Reliefuri funerare în cadrul artei plebeiene
După victoria de la Actium, Augustus şi-a propus să schimbe aspectul Romei prin înaltarea de temple vechilor zeităţi şi a noului zeu, tatăl său adoptiv Julius Caesar. Templele au fost construite din marmură albă (Luna) asemănătoare stilului grecesc. Însă Augustus avea să înalte şi o cladire nouă, originală, propriul său mormânt.
Multi romani si-au canalizat atentia si au investit foarte multi bani in mormintele lor, convinsi, ca personajul fictional din Satyricon pe nume Trimalchio, de faptul ca vor petrece mai mult timp in morminte dupa moarte decat in case pe tot parcursul vietii. Gustul personal a dictat forma acestor morminte, in special in cazurule monumentelor cu un design unic sau neconformist, cum au fost Monumentul lui Augustus, Piramida lui Cestius si mormantul brutarului Eurysaces.
Sclavii eliberati au folosit deseori mormintele pentru a transmite noul lor statut in societate, atat prin inscriptii ce-i descriu ca liberti si prin imbracarea togii pe care doar un cetatean liber il putea purta. Majoritatea acestor oameni liberi nu ar fi comandat astfel de portrete ale lor nicicand. Portretele familiei lor pe mirminte, totusi, il prezinta pe decedat (si de obicei membrii si rude care inca traiesc) pentru posteritate, pentru a copia parada mastilor stramosilor funerare practicata de familiile vechi de aristocrati.
Reliefurile narative de pe mormintele oamenilor liberi de obicei sunt si distincte in caracter fata de arta contemporana a elitei si prezinta putin interes in Clasicizarea stilului pe care Augustus si urmatorii succesori au favorizat-o. In Roma Antica, stilul artistic si pozitia cuiva in ierarhia sociala erau de obicei aproape conectate.
Arhitectura Funerară
Mausoleul lui Augustus– Unii istorici consideră ca Augustus a început construcţia mausoleului înca dinaintea bataliei de la Actium, însa cel mai sigur se ştie că au început imediat după numirea sa ca Augustus de către Senat in 27 i. Ch. Octavian, în vârstă de 30 de ani nu avea de unde să ştie că mai avea de trait alti 40 de ani, iar înăltarea acestui moemant nu se datora gandului asupra vieţii de dincolo ci mai degrabă reflecta dorinta de a fi îngropat la Roma. Pe cand Marc Antoniu a stipulat în testamentul său ca rămăşiţele lui să fie duse în Alexandria (Egipt) chiar de ar fi să moara la Roma. Acest detaliu a fost facut public de Octavian, reuşind astfel să obtină o popularitate mai mare în rândul romanilor discreditându-şi astfel oponentul.
Contemporanii aveau să numească mormântul lui Augustus, Mausoleul, cu referinţă la grandiosul mormânt înalţat la jumatatea secolului 4 î. Ch. cunoscut sub numele de Mausoleul de la Halikarnassos, din Asia Mica, unul din cele şapte minuni ale Lumii Antice. Însă mormantul lui Augustus nu avea să arate ca mormantul lui Mausolos, care avea baza din pietre gigantice, cu plan rectangular, ce găzduia o serie de statiui din marmură între coloane şi desigur un grup de care la intrare.
Geograful Strabo, scriind imediat după terminarea construcţiei în anul 23 î. Ch. descria astfel mormantul:“Pe Campul lui Marte, romanii au ridicat mormintele celor mai ilustrii oameni dintre ei. Cel mai important este acela numit Mausoleul, o movila mare în apropierea râului, pe o fundaţie înaltă…gros acoperit cu copaci mereu verzi înca de la intrare. Acum, pe partea de sus se află imaginea din bronz a lui Caesar Augustus .
