Revolta din Varşovia, din 1944, între masacrele naziste şi trădările sovietice
Revolta din Varşovia din 1944 a rămas un eveniment controversat, dar definitoriu în istoria Poloniei. În lunile august şi septembrie ale anului 1944, insurgenţii polonezi au încercat să răstoarne controlul germanilor asupra capitalei. Scopul lor era acela de a se asigura că exista deja în funcţie un guvern polonez în momentul în care forţele sovietice intrau în Varşovia.
Revolta a fost reprimată cu mare brutalitate. Între 150.000 şi 200.000 de polonezi, majoritatea civili, au pierit în timpul luptelor. La momentul sosirii sovieticilor Varşovia fusese distrusă aproape complet. Astfel, Stalin a primit cadou cochilia arsă a unei capitale, din care fuseseră stoarse ultimele amintiri ale unei rezistenţe locale.
Revoltele împotriva ocupaţiei străine au o istorie îndelungată în Polonia. Revoltele anterioare împotriva represiunii ţariste se încheiaseră cu represalii sângeroase şi o întreagă moştenire de martiri naţionali.
După înfrângerea Poloniei din 1939, a fost creat un plan de insurecţie, ce urma a fi pus în aplicare în cazul în care armată germană cădea. Ideea era ca forţele poloneze să preia controlul asupra infrastructurii şi a punctelor strategice de importanţă vitală, în anticiparea sosirii armatelor aliate. Totuşi, problema a fost aceea că devenea din ce în ce mai clar că acei „aliaţi” care vor veni în Varşovia vor fi sovieticii – iar Stalin avea propria agendă pregătită pentru Polonia postbelică.
Protagoniştii: Armia Krajowa
În zorii prăbuşirii ţării, câteva unităţi poloneze au reuşit să ajungă în Vest via România, în vreme ce alţii au intrat în captivitate în URSS. Chiar în Polonia, grupuri separate s-au unit sub umbrela Uniunea Luptei Armate (ULA). Guvernul polonez în exil, stabilit în Londra, era constituit dintr-o coaliţie largă a partidelor politice. Totuşi, relaţiile dintre guvernul din Londra şi ULA erau problematice, tensionate.
Conducătorul forţelor armate din Vest era Władisław Sikorski, o personalitate foarte controversată. Deşi era un critic al regimului, extrem de nepopular, de dinainte de război (Sanacja) – considerat responsabil pentru dezastrul din 1939 – Sikorski putea fi acuzat de subordonarea intereselor naţionale poloneze la acelea ale Aliaţilor. După moartea lui Sikorski, în 1943, succesorul său, Mikołaj Mikołajczyk, nu a schimbat paradigma de lucru, încercând să găsească un compromis, o cale de mijloc cu URSS.
„Statul” secret, ilegal din Polonia era imens, în practică, încorporând rezistenţa civilă, tribunale şi chiar universităţi (educaţia superioară fiind suprimată de nazişti). Rezistenţa armată era alimentată de Armia Krajowa(AK, trad. Armata Teritorială).
Masacrul de la Katyn:un mister prea uşor de elucidat
După descoperirea, în aprilie 1943, a unor gropi comune în care erau înmormântaţi ofiţeri polonezi, în Katyn, s-a produs o ruptură în relaţiile dintre Polonia şi URSS. Deşi ruşii au negat orice implicare în comiterea crimelor de la Katyn, dând vina pe germani, era clar pentru polonezi cine era de fapt responsabil.
Chiar şi aşa, s-a decis ca AK să conducă acţiuni de diversiune a germanilor şi să coopereze cu sovietici care avansau înspre Varşovia. Aşa a apărut operaţiunea Burza. Pentru mulţi luptători AK, acesta era un ordin extraordinar. Rusia fusese dintotdeauna percepută ca fiind principalul inamic al Poloniei, iar o retragere germană din Polonia părea a fi sigură – singura necunoscută era momentul exact în timp. Într-adevăr, în 1920, mulţi dintre aceia care acum cereau o colaborare cu Armata Roşie, fuseseră actori cheie în combaterea invaziei bolşevice.
În primăvara lui 1944, forţele sovietice au lansat operaţiunea Bagration (ofensiva bielorusă), în care au distrus Grupul de Armate Centru al Germaniei, curăţând teritoriul Lituaniei, Belorusiei şi Letoniei de picior inamic. Dar nu a durat mult până ce forţele ruseşti au început arestarea şi dezarmarea unităţilor AK, pe măsură ce avansau pe teritoriul polonez.
