Relația dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară

Prin Decretul-Lege din 14 septembrie 1940, semnat de Regele Mihai I, împărţirea Puterii în noul regim e următoarea:

Ion Antonescu este conducătorul Statului Naţional-Legionar și șeful regimului legionar.

Horia Sima este comandantul Mișcării Legionare.

Mișcarea Legionară „este singura mișcare recunoscută în noul Stat, având ca ţel ridicarea morală și materială a poporului român și dezvoltarea puterilor lui creatoare“.

Acest nou regim, succedând celui carlist, a durat doar patru luni, mai precis din 14 septembrie 1940 până în 21 ianuarie 1941, ziua când Rebeliunea legionară e zdrobită. Balamucul care definește aceste câteva luni de regim, dar mai ales abuzurile și crimele comise de legionari au făcut ca ele să fie așezate de istorici sub semnul pamfletului neiertător.

Ca și o altă perioadă de neașezare dramatică a unei ţări suferind, în chip obișnuit, cum spunea Caragiale, de neașezare, cea cuprinsă între 14 septembrie 1940 și 21 ianuarie 1941 a fost înfăţișată posterităţii sub puterea mașinăriei de rescriere a trecutului în interesul prezentului.

După eșecul Mișcării Legionare, propaganda antonesciană s-a grăbit să proclame acest timp drept unul al înaintării până pe marginea prăpastiei. Legionarii fugiţi din ţară, dar și cei hăituiţi, s-au lansat în atacuri la adresa conducătorului Antonescu fixat drept un complice al Masoneriei.

După 23 august 1944, propaganda comunistă i-a pus în aceeași oală pe Ion Antonescu și pe Horia Sima, în strădania de a-l face și mai criminal pe cel condamnat la moarte sub acuzaţia de criminal de război.

În anii Ceaușescu, tentativele de abordare mai nuanţată a Mareșalului au dus la exagerarea celor câteva luni de Stat Naţional-Legionar pentru ca lichidarea Rebeliunii să poată face din Ion Antonescu un personaj cât de cât acceptabil. Delirul lui Marin Preda, roman dacă nu comandat, atunci măcar acceptat de oficialităţi, rămâne un moment semnificativ în acest proces de rescriere a trecutului.

În absenţa unei abordări lucide, ferite de patimi, a Statului Naţional-Legionar, nu s-a creat posibilitatea de a-l radiografia din punct de vedere strict politic.

De ce a apelat Ion Antonescu la Mișcarea Legionară?

Întrebarea e cu atât mai incitantă cu cât, prin actul de la 6 septembrie 1940, deși teoretic simplu șef al Guvernului, Ion Antonescu primește puteri excepţionale în statul român. Răspunsurile au făcut trimiteri la sentimente: încrederea lui Ion Antonescu în puritatea morală a Mișcării Legionare, recunoștinţa faţă de ajutorul dat pentru a se debarasa de stânjenitorul Carol al II-lea, teama de nemţi. Decizia lui Ion Antonescu nu poate fi înţeleasă sau chiar judecată dacă nu luăm în calcul și mecanismele politice.

Un an și ceva după lovitura de stat din 10/11 februarie 1938, Carol al II-lea, înaintașul lui Antonescu în materie de conducere a ţării, s-a străduit să guverneze fără niciun partid politic. N-a fost nevoie de prea multe informaţii ca să-și dea seama de greșeală. În absenţa unui partid sau, mă rog, a unei mașinării cu acoperire în întreaga ţară, programul său politic risca să rămână literă moartă pe hârtie de lux. Și, la îndemnurile primului său sfetnic, agerul Armand Călinescu, Majestatea Sa face rost, în decembrie 1938, de un partid: Frontul Renașterii Naţionale. Nici acesta și nici vremelnicul său succesor din iu- nie 1940, Partidul Naţiunii, nu întrunesc exigenţele unei mașinării bine puse la punct pentru a prelua deciziile Regelui și ale Guvernului său și a le transforma în realităţi.

Aparent, Frontul Renașterii Naţionale întrunea toate condiţiile unei asemenea mașinării. Avea șefi și șefuleţi, birouri și structuri în teritoriu, ba chiar și un ziar, condus de Cezar Petrescu. Îi lipsea însă condiţia de esenţă a unui autentic partid, cea care dă unei formaţiuni tăria de a aplica un Program: credinţa într-un ideal, într-o viziune asupra lumii, într-o idee.

Și asta, din simplul fapt că Frontul Renașterii Naţionale nu se formase de jos în sus, altfel spus, nu pornise de la câţiva oameni, arși lăuntric de o idee, atât de tare însufleţiţi de aceasta încât s-o poată transmite și altora.

FRN era o creaţie artificială, rod făţiș al unei realităţi gen:

— Să-mi faceţi rost de un partid, că altfel vă ia mama dracului!

Chiar și un dictator are nevoie de o mașină- rie pentru a-și concretiza proiectele mai mult sau mai puţin fantasmagorice. Stalin s-a folosit de Armata PCUS. Ceaușescu, de cea a Partidului Comunist. Nu e întâmplător că declinul lui Ceaușescu a început în clipa când mașinăria nu- mită Partid Comunist Român n-a mai funcţionat, atinsă de rugină în roţile sale dinţate.

Carol al II-lea a pornit din start cu un FRN de o splendidă inutilitate. Pe de o parte, pentru că formaţiunea se născuse și se dezvoltase artificial, de sus în jos, pe de alta, pentru că-i lipsea liantul fără de care un partid nu există. Credinţa într- un ideal, într-un program, într-o idee.

Când generalul Antonescu a preluat puterea, în 6 septembrie 1940, singura forţă politică reală din România era Mișcarea Legionară. Dispunea de structuri în teritoriu, de o disciplină de fier, dar, mai ales, de un program politic. A luat în calcul generalul Antonescu aceste date când s-a de- cis să proclame Statul Naţional-Legionar?!

E greu de dat un răspuns pozitiv.

Mult mai sigur e faptul că Ion Antonescu s-a gândit la următoarele:

– Folosește forţa Mișcării în folos propriu, socotind că, în materie de guvernare, legionarii erau „niște copii“.

– Dă curs unei puternice stări de spirit populare, dominate de credinţa că Mișcarea ar putea schimba ceva în România.

– Face pe plac nemţilor care sprijiniseră Mișcarea.

De la început, Statul Naţional-Legionar suferea de câteva carenţe catastrofale:

Conducerea Executivului, a aparatului administrativ al ţării chiar, revenea lui Ion Antonescu. Ion Antonescu nu era însă Legionar. Mai mult, nu împărtășea o iotă din Programul Revoluţionar al Mișcării. Gesturile făcute de el în favoarea Mișcării – inclusiv spectaculoasa îmbrăcare a Cămășii Verzi – ţineau de imaginea publică, de manipularea românilor.

Pe General îl despărţea de Mișcarea Legionară, înainte de toate, chiar programul politic minimal: Mișcarea împărtășea Teza Revoluţiei Legionare. Generalul era un adept convins al ordinii. Ceea ce intra în conflict de esenţă cu Dezordinea inevitabilă provocată de Revoluţie.

Mișcarea pleda pentru condamnarea oamenilor vechiului regim prin formula revoluţionară a Tribunalelor ad-hoc. Generalul ţinea la respectarea legalităţii. Statul Naţional-Legionar se anunţă astfel, chiar de la început, drept una dintre cele mai aberante construcţii din Istoria României.

Acest text este un fragment din articolul „De la victoria creștinismului asupra zeilor vikingi la relația dintre Ion Antonescu și Legiune" apărut în numărul 226 al revistei Historia, disponibil în perioada 13 noiembrie - 14 decembrie 2020 la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării), dar și în format digital, pe platforma paydemic.com

Cumpără Acum

Cumpără acum Cumpără Acum