Rămaşiţele Mausoleului lui Augustus oferă astăzi o buna imagine a structurii mamut pe care acesta o avea, însă nu şi o bună imagine la cum arăta acesta exact. Aparent inelele concentrice ar fi fost baza fundatiei cladirii descrisa de Strabo, o movila funerară inconjurată de multi arbori şi cu statuia împaratului ce domina imaginea. Totuşi, mormantul lui Augustus era radical diferit ca forma si ca materiale folosite (imitand stilul Clasic Grecesc) faţă de cladirile clasice greceşti, temple, bazilic, şi portice care aveau să fie ridicate în noul său oras din marmură, şi totuşi diferit de Teatrul lui Marcelus, cu faţada sa îndesită de coloane greceşti. Dimpotrivă, mausoleul aduce mai degrabă de tumulul monumental pe care ertruscii l-au înalţat in necropola Banditaccia de la Cerveteri. Augustus probabil a ales să-şi construiască mormântul sub forma unui tumul pentru a putea invoca imaginea marii antichităţi şi pentru a se asocia cu tradiţiile vechi ale Republicii. Romanii din zilele lui ar fi crezut chiar că Aeneas a fost îngropat sub o astfel de movilă de pamânt. Mausoleul ar fi fost astfel un memorial perfect pentru Augustus, descendentul lui Aeneas a carui figura este proeminentă în programul sculptural al Forului lui Augustus ai Ara Pacis.
Piramida lui Cestius– Mormintele sunt tolal diferite faţă de alte genuri de arhitectură. Deoarece o simpla groapă este suficient pentru un defunct (sau, in cazul arderii, practica obisnuita in timpul perioadei de inceput a Imperiului, doar de o simpla urna), obiectul care marcheaza terenul poate avea orice forma si dimensiune. Tipologia aleasa poate spune foarte multe depre acel om. Intrucat Augustus a ales sa fie ingropat intr-un tumul pentru a se putea dezasocia de Antonius, Cleopatra si Egipt, Caius Cestius, care a murit in jurul anului 15 i. Ch., a construit acest mormant special pentru a oferi o conexiune vizuala clara cu mormintele antice ale faraonilor. Dupa anul 30 i. Ch., cand Egiptul a devenit provincie romana, un fel de egiptomanie a impanzit toata Roma. Motivele egiptene sunt comune, de exemplu, in pictura murala Augustana, desi foarte curios, lipsesc cu desavarsire in camera mortuara a lui Cestius. Aceste oicturi murale, nu foarte bine pastrate, prezinta un interes special deoarece sunt primele si cele mai sigure exemple datate ale celui De-al Treilea Stil de pictura romana. Nu e de mirare ca unul din mostenitorii lui Cestius era Marcus Agrippa, a carui perioada este considerata trecerea de la Sitilul Al Doilea catre Stilui Al Treilea. In orice caz, picturile murale din interiorul piramidei lui Cestius au fost picatate inainte ca Agrippa să moară în anul 12 i.Ch..
Mormântul lui Eurysaces– Cum mormintele lui Augustus si Cestius au demonstrat intr-un mod clar ca design-ul era de-o maniera personala si ca in lumea romana diversitatea tipologiilor de morminte este probabil cea mai mare dintre toate culturile, antice si moderne. Numai gustul si experienta personala pot explica, spre exemplu, mormantul nic pe care brutarul Marcus Vergilius Eurysaces l-a construit la jonctuinea dintre Via Labicana si Via Praenestina, foarte aproape de Roma. Alegerea acestei zone i-a oferit oportunitatea lui Eurysaces de a-i impresiona pe calatorii ce veneau la Roma din doua directii pe doua autostrazi majore. In contrast cu Augustus si Cestius, proventiti din familii de aristocrati si care s-au bucurat de lux si bogatie, Eurysaces era un fost sclav, un libert care si-a facut avere lucrand ca pistor (brutar) si redemptor (contractor). Mormantul pe care si l-a inaltiat in propria asa onoare- dar initial pentru gazduirea urnei de incinerare (in forma de cos de paine) a sotiei sale Atistia – este diferit de oricare mormant construit in timpul Republicii si a Imperiului. Facut din travertin peste un miez de beton, cu baza trapezoidala (pentru a se potrivi pe parcela de teren neregulat între drumurile convergente) si este decorat cu ceea ce cred majoritatea cercetatorilor ca fiind niste ustensile cilindrice de masurat granele, folosite la facerea painii sau, cum a fost stabilit de curand, masinariile din piatra folosite pentru a framanta aluatul inainte de crearea painii.