AK a ajutat forţele ruseşti în cucerirea oraşelor Vilnius şi Lvov. Dar, ca o prevestire a ceea ce va veni, liderii AK au fost închişi de sovietici, iar ceilalţi membri au fost înregimentaţi în armata Comunistă Poloneză condusă de Generalul Berling.
Pe 15 septembrie, ajunsă pe malul Vistulei, ofensiva rusă s-a oprit la 10 km de Varşovia.
Varşovia, unde idealurile se nasc şi mor
Varşovia rămăsese singurul mare oraş interpus între Armata Roşie şi Berlin, cu o garnizoană slabă, conţinând elemente din Armata 9, iar alte unităţi germane fiind mutate în alte părţi, dezafectate. Totuşi, o revoltă poloneză prematură putea eşua şi putea atrage represalii violente. Dar Stalin înfiinţase un regim marionetă la Lublin, pe 22 iulie, iar Radio Moscova a început să transmită comunicate ce chemau comuniştii din Varşovia la o revoltă împotriva cotropitorilor fascişti.
Winston Churchill a considerat că împăcarea lui Stalin era în interesul Marii Britanii – deşi până în 1944, „cel mai vechi aliat”, cu preocupările sale faţă de structura Poloniei postbelice, devenise o ruşine politică. Înaltul comandament al AK fusese infiltrat atât dee agenţi ruşi, cât şi britanici.
O facţiune de ofiţeri pro-sovietici din interiorul AK au început să ceară cu insistenţă Comandantului Suprem al AK, Bor-Komorowski, să înceapă imediat revolta. Însuşi Bor-Komorowski a gândit că o revoltă în tandem cu un avans al sovieticilor ar ajuta la scurtarea timpului de luptă. Scopul Operaţiunii Burza s-a schimbat:ceea ce se dorea a fi un stimulent pentru retragerea germană, acum devenise o insurecţie de mari proporţii împotriva Wehrmachtului, dusă într-un oraş plin de civili.
Germania, un monstru adormit?
Conducerea poloneză a calculat greşit căderea armată a Germaniei. Euforia generată de operaţiunea Valkiria, fie ea eşuată, dar văzută ca o cale de demoralizare a germanilor, a determinat ca liderii AK să subestimeze determinarea naziştilor de a lupta.
Rapoartele venite de la serviciile secrete, indicând apropierea Diviziilor Totenkopf, Wiking şi Hermann Goering de teatrul de pe Vistula, au fost ignorate, la fel ca şi rapoartele ce arătau că un specialist german în asediu, Generalul Stahel, a fost trimis la Varşovia.
Tensiunea din oraş a început să crească, tancurile şi unităţile de artilerie germanie erau mobilizate în poziţii cheie. Totuşi, Armata 9 germană era încă împrăştiată rar pe malurile Vistulei, iar Bor-Komorowski declara, mai târziu, că şi dacă nu ar fi dat ordin ca revolta să continue, elementele „impure” din AK ar fi luat situaţia în propriile mâini.
În mod ironic, echipamente importante au fost scoase ilegal din Varşovia de AK pentru a ajuta la îndeplinirea operaţiunii Burza în alte părţi. Forţele Aerine Poloneze şi Brigada de Paraşutişti erau sub comandă britanică neautonomă şi nu puteau contribui prea mult la luptă. Iar astfel erau limitate şansele de a aduce ajutoare şi echipament în Varşovia.
Insurecţia poloneză
Erau aproximativ 50.700 de luptători AK în Varşovia, dar numai aproximativ 10.000 dintre ei erau armaţi, cu câteva tipuri de puşti, pistoale şi grenade improvizate. Principalul scop al forţelor poloneze era acela de a securiza podurile peste Vistula şi principalele artere de circulaţie, astfel ajutându-i pe sovietici să înainteze. Apoi, urmau a fi luate principalele sectoare de pe malul vestic al râului, împreună cu Praga (n.r., cartier al Varşoviei) din est.
Pe 1 august 1944, unităţile AK au preluat controlul asupra unor arealuri largi ale oraşului, însă nu au reuşit să securizeze patru poduri peste Vistula. Privind retrospectiv, a fost o greşeală tactică. În loc să îşi disperseze forţele, polonezii ar fi trebuit să se concentreze pe controlarea celor două mari poduri, Kierbedz şi Poniatowski, ambele rămase, astfel, în mâinile germanilor.
Atacurile asupra aedromurilor Bielany şi Okecie au fost respinse, un eşec semnificativ, căci ambele vor fi folosite de Luftwaffe pentru a bombarda oraşul. Rămăseseră grupări de rezistenţă germană, iar acestea puteau fi suplimentate din afară.
