție a americanilor ; 3. O blocadă parțială a Cubei, această cea de a treia soluție fiind pe placul majorității membrilor din Cabinetul Președintelui Kennedy,întrucât, în acelați timp se putea lansa un ultimatum prin care să li se ceară sovieticilor să renunțe la rampele de lansare,iar marina americană deținea superioritatea militară și comercială în zona Caraibelor, putând forța cargoboturile sovietice ce tocmai se îndreptau spre Cuba să fie inspectate sau să renunțe la această rută.27
În cele din urmă, pe 26 octombrie,Hrușciov propune printr-un intermediar oficial, încheierea conflictului cu următoarele condiții: sovieticii își iau angajamentul să-și retragă rachetele nucleare și să nu le mai reintroducă în Cuba, în timp ce americanii trebuie să angajeze că nu vor mai invada vreodată Cuba și să-și retragă rachetele ,,Jupiter” din Turcia și Italia. Atât Kennedy, cât și Hrușciov ajung la o înțelegere, iar Criza Rachetelor Cubaneze ia sfârșit, aceasta reprezentând ultimul conflict în care suveranitatea națiunii cubaneze este amenințată.
Începând din acel moment, 26 octombrie 1963, Fidel Castro va fi liderul absolut Cubei și al Partidului Comunist Cubanez (apărut la 3 octombrie 1965, în urma transformării Partidului Cubanez al Revoluției Socialiste) până în februarie 2008(când fratele său, Raul Castro îi va lua locul în funcția de președinte), respectiv 2011, murind în cele din urmă, la 26 noiembrie 2016.
În concluzie, deși este o misiune extrem de dificilă aceea de a analiza evoluția uni regim comunist precum cel din Cuba, al lui Fidel Castro, putem spune că acesta a avut atât elemente pozitive, precum și elemente negative. Pe deoparte, Fidel Castro a reușit, în timpul celor 49 de ani de conducere în funcția de Prim-Ministru, apoi cea de Președinte al Cubei (1959-1976;1976-2008) să transforme Cuba dintr-o ,,colibă sărăcioasă” într-un stat cu o industrie relativ dezvoltată, cu o armată bine instruită și echipată din punct de vedere militar,în timpul său au fost construite numeroase spitale, școli,instituții publice,afaceri.Mai mult decât atât, a transformat economia eminamente agrară a Cubei, interdependentă de importurile de alimente realizate de americani (în special pentru zahăr și banane) într-una industrială, relativ puternică atrăgând actori economici importanți din Sistemul Financiar Internațional precum Italia,Spania,Franța sau Olanda, a reușit să asigure un sistem de sănătate accesibil tuturor cubanezilor, reușind totodată, în plan educațional, să alfabetizeze populația Cubei într-un procent de aproape 100%.
Pe de altă parte, Regimul lui Fidel Castro a fost marcat de la bun început de numeroase arestări, execuții ale opozanților săi politici( mai ales după Revoluția Cubaneză, în anul 1959, când tribunalele revoluționare populare au realizat o serie de simulacre de procese prin care cetățenii,fie colaboratori ai fostului regim Batista sau nu au fost executați fără milă). Consider că aceasta a fost o strategie complet greșită de consolidarea a puterii sale, el trebuind să-și arate o oarecare compasiune față de toți foștii colaboratori ai lui Fulgencio Batista( soldați,polițiști, avocați,funcționari,antreprenori sau politicieni) și să-i exileze exact acolo unde plecase și liderul lor, la Malaga. Mai mult decât atât cenzura presei, limitarea libertății de expresie a cetățenilor, un cult al personalității de multe ori exagerat, toate aceste instrumente cultural-politice ar fi trebuit dacă nu eliminate, măcar drastic reduse după dispariția sistemului comunist al U.R.S.S-ului , la 25 decembrie 1991, întrucât aceste elemente politico-culturale de menținere a puterii nu-și mai aveau rostul odată ce principalul său aliat politic și economic, U.R.S.S se evaporase complet, iar toate aceste elemente de menținere a puterii sale politice, dar în special cultul exagerat al personalității îl făceau să-și piardă popularitatea în rândul populației cubaneze. El ar fi trebuit să se bazeze pe retorica sa, pe vastele cunoștiinte de Drept,Filozofie,Politologie și Istorie pe care le deținea, fermitatea declarațiilor sale și strategiilor sale de soluționare a unor crize politice sau economice în locul folosirii milițiilor populare cubaneze atunci când se confrunta cu acuzații din partea adversarilor politici și să le ofere anumite drepturi cubanezilor precum cel de a călători în afara Cubei, ceea ce totuși a făcut, lăsând o mare parte a populației Cubei, în anii 1980 să emigreze masiv pe Coasta de Est a S.U.A.
Astfel,având în vedere argumentele prezentate mai sus, Fidel Castro a fost, cu toate imperfecțiunile sale, omul potrivit la locul potrivit și în momentul potrivit, având în vedere cât de puternică, coruptă și nescrupuloasă ajunsese să fie dominația economică și politică a americanilor în Cuba, reușind să realizeze o revoluție în beneficiul poporului,prin care să le ofere acestora propria lor țară și numeroase reforme economice,sociale,educaționale, expuse și mai sus, care au dus la o dezvoltare socială,economică,tehnologică și culturală relativ impresionantă în comparație cu mizeria,violența și corupția atotprezente din timpul dominației americane sau spaniole a țării.
Bibliografia
Surse secundare online(pagini web,documente,studii și cărți în format pdf)
1.https://www.britannica.com/event/Cuban-Revolution
2. Documentarul ,,Povestea Cubei Libere”,Anul apariției:2016,Producători:Emmanuel Amara, Kai Christensesn,Florian Dedio, Studio: LOOKSfilm, Episodul 5 ,,O revoluție dezorganizată”
3. https://www.thoughtco.com/the-cuban-revolution-2136372
4. https://en.wikipedia.org/wiki/Aftermath_of_the_Cuban_Revolution
5. file:///C:/Users/USEr/Desktop/Duroselle,%20Jean-Baptiste%20,%20Istoria%20relatiilor%20internationale%20vol.%20II.pdf
NOTE