Friza care inconjoara partea de sus a mormantului nu are nici o inspiratie din arta familiei imperiale sau din alte familii de elita. Prezinta diferite scene din procesul de facere a painii, de la macinarea granelor pana la facerea si coacerea painii pana la cantarirea produsului final sub observatia magistratului roman. Friza reprezinta un res gestae stilizat dupa modelul imparatului. Stilul reliefului formeaza de asemenea un contrast aprins (viu) cu stilul clasicizant pe care Augustus il favoriza. Intreprinzatorii plebei ca Eurysaces au preferat un stil narativ mai putin pretentios fara referinte vizuale catre arta Greaca. Friza brutariei, de exemplu, detalii mai mici, figuri mai vesele decat cele de pe Ara Pacis, iar figurile se intrepatrund foarte rar. În Roma Augustană, stilul artistic şi clasa socială erau intim corelate.
Sculptura funerară
Pe faţada frontală a mormântului său (foarte distrusa astăzi;mormantul stă în faţa Porţii Magiore) Eurysaces a pozitionat un înalt relief din marmură reprezentandu-l pe el şi pe soţia sa. Portrete ale cuplurilor erau o modă raspandită regasită printre mormintele oamenilor liberi, în perioada Augustană, iar exemple similare au supravietuit, datând înca din vechea perioadă Republicană.
Relieful Via Statilia– Un foarte bine pastrat relief Republican Târziu este portretul dublu al unui barbat si al unei femei (soţ şi soţie) care la un moment dat a decorat un mormant de pe Via Statilia din Roma. Ca şi în portretul Augustan al lui Eurysace si al Atistiei, bărbatul poarta o togă de cetăţean roman. Soţul şi soţia din relieful din Via Statilia erau de asemenea foşti sclavi. Sclavia era la ordinea zilei în lumea romană, şi este estimat faptul că Italia avea la finele Republicii circa două milioane de sclavi, sau mai exact un sclav la 3 cetaţeni. Cei mai bogaţi probabil deţineau sute de sclavi, acestia putând fo gasiţi în toate casele, mai puţin cele sărace. Această practică era aşa de înradăcinată în societatea romană aşa încat pâna şi sclavii eliberaţi deveneau deţinători de sclavi la rândul lor după ce erau eliberaţi. Unii îşi primeau libertatea după ce şi-au servit merituos stăpânul. Alţii erau eliberaţi doar prin testamentul stăpânului. Majoritatea mureau însă aflaţi în serviciul primului sau al noului stăpân.
Ca sclavi, cuplurile nu aveau un statut legal, ei reprezentau proprietatea stăpânului. Dupa ce erau eliberaţi aceştia deveneau oameni şi în ochii legii. Astfel se explică dorinţa femeilor si bărbaţilor eliberaţi de a fii reprezentaţi ca, cuplu pe mormintele lor. Celebrarea mariajului era şi o celerare a nou obţinutei libertăţi a foştilor sclavi care au comandat aceste portrete. În mod signifiant, soţul este mereu portretizat purtrand toga şi însemnele cetăţeanului roman – şi ale libertăţii.
De obicei, fie soţul sau soţia erau încă în viaţă cand relieful-portret era pus pe faţada mormântului, exact cum a fost în cazult mormântului brutarului. Astfel, reliefurile transmiteau un alt fel de mesaj la fel de important, si anume ca legatura mariajului era la fel de valabilă şi după moarte.
Relieful Serviliilor– Importanţa personalităţii, cetăţeniei şi familiei printre sclavii eliberaţi este în mod clar vizibilă în reliefurile funerare unde inscripţiile cu numele celor portretizaţi sunt păstrate. Relieful-portret fragmentat al Serviliilor prezintă trei membrii ai aceeaşi familii de oameni liberi. (Probabil au fost si altii portretizati astfel). Partea superioata a pilastrului dintre cele doua portrete indica faptul ca relieful a decorat partea superioara a unei fatade de tip corintic a unui mormant. Pater (tatal) a fost libertul lui Quintus Servilius si a luat numele stapanului sau dupa manumission (obtinerea libertatii). Uxor (sotia sa) era o fosta sclava a lui Caius Sempronius. Ea de asemenea a preluat numele fostului sau stapan si inainte de numele sau are initialele C.L. (liberta lui Caius). Fiul lor insa, fiind nascut dupa ce acestia erau liberi se numeste Publius Servilius, filius al lui Quintus (Q.F.). El poarta, pe langa toga de cetatean, pandantivul circular numit bulla prinsa la gat cu un lant. Bulla era un semn al nasterii unui om liber, purtat pana la maturitate. Relieful comemoreaza progresul familiei Servilius de la sclavi eliberati la cetateni nascuti liberi, care au deschis oportunitati pentru avansare tanarului Publius, demnitati interzise tatalui sau (de exemplu, stagiul militar si functii civice). Aceste portrete frontale aspre erau pentru oamenii eliberati din sclavie echivalenul imaginii casei folosit de familiile vechi de la Roma.
Relieful Gessii-lor– Uneori relatia dintre figurile din portrete este ambigua, deoarece totii sclavii eliberati au preluat numele stapanului sau stapanei. Pe un relief ce se afla astazi la Boston, trei oameni, cu totii avand numele Gessius, sunt portretizati. La stanga de tot este Gessia Fausta, iar la dreapta Gessius Primus. Amandoi sunt sclavii eliberati ale batranului Publius Gessius, cetatean nascut liber, pozitionat in centrul lor, purtand cuirasa de soldat si portretizat intr-o moda standard romana veristica. Daca cei doi sclavi eliberati erau frati, soti sau neanruditi este neclar. Numele lor indica doar faptul ca amandoi, Fausta si Primus au fost proprietatea lui Publius Gessius. Inscriptiile reliefului, totusi ofera alte informatii. Este mentionat faptul ca monumentul a fost platit din fonduri provenite din testamentul lui Gessius Primus iar munca a fost coordonata direct de Gessia Fausta, singura supravietuitoare dintre cei trei. Totusi relieful prezinta pe cei trei stand unul langa celalalt, ca si in relieful-portret al lui Eurysaces si Atistia.
Relieful din Amiternum– Mai rar, sclavii eliberati comandau reliefuri funerare cu caracter narativ, ca friza mormantului lui Eurysaces. Un relief de la Amiternum prezinta un cortegiu in onoarea unui decedat, cu muzicieni, bociotare care-si trag de păr in a crea sentimentul de durere, si sotia si copii decedatului. Defunctul este întins pe un catafalc cu un baldachin pe post de fundal. El in mod surprinzator se ridica ca si cum ar fi inca viu, supraveghindu-si propria inmormantare. Aceasta ar putea fi o efigie, ca figurile rabatabile de pe capacele de sarcofage etrusce și urnele de cenușă, decat insusi mortul.
Compozitia reliefului este fara precedent. Indureratii si muzicienii stau pe niste linii de pamant suspendate, ca pe niste „covoare zburatoare”. Ei nu ar trebui vazuti ca suspendati in aer, totusi, doar ca fiind situati in spatele primului rand ocupat de inbalsamatori si muzicieni. Acest sculptor, într-un contrast puternic diferit faţă de artiştii angajaţi de obicei de patricienii romani, nu se folosea strict de regulile Artei Clasice. Artistul de la Amiternum în mod voit a evitat suprapunerea personajelor şi le-a plasat oriunde era verosimil, atâta timp cât erau perfect vizibile. Această abordare a imaginii a fost caracteristică artei pre-Clasice, dar nu mai fusese folosită de foarte multe secole. Nicio compoziţie similară n-a mai apărut în arta comandată de consulii şi senatorii Republicani, sau de împărat. Legătura dintre statutul social şi gustul artistic, deja notată în discuţiile asupra frizei cu scena facerii pâinii a lui Eurysaces, se regaseşte din nou la Amiternum. Această dihotomie în ambele subiecte şi stilurile dintre arta blebeana si a elitelor, caracterizează arta şi arhitectura romană prin toată lunga sa istorie.
Mormântul lui Lusius Storax– În jurul anului 45 d. Hr., un sclav eliberat pe nume Lusius Storax, care a deţinut poziţia de sevir (un magistrat local care se ocupa de cultul zeiţei Roma şi a lui Divus Augustus) la Teate, şi-a construit un mormânt decorat cu sculpture în relief de o tipologie care pare să fi fost foarte practicată la acea vreme. Storax, acompaniat de alţi senatori şi muzicieni a fost reprezentat în frontonul faţadei, sezând pe un podium, martor la jocurile de gladiatori pe care le finanţase. Gladiatorii apăreau în friza de sub picioarele sale. Sevirul este figura centrală şi mai mare decât toti. El este mai înalt şi şezand faţă de senatorii din stânga şi dreapta lui. Această ecuaţie a mărimii si rancului – ceea ce istoricii artei numesc scara ierarhiei – este familiar în sculptura şi pictura multor culturi, în diferite locuri şi timpuri, dar este antitetic stilului Clasic pe care Augustus, succesorii săi şi restul elitelor l-au favorizat în perioada de început a Imperiului.
Tot diferit de arta imperială este felul în care sculptorul i-a reprezentat pe ceilalţi senatori înbrăcaţi în togă, din spatele lui Storax. Dacă ar fi interpretat literalmente, aceste figurine ar fi înalte de opt picioare, însă nu aceasta a fost intenţia artistului. În loc de a reprezenta figurile din spate aproape ascunse dupa cele din faţă, ca în stilui imperial din Ara Pacis, sculptorul le-a elevat pe ambele, pentru a le expune clar şi spre a ocupa fiecare centimetru liber al suprafeţei reliefului, o caracteristică de asemenea a reliefului de la Amiernum. In timpul Republicii Tarzii si Început de Imperiu arta funerara a oamenilor iesiti din sclavie a constituit o tradiţie a reprezentării distinctivă, independentă şi importantă – ignorată până recent de istoricii artei focusaţi pe arta oficială Imperială.
Mormântul lui Trimalchio(sursă scrisă) – Petronius Arbiter a fost autorul unei parodii despre un om eliberat din sclavie din prima jumatate a secolului I d. Hr.. Un mare critic care a vociferat despre excesele împaratului Nero, a fost forţat să se sinucidă. În opera sa Satyricon, Petronius descrie o cină luxoasă dată de un om eliberat de sub sclavie, pe nume Gaius Pompeius Trimalchio, care se descrie fiind un om care s-a îmbogăţit peste noapte, deşi la început nu avea bani dar a avut o intuitie bună să „nu asculte niciodată de spusele unui filozof”. La un moment-dat în timpul dineului, Trimalchio le spune oaspeţilor săi despre intenţia de a-şi face un mormânt. Descrierea este adevărat, detaliile relevate de Trimalchi sunt identice cu cele gasite la mormantul lui Lusius Storax din Cheiti.
Mormantul Haterii-lor– Un mormânt care l-a întrecut cu mult pe cel al lui Storax în bogaţia de decoraţii sculptate a fost ridicat de familia Haterius la sfârşitul primului secol d. Hr., la câteva mile distanţă faţă de mormântul lui Eurysaces, pe Via Labicana în afara Romei. Mormântul a fost găsit şi săpat în anul 1848. Descoperiri adiţionale au fost scoase la lumină în anii 1969 si 1970. Numeroase inscripţii în marmură, altare, busturi ale lui Quintus Haterius şi ale nevestei sale, şi ale unor zeităţi subterane, reliefuri ce prezentau clădiri contemporane din Roma, un mormânt monumental şi alte obiecte ce se regasesc astăzi în Muzeul din Vatican.