Pentru Stalin, AK – ca şi Armata Insurecţională Ucraineană şi gruparea naţionalistă Narodowe Siły Zbrojne – era un duşman „reacţionar”. Dacă germanii îi puteau înlătura pe liderii poloneză postbelici pentru el, cu atât mai bine.
Desigur, sovieticii au fost luaţi prin surprindere de sincronizarea şi rapiditatea evenimentelor. Dar ostilitatea politică a AK era la apogeu. Corespondenţa dintre guvernul de la Londra şi Churchill trecea pe la Stalin, prin intermediul „spionilor de la Cambridge”. Într-o întâlnire cu premierul polonez din Londra, pe 3 august, dictatorul sovietic i-a numit pe membrii AK „fascişti”.
Stalin părea să aibă propriile motive pentru a menţine pasivitatea militară. Era îngrijorat că sovieticii puteau fi atraşi într-o bătălie asemănătoare cu cea de la Stalingrad, iar forţele sale nu aveau resursele necesare pentru continuarea marşului spre Berlin. Sursele sovietice susţineau şi că un contra-atac german armat era aşteptat din zona Vistulei.
Contra-atacul german
Germanii au contra-atacat în Varşovia pe 5 august. Hitler a ordonat ca oraşul să fie distrus până la ultima piatră, iar Himmler a trimis unităţi SS anti-insurecţie şi de poliţie la Varşovia pentru a ajuta grupurile Armatei 9 rămase aici. Acestea vor, curând, suplimentate şi cu elita Diviziei Hermann Goering.
Un specialist anti-insurecţie, Generalul Bach-Zelewski, a fost însărcinat cu suprimarea rezistenţei. Forţele germane au crescut de la 1.000 la 10.000 de soldaţi bine înarmaţi, primind şi sprijin aerian.
După un bombardament aerian masiv, unităţile SS – inclusiv faimoasele Diviziuni Dirlewanger şi Kaminski – au atacat districtele Wola şi Ochota ale Varşoviei, încercând să ajungă în centru, şi, astfel, să dividă rezistenţa poloneză.
Dar nu au înaintat foarte mult datorită rezistenţei brutale. În schimb, au început să comită atrocităţi greu de imaginat împotriva populaţiei civile. Aproximativ 10.000 de cvili au murit pe 5 august. Bach-Zelewski a încercat, apoi, să îşi ţină în frâu trupele, dar mai mult din motive operaţionale, decât umanitare.
În câteva zile, partea vestică a Varşoviei a fost recuperată. Planul german era să elibereze malul vestic al Vistulei pentru a preveni o reuniune între polonezi şi sovietici. AK încă ocupa centrul oraşului şi Stare Miasto (Centrul Vechi), dar unităţile sale erau din ce în ce mai izolate.
Rezistenţa în cădere liberă
Zilele, săptămânile treceau, iar sovieticii nu făceau nicio mişcare. Rezervele de muniţie ale polonezilor erau din ce în ce mai mici. Bor-Komorowski a cerut ca unităţile AK din afara Varşoviei să vină înspre capitală. Dar interferenţa sovietică a făcut ca acest lucru să fie greu de realizat. Echipaje RAF poloneze şi britanice au încercat să menţină AK aprovizionată, prin bazele italiene din Brindisi, dar mare parte din rezervă a căzut în mâinile germanilor, iar arealul controlat de polonezi a început să se micşoreze simţitor.
Sovieticii controlau şase aerodromuri în Polonia, inclusiv cel din Deblin, la 20 de minute de zbor de Varşovia. Pe 15 august, ruşii refuză trecerea USAAF pentru a ateriza pe pista de la Poltava, în Ucraina, după ce a lăsase provizii în Varşovia. Aliaţii au continuat să pună presiune pe Stalin pentru a-l convinge să îi lase să folosească bazele aeriene sovietice, dar totul a fost în zadar.
Pe 7 august, unităţile germane reuşiseră să detoneze o rută spre Vistula, la podul Kierbedz, izolând astfel Centrul Vechi de restul oraşului. Până pe 11 august, jumătatea vestică a Varşoviei, cu excepţia unor mici zone din centru, Centrul Vechi şi Powisle, era sub control german.
Luptele din Varşovia fuseseră duse cu sălbăticie. Polonezii au folosit armele germanilor capturaţi şi cocktailuri Molotov pentru a incendia tancurile. Punctele defensive au fost construite prin spargerea pereţilor pivniţelor.
Când poziţiile deţinute de AK au trebuit abandonate, insurgenţii au folosit sistemul de canalizare pentru a realiza evacuarea. Într-un final, germanii au aflat despre operaţiunea polonezilor şi au început să pompeze gaz în canale şi să poziţioneze bombe pe capacele de canal.
