Regimul lui Castro: Saturn care îşi devorează propriii copii?

Ce regim îşi mai poate revendica astăzi statutul de a fi sfidat cea mai mare putere din lume, de a-l fi umilit pe preşedintele John F. Kennedy în momentul tentativei de invazie din 1961, din Golful Porcilor, de a fi adus planeta în pragul războiului nuclear, şi care să-şi fi trimis soldaţi să lupte pe mai multe continente încercând să reînnoiească ideea de revoluţie?

Ultimă colonie spaniolă, emancipată în 1898 și devenită de îndată colonie a Statelor Unite, Cuba este o insulă care a încercat să-şi schimbe direcţia, dorind să aparţină unei Eurasii socialiste care se întindea din Germania până în Vietnam.[1]Sloganul regimului avea să fie „Socialismul sau moartea” iar manifestul politic exponenţial al „castroismului” va deveni discursul „Istoria mă va achita” al lui Castro, din timpul procesului de la Santiago din 1953.

La început, sovieticii îl suspectau pe Castro ca era un fel de „cal troian” al americanilor, a cărui „Mişcare” venise la putere în Cuba în urma unei operaţiuni CIA. În 1959, KGB-ul avea într-adevăr motive să-l considere pe Fidel Castro un agent de penetrare plasat cu abilitate de americani în blocul sovietic. Directoratul 2 din KGB vedea în Castro o cârtiţă infiltrată abil de CIA în lagărul comunist.[2]Un prieten de-ai lui Fidel Castro, Carlos Franqui, consemna în cartea Family portrait with Fidelurmătoarele:„CIA, care apare public drept inamicul lui Fidel, în realitate i-a fost întotdeauna un aliat”, iar Orlando Bosh, care a luptat împotriva lui Castro în anii 1960, a avertizat mediile emigranţilor cubanezi din Florida să nu se încreadă în afirmaţiile CIA dacă vor să lupte împotriva lui Castro.[3]

De unde provin aceste suspiciuni ale sovieticilor? În adolescenţă, Castro a fost iniţiat de iezuiţi în structura secretă de spionaj Convivio întemeiată de Alberto de Castro, structură care va schimba informaţii secrete cu serviciile de spionaj americane din spaţiul caraibian. Prin intermediul Ordinului Iezuiţilor şi al societăţii lor secrete, Castro va întemeia legături cu diplomatul american William A. Wieland, şeful „Biroului Caraibian” din Departamentul de Stat, funcţie deţinută de acesta după 1952. Legăturile lui Castro cu Wieland au atras atenţia KBG-ului.

Castro a preferat să-şi construiască propria mişcare revoluţionară, echipa recrutându-și-o din rândurile aripii reformiste şi radicale a Partidului Ortodox, evitând participarea comuniştilor grupaţi în PSP (Partidul Socialist al Poporului). “Nu aveam prejudecăţi în legătură cu comuniştii. Însă îmi era clar că Partidul Comunist era foarte izolat şi mi-ar fi fost greu să-mi transpun planurile revoluţionare în rândurile lor. De aceea a trebuit să aleg:fie să devin un membru disciplinat al Partidului Comunist, fie să înfiinţez eu însumi o organizaţie revoluţionară care să poată acţiona în condiţiile din Cuba.“[4]

Castro vedea în marxism-leninism o “piatră de edificiu pentru propria sa construcţie social-revoluţionară fidelistă”.[5]Cu toate astea, unii dintre cei mai apropiaţi camarazi ai săi, pe care i-a recrutat pentru mişcare, erau tineri cu influenţe comuniste, printre aceştia numărându-se și propriul său frate, Raúl, care devine în 1953 membru al Tineretului Comunist.

Din cauza extinderii alarmante a comunismului în Cuba, mai ales în rândurile armatei, din ce în ce mai supusă îndoctrinării marxiste, mulţi dintre tovarăşii de luptă credincioşi lui Castro l-au acuzat că a trădat revoluţia şi s-au opus dictaturii roşii. „Sunt împotriva oricărei forme de dictatură” spunea Pedro Luis Diaz, comandantul Foţelor Aeriene rebele, în proclamaţia sa din 29 iunie 1959, fie că ea se numeşte tujillistă, batististă sau comunistă.Atitudinea mea, de ieri, de azi şi de mâine a demonstrat şi va demonstra că, iubind libertatea, nu voi fi de acord niciodată cu un sistem dictatorial şi, mai ales, cu sistemul cel mai inuman din  lume:comunismul.”Huber Matos Benitez, un alt erou al Armatei rebele, i-a adresat lui Fidel Castro un emoţionant mesaj de avertisment:“Dacă altădată ţi-ai apărat poporul, dacă altădată ai facut ca poporul să se ