Regizorul Radu Gabrea: „Plecarea evreilor este o pată ruşinoasă pe istoria noastră“

Documentarul „Evrei de vânzare“, care vorbeşte despre comerţul cu fiinţe umane din România comunistă, poate fi văzut la Cinemateca Union din Bucureşti, mâine, 22 ianuarie, de la ora 17.00 şi miercuri, 23 ianuarie, de la ora 19.00.

Radu Gabrea, autorul filmului „Evrei de vânzare“, spune că în documentarele sale ia foarte puţin în calcul versiunile istoricilor, pentru că vrea să evite diversiunile. Regizorul vorbeşte despre sursele sale de inspiraţie şi despre propriul său exil.

Adevărul:De ce credeţi că este oportun să lansaţi un film documentar pe o temă atât de sensibilă, vânzarea evreilor români în Israel, în anii `70?

Radu Gabrea: Pentru că este un capitol din istoria noastră, despre care, deşi foarte relevant, nu se vorbeşte sau se vorbeşte doar în particular sau mai „pe ascuns“, astfel încât ajungem în situaţia ca dumneavoastră şi nu numai, să vă miraţi când mai apare un „adevăr“, până acum bine păzit sau poate răstălmăcit cu abilitate, care, în vorbirea curentă, e numit eufemistic „subiect sensibil“.

Care au fost sursele dumneavoastră de documentare pentru acest film?

Ideea filmului mi-a fost inspirată de cartea lui Radu Ioanid „The Ransom of Romanian Jews“ („Răscumpărarea evreilor români“), apărută în SUA şi tradusă în România, la Editura Polirom.

Documentarea s-a făcut în cea mai mare parte din documentele CNSAS sau alte cărţi cu documente legate de acest fenomen, cât şi prin discuţii cu istorici sau jurnalişti, şi cu martori implicaţi direct în aceste evenimente.

Cum aţi trăit dumneavoastră, pe propria piele, tensiunea din acei ani, mai ales că aţi ales să şi emigraţi în Germania, în 1974?

Cu mult înainte de a pleca eu din ţară, în 1974, am avut prieteni care au plecat din România la începutul anilor `60 pe o filieră bine descrisă în film, filiera „Jacober“. Andrei Frischlaender, care a ajuns mare architect la Paris, fusese dat afară din Facultatea de Arhitectură, fiind singurul student care a depus mărturie în favoarea unui coleg arestat ca urmare a evenimentelor din România, legate de Revoluţia din Ungaria din 1956.

Timp de şase ani, între 1956 şi 1962, a lucrat ca simplu desenator. Şi-a putut salva talentul şi profesia şi a părăsit România în 1962. L-am condus la aeroport şi n-am să uit niciodată momenul despărţirii de el.

Plecarea mea în 1974 a fost singura şansă de a-mi continua profesia de regizor, fără să fac compromisuri (le făcusem odată cu serialul „Urmărirea“) şi fără să ajung probabil, în situaţia lui Mircea Săucan (n.r. comuniştii au încercat să-i inhibe creativitatea).

După plecarea mea în Germania, am simţit din plin condiţiile emigrării şi dificultăţile ei, eu având însă şansa ca limba germană să fie limba mea maternă. Am fost în felul acesta ferit de multe, multe dificultăţi pe care le întâmpina un emigrant ajuns în noua sa ţară.

Întâlnirea de la Zürich, despre care vorbiţi în film, este doar un episod din istoria organizării de către guvernul român a vânzării evreilor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu saşii. În Germania aţi intrat în contact cu saşi plecaţi în aceleaşi condiţii?

Am întâlnit evident saşi plecaţi din România. Germania, datorită situaţiei ei speciale, avea populaţii de origine etnică germană. Ca urmare a celui de-Al Doilea Război Mondial, acestea au rămas practic „fără patrie“ în număr de câteva milioane, iar statul german a trebuit să adopte o politică specială, plină de grijă, asigurându-le noilor ei cetăţeni condiţii unice de dezvoltare după emigrare.

De aceste condiţii s-au bucurat şi saşii, dar şi şvabii bănăţeni. Dar nimic nu a fost simplu. Pentru saşii transilvăneni, agricultori, crescuţi în mijlocul naturii, care erau legaţi de pământ şi trăiau în comunităţi rurale organizate, mutarea în marile oraşe, Köln, München, Frankfurt, a fost dificilă.

Mulţi oameni din generaţiile mai vechi au suportat cu greu ruptura, chiar dacă au primit locuinţe „sociale“ şi cu toată grija statului german pentru ei. Tânăra generaţie s-a adaptat şi a fost, în fond, beneficiara acestui transfer de populaţie.

Toate explicaţiile cinice care se dau astăzi în legătură cu emigrarea evreilor sau a saşilor sunt de neiertat. Saşii au locuit în Translivania 800 de ani. S-au luptat cu tătarii, cu turcii, au suferit alături de ceilalţi locuitori ai Transilvaniei. Oricâte explicaţii „ştiinţifice“ s-ar căuta, plecarea lor, cât şi a evreilor, este o pată ruşinoasă pe istoria noastră.

În filmele dumneavoastră pledaţi pentru reconstituirea adevărului istoric. Cum vă alegeţi subiectele?

Citind şi comparând surse:documente, presa vremii, memorii... Aproape deloc nu fac apel la istorici profesionişti... adică la mărturii „indirecte“. Sunt de multe ori un cadou otrăvit... Apar multe, foarte multe cărţi, semnate de aşa-zisi „istorici“ care nu sunt decât uriaşe construcţii diversioniste...

Plecarea mea în 1974 a fost singura mea şansă de a-mi continua profesia de regizor, fără să fac compromisuri.

Valiza cu un milion de dolari

În 1974, generalul M., şef de divizie la Direcţia Generală de Informaţii Externe, ramura de spionaj a Securităţii, zboară de la Zürich la Bucureşti, dar pe aeroportul din România îşi dă seama că îi lipseşte una dintre valize. Aceasta avea, înăuntru, un million de dolari, primiţi de la Shaike Dan, agent de informaţii externe al Israeului.

Banii facilitau fuga unor evrei din România în Israel. E doar un episod din comerţul cu fiinţe umane despre care vorbeşte filmul „Evrei de vânzare“.

Sursa:www.adevarul.ro