Centrul Vechi e ras de pe faţa pâmântului
Germanii, în special trupele SS, nu au făcut nicio distincţie între combatanţi şi civili. Execuţiile în masă au devenit la ordinea zilei, precum şi folosirea de scuturi umane. Spitalele erau incendiate, iar personalul şi pacienţii erau ucişi.
Noi arme au fost aduse. Goliath era o mină pe şenile operată prin telecomandă, ce putea fi dusă într-o anumită poziţie şi apoi detonată. Polonezii au încercat să taie cablul ce conecta bomba la operator. Thor, în schimb, era un mortier gigantic cu autopropulsie, ce purta o bombă de 2.170 de kg. Confruntându-se cu o asemenea putere distructivă, polonezii nu aveau nicio şansă de izbândă.
Între 12 august şi 12 septembrie, Centrul Vechi a fost ţinta unui atac sistematic, atât terestru, cât şi aerian. Stukas au pulverizat inima istorică a Varşoviei, iar tancurile şi unităţile de asalt au început să incinereze ce rămăsese. Centrul Vechi trebuia evacuat prin sistemul de canalizare. Unităţile AK ce reuşiseră să evadeze de la germani s-au reunit cu compatrioţii lor ce încă deţineau centrul oraşului.
Bor-Komorowski a informat guvernul din Londra că în opinia sa, ar trebui oprite luptele. Guvernul din exil a încercat să aplice mai multă presiune diplomatică asupra Moscovei pentru a forţa mâna lui Stalin. Dacă nu autoriza un atac sovietic, atunci putea măcar să permită trupelor USAAF folosirea bazelor sovietice.
Acţiunea sovietică de ochii lumii
Pe 10 septembrie, trupele ruseşti au atacat districtul Praga din Varşovia, ajungând la malul estic al râului în trei zile. Se trimiteau pachete pe cale aeriană, dar fără paraşute, aşa că majoritatea alimentelor şi a echipamentului era distrusă înainte să ajungă la polonezi.
După ocuparea districtului Praga, sovieticii au încercat – dar nu prea mult – să creeze un pod peste Vistula. Într-un gest mai mult de faţadă, Divizia 2 poloneză a fost desemnată pentru asalt, dar atacul era făcut de mântuială. Fără forţă aeriană şi artilerie, oamenii lui Berling au fost prinşi pe malul vestiv al râului. Au fost forţaţi să se retragă, după ce fuseseră ucişi 2.000 de oameni.
Ştiind că sfârşitul insurgenţei era aproape, Stalin a cerut să aibă loc un transport aerian USAFF de la bazele ruseşti în Ucraina, pe 18 septembrie. Din păcate, din cauza faptului că zonele controlate de polonezi în Varşovia erau extrem de mici, nici o cincime de aceste provizii nu au ajuns la insurgenţi. Germanii au intensificat eforturile de distrugere a rezistenţei rămase în Zoliborz şi în Centrul Vechi. Bor-Komorowski a informa Londra că polonezii aveau suficientă mâncare, apă şi muniţie pentru a rezista încă trei, cinci zile. Un acord de încetare a focului a fost acceptat pe 1 octombrie, permiţându-le civililor să fie evacuaţi din oraş.
Căderea. Finalul.
Având în vedere potenţiale tribunale de război şi o posibilă colaborare germano-poloneză împotriva sovieticilor, Himmler le-a acordat insurgenţilor statutul de prizonieri de război.
Aproximativ 10.000 de luptători AK au pierit în luptă, iar 5.000 au dispărut. Germanii au suferit şi ei pierderi, de 11.000 de morţi şi răniţi.
Revolta din Varşovia a fost un dezastru pentru Polonia. Rezistenţa poloneză, atât de meticulos organizată în cei cinci ani de ocupaţie străină, a fost distrusă complet în numai două luni de luptă.
Guvernul din exil a fost suficient de naiv încât să creadă că dorinţa polonezilor de a lupta împotriva germanilor le va acorda o poziţie privilegiată la masa negocierilor cu Stalin cu privire la o independenţă postebelică a Poloniei. „Onoarea” şi „patriotismul” sunt noţiuni care au sensibilizat multe inimi din Vest, dar care nu au făcut nimic pentru poporul polonez, trăind în suferinţă, distrugere şi sărăcie.
Este discutabil dacă, în cazul în care rezistenţa poloneză rămânea intactă, ar fi reuşit să ţină piept conducerii sovietice sau să încurajeze puterile Occidentale să fie mai ferme în discuţiile cu Stalin. Dar, astfel, e clar că Polonia s-a scufundat, a devenit un vasal al noului imperiu rus.
Military History Monthly, august 2014