Unul din reliefuri o prezintă pe o decedată pe patul ei funerar, în ceea ce pare a fi un atrium al unei case private. Camera este decorată cu ghirlande şi candelabre similare cu cele pictate pe pereţii camerei mortuare a lui Cestius. Îndureraţii s-au adunat în jurul canapelei decedatei. Figurinele sunt mici faţă de decedată – un alt exemplu de ierarhizare prin scară. După pat sunt două fete, probabil fetele femeii, care se lovesc în piept de durere. Alte figurine prezente sunt un flautist, sclavii casei, cineva care pune o ghirlandă peste mort. Unii clavi poartă capace conice, semn că au fost de curând eliberaţi de testamentul celei decedate. Un mic cadru în partea dreaptă sus pare sa-o reprezinte pe femeie scriindu-şi testamentul în prezenţa cuiva ca acesta să fie legal. Discreptanta prezentă în scară, reprezentarea simultană a interiorului şi a exteriorului casei, şi prezenţa femeii în două locaţii diferite, vie şi moartă, nu au nicio paralelă în arta Incipientă a Imperiului înafara tărâmului artei plebeene mortuare.
Un al doilea relief din Mormântul de la Haterii este stilistic similar. Este descris un grandios mormant sub forma unui templu caracteristic tipologiei romane, cu cu trepte si coloane stand libere, numai in partea din fată. Crenelul cladirii din stanga sugereaza faptul ca mormantul este inca in executie, desi viitoarul eveniment are sa se petreaca curand. Portretul din fronton indica faptul ca acesta este mormantul femeii din scena doliului. Portrete de marimea bustului ale celor trei copii sunt reprezentate alaturate mormantului. Aceiasi doi baieti si o fata au fost reprezentati a doua oarain scena de deasupra acoperisului, unde s-ar juca langa patul mamei lor, iar a treia oara sub forma unor trei capete deasupra unui altar in care femeia este reprezentata sub un arc ca Venus in plina nuditate. Ea, ca imparatii si imparatesele Romei a ajuns la imortalitate, dupa moarte. Relatia spatiala ambigua a mormantului, altarului, si a femeii pe patul sau (inauntru, cu o cortina ca fundal) reprezinta un alt element distinct al reliefelor oamenilor-liberi care nu poate fi regasit in arta contemporana a elitelor.
Clasicismul in Arta Plebeana– Nu toate sculpturile din Mormantul de la Haterii sunt de acest fel, totusi. Buiandrugul de deasupra usii mormantului – granita simbolica dintre lumea celor vi si cea a celor morti – a fost decorata cu busturile a patru zeitati:de la stanga la dreapta, Mercur, zeul responsabil cu ghidarea mortului catre Lumea de Dincolo;Proserpina, fiica lui Ceres si Jupiter;Pluto, lord al Lumii de Dincolo;si Ceres, sotia lui Pluto. Desi aceste busturi nu au finisajul si proportia corecta conform modelului Clasic Roman, au totusi acelaeasi trasaturi stilistice. Mormantul de la Haterii este un alt exemplu ca monumentele romane – plebee si desigur ale elitei – mereu prezinta stiluri diferite si faptul ca aceasta coexistenta a diversitatii stilurilor reprezinta un centru caracteristic al artei Romane de la inceput pana la sfarsit.
Bibliografie:
1. Strabo, Geography, Translated by Horace Leonard Jones, The Geography of Strabo, vol. 2 (Cambridge, Mass.:Harvard University Press, 1960),
2. Fred S. Kleiner, A History of Roman Art – Enhanced Edition, WADSWORTH Cengage Learning, USA