„Republica de la Ploieşti“ aşa cum n-a văzut-o Caragiale
Adesea privim Istoria prin ochii marilor scriitori. Ce ar fi însemnat campania lui Napoleon în Rusia fără Tolstoi şi al său Război şi pace? Sau cum am privi Anglia victoriană în lipsa frescelor literare ale lui Charles Dickens? În acelaşi mod, românii îşi percep propria istorie a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea prin „simţul enorm şi văzul monstruos“ al lui Caragiale. Este şi cazul episodului „Republicii de la Ploieşti“, intrat în imaginarul istoric al românilor prin atmosfera de carnaval şi mascaradă degajată din paginile scrierilor Boborul şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea.
În spatele „Revoluţiei de operetă“ prezentată cu atâta talent de scriitorul Caragiale se găseşte însă o pletoră de prejudecăţi ale omului politic (conservator) Caragiale. În realitate, 8 august 1870 a reprezentat un moment de cotitură în evoluţia fragedei şi încă neconsolidatei monarhii române. Unul dintre liderii conspiraţiei, pitorescul personaj Alexandru Candiano-Popescu, nota în memoriile sale:„La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda (…). Zgomotul acestor evenimente îl deşteaptă. Memoriile regale o dovedesc, căci ele ne arată cât de adânc a fost lovit Domnul când juraţii de la Târgovişte achitară pe cei ce ridicaseră steagul revoluţiei la Ploieşti. Întâia pornire fuse să abdice. Pe când revoluţionarii ieşeau din temniţă ca biruitori, Domnul voia să iasă din ţară ca biruit. Pe băncile şcoalei lui 8 August a învăţat Vodă Carol să cunoască poporul român. 8 August dete maturitate tânărului principe“.
Preambulul
În 1870, tânărul Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, se confrunta cu o opoziţie puternică în interior, pe fundalul conflictului franco-prusac şi al luptelor intestinale dintre liberalii „roşii“ din opoziţie şi conservatorii de la putere. „De 4 ani Domnul străin pusese piciorul pe treptele tronului şi părea că, împreună cu dânsul, intrase în nefericita Românie mizeria, nestatornicia în guvernare, ura neîmpăcată între partide“ (Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998). Simpatiile pentru cauza Franţei provoacă o emoţie populară intensă, care se traduce prin manifestări antigermane ce-l vizează direct pe Principele de Hohenzollern. Exista îngrijorarea că Franţa nu priveşte cu ochi buni, în noul context politic, un prinţ german pe tronul României (deşi Napoleon al III-lea sprijinise instaurarea lui Carol). Temerea nu era cu totul neîntemeiată. În 1866 a existat chiar un plan agreat de Napoleon al III-lea pentru un schimb cu Austria, ce includea Veneţia şi nou constituitul stat dunărean. În aceste condiţii, nu este de mirare că în interior se închegase o mişcare conspirativă îndreptată împotriva Coroanei. Potrivit nepotului şi biografului lui Eugeniu Carada, M. Theodorian-Carada, în fruntea conspiraţiei se afla viitorul artizan al sistemului modern bancar românesc. Mişcarea ar fi trebuit să izbucnească simultan în şapte localităţi (în afară de Ploieşti sunt nominalizate Craiova, Bucureşti, Tecuci, Brăila şi Buzău). Complotiştii mizau pe trupele de la Furceni (o localitate aflată între Tecuci şi Focşani), ce ar fi trebuit să pornească spre Capitală. Scopul principal era detronarea Principelui Carol şi numirea unei regenţe ce ar fi trebuit să pregătească chemarea în ţară a unui văr al lui Napoleon al III-lea. Momentul ales a fost determinat de informaţiile (eronate şi pripite) parvenite de la omul de legătură de la Paris, liderul liberal C.A. Rosetti, care indica o victorie totală a forţelor militare franceze în faţa prusacilor, la Gravelotte.
Actorii
În sprijinul abordării mai serioase a evenimentelor de la Ploieşti stă greutatea personajelor implicate în acţiunile complotiste. Mişcarea este gândită la Bucureşti de un Comitet ce-l includea şi pe Ion C. Bratianu, alături de déjà pomenitul Eugeniu Carada. Alexandru Candiano-Popescu îl consideră pe primul capul complotiştilor, în timp ce Theodorian-Carada îl creditează pe cel din urmă cu această „onoare“. De acţiunea propriu-zisă din stradă urma să se ocupe căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, un personaj nestatornic şi exuberant, publicist ce nutrea simpatii republicane şi care, din această cauză, intrase în dese rânduri în conflict cu autorităţile, fiind arestat de câteva ori. Aceasta este însă una dintre faţete, ce conturează profilul unui om al veacului său. De cealaltă parte se află un patriot autentic ce şi-a probat curajul nebunesc în luarea Griviţei din timpul Războiului Independenţei, act pentru care va fi răsplătit cu funcţia de aghiotant al celui împotriva căruia se ridicase la 1870, funcţie pe care o va deţine timp de 12 ani.
„Eminenţa cenuşie“, omul din umbră, sforarul din culise este însă Eugeniu Carada, care îşi va proba aceste calităţi 30 de ani mai târziu cu mai mult succes, în cadrul Ocultei liberale. Candiano-Popescu îi face un portret convingător. „Ziarist meşter, capabil mai cu seamă pe tărâmul financiar, fără lipici, nici la vorbă, nici la fire, revoluţionar de cabinet, fără însă să aibă curajul de a înfrunta primejdia în zile de grea cumpănă, cu autoritate asupra celor ce-l înconjoară de aproape, fiind cinstit şi cu o mare putere de muncă, cumpătat, temperament de rector, integru, neam de turc (porecla din epocă a lui Carada era chiar Turcu – n.n.), şcoală bizantină, el e solul trimes de comitetul din Bucureşti ca să ridicăm steagul revoltei. Mai târziu ridică Banca Naţională şi fuse, şeful ocultei“.
Planul de acţiune este definitivat de Candiano-Popescu, împreună cu fruntaşii liberali din Prahova, la locuinţa lui Radu Stanian, viitor deputat şi primar al Ploieştiului, caracter „vesel, iubind lăutarii şi petrecerile, avocat, nu învăţat, dar cu mare talent, popular, prietenos, om de curaj şi de jertfă, liberal convins, patriot, simpatic“.
Între „revoluţionarii“ ploieşteni se detaşează figura lui Stan Popescu, „vechi garibaldian, temperament revoluţionar. Om cu mare curaj şi avânt. Luptător aprig, cu moravuri uşoare şi fără scrupul în privinţa mijloacelor, dar patriot în stare a se jertfi“. Va fi portretizat de Caragiale în nuvela Boborul, apărută 25 de ani mai târziu.
De partea cealaltă a baricadei se află preşedintele Cabinetului conservator, Manolache Costache-Epureanu, al cărui portret deloc măgulitor i-l face Candiano-Popescu:„Acest copilăros bărbat de stat, care trecea cu o uşurinţă nemaipomenită de la stările cele mai retrograde, la ideile cele mai înaintate, deştept, dar fără judecată, gata să dărâme o situaţie pentru a spune o vorbă de duh, un încurcă treabă cu tendinţe reacţionare, acest bărbat era emblema cea mai potrivită a acelei epoci fluşturatice şi fără scrupul în care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constituţia, vorbind foarte des de dânsa, căutând însă a lega Ţara la ochi, ca să nu-i prinză în apucăturile lor flagrante, călcătoare a pactului nostru fundamental“.
Filmul evenimentelor
Pornind de la casa lui Radu Stanian în dimineaţa zilei de 8 august, complotiştii se deplasează spre piaţa centrală a Ploieştiului, pe acordurile imnului „Libertăţii“, intonate de Fanfara Gărzii Civice. În fruntea mulţimii se află Candiano-Popescu, care duce steagul roşu al Revoluţiei. Mai multe feţe bisericeşti, între care Nicolae Ioachimescu în odăjdii şi cu crucea în mână, însoţesc alaiul revoluţionar.
Primul pas este ocuparea telegrafului de către Guţă Antonescu, zis „Grădinarul“. Din pricina unei imprudenţe comise de acesta, la Bucureşti ajunge o telegramă care anunţă evenimentele. În acest moment, autorităţile decid să-l aresteze pe Brătianu, care era atunci la Piteşti şi care va fi transportat la închisoarea de la Câmpulung.
Fără să cunoască întorsătura neaşteptată a evenimentelor, Alexandru Candiano-Popescu, autoproclamat prefect de Prahova al guvernului revoluţionar, citeşte mulţimii adunate în piaţă (câteva sute de ploieşteni) o aşa-zisă telegramă de la Brătianu, prin care este anunţată victoria complotiştilor:„Vă anunţ definitivul succes al libertăţii pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului (g-ral. N. Golescu – n.n.), primiţi, ca prefect al judeţului, jurământul funcţionarilor civili, precum şi al trupelor de acolo. Nesupunerea consideraţi-o ca înaltă trădare către naţie. Ministru I.C. Brătianu“. În această atmosferă înflăcărată, pompierii şi călăreţii fraternizează cu revoluţionarii. Se începe preluarea puterii locale. Candiano-Popescu împarte în dreapta şi în stânga funcţii publice în sala mare a Primăriei, unde portretul Principelui Carol este dat jos.
Mulţimea se îndreaptă apoi spre cazarma infanteriei, unde se loveşte însă de prudenţa circumspectă a comandantului cazărmii, maiorul Polizu (care va ajunge şi el, mai târziu, aghiotant al lui Carol). În amintirile sale, Candiano-Popescu consideră că, dacă s-ar fi pus în fruntea trupelor de vânători, împreună cu ploieştenii din Garda civilă, ar fi putut porni cu şanse de izbândă (sic!) asupra Bucureştilor. Pentru conspiraţioniştii realişti de la Bucureşti, şi mai puţin pentru Candiano-Popescu, era clar că mişcarea eşuase o dată cu arestarea lui Ion C. Bratianu. În acest scop este trimis la Ploieşti Eugeniu Carada, cu misiunea de a opri acţiunile revoluţionarilor. Decizia îi este comunicată lui Candiano-Popescu pe la orele 16.00, moment în care acesta renunţă, sesizând că orice opoziţie ar fi fost inutilă, şi se îndreaptă spre Buzău unde se pune la dispoziţia prefectului. Majoritatea revoluţionarilor sunt arestaţi, represiunea fiind condusă de acelaşi maior Polizu. Procesul se va ţine la Târgovişte, fief conservator, procurorul desemnat cu instrumentarea cazului fiind chiar fratele lui Alexandru N. Lahovari, ministrul de Justiţie în funcţie.
Pe banca inculpaţilor iau loc 41 de persoane, printre care Alexandru Candiano-Popescu, Eugeniu Carada şi Radu Stanian. Desfăşurarea procesului, de-a lungul a şapte zile, capătă accente melodramatice. Unul dintre inculpaţi, Dumitru Rădulescu, pare că şi-a pierdut minţile, declanşând emoţii colective în rândul cucoanelor din sală. La final se va dovedi că a fost o imensă farsă jucată magistral de Rădulescu, cu scopul de a impresiona asistenţa. Întrebat ulterior de Candiano-Popescu cum a reuşit să simuleze atât de bine, Rădulescu va recunoaşte râzând:„N-am dormit trei luni, cât am fost închis, căci, într-altfel, mă prindea“. Apărarea este strălucit condusă de avocatul Nicolae Fleva, om politic liberal, care mai târziu va trece în tabăra conservatorilor. Pivotul central al pledoariei lui Fleva (ce va fi publicată un an mai târziu) va fi aşa-zisa „înscenare“ pusă la cale de guvernul Manolache Costache-Epureanu care, printr-o depeşă falsă trimisă în numele lui I.C. Brătianu, ar fi urmărit să-i discrediteze pe liberali. Pe data de 17 octombrie, în ovaţiile majorităţii celor aflaţi în sala de judecată, cei 41 de inculpaţi sunt achitaţi. Această surprinzătoare decizie luată de Curtea de Juraţi a fost primită cu profundă mâhnire de principele Carol, acesta arătând în memoriile sale că a fost tentat să abdice.
În primul rând trebuie spus că sintagma „Republica de la Ploieşti“ este improprie. Aşa cum recunoaşte însuşi Alexandru Candiano-Popescu, de altfel republican convins la acea dată, „nu este adevărat că la 8 August s-a proclamat republica. Această legendă e copil de suflet al reacţiunii. În acea zi, nu s-a proclamat decât căderea Domnitorului şi un guvern provizoriu, prezidat de o regenţă. Forma de guvernământ definitivă era rezervată unei Constituante“. De altfel, republicanii constituiau doar o minoritate între conspiraţionişti. Cea mai importantă figură a lor, C.A. Rosetti, a preferat să rămână în expectativă. Mişcarea a fost îndreptată exclusiv în direcţia înlăturării dinastiei germane de Hohenzollern şi a aducerii unui prinţ apropiat de Franţa împăratului Napoleon al III-lea, neurmărind proclamarea unei iluzorii Republici. Europa nu număra nicio republică la acea dată, aceasta fiind forma de guvernământ dominantă doar pe continentul american, contaminat de modelul S.U.A.
Destine suprapuse
În tratarea evenimentelor de la 8 august 1870, trebuie lăudată înţelepciunea liberalilor care nu forţează lucrurile şi se retrag la timp, preferând să nu arunce ţara într-un război civil cu consecinţe incalculabile. Carol trece cu brio acest test dificil şi dovedeşte, la rându-i, maturitate politică aducându-i pe liberali la putere. Prin depăşirea resentimentelor inerente acestui afront adus Coroanei, Carol reuşeşte să-i cucerească pe români, la început reticenţi faţă de firea rece şi calculată a tânărului principe. Parte dintre complotiştii de la 1870 vor juca un rol important în marile realizări din ultimul sfert de veac al secolului al XIX-lea, alături de acelaşi Domnitor (din 1881, Rege) împotriva căruia se ridicaseră la 1870.
Alexandru Candiano-Popescu îşi va răscumpăra cu prisosinţă gesturile năvalnice ale tinereţii pe redutele de la Griviţa şi va fi numit aghiotantul Regelui. Ion C. Brătianu va deveni cel mai apropiat colaborator al lui Carol şi va ocupa scaunul de prim-ministru între 1876-1888, perioadă în care este cucerită Independenţa, iar România e proclamată Regat. Eugeniu Carada este principalul artizan al Băncii Naţionale Române pe care o conduce din funcţia de director (a refuzat-o pe cea de guvernator) timp de 30 de ani. Carol I intră în istoria românilor ca suveranul cu cea mai lungă domnie, în timpul căruia România se schimbă, în mod categoric, la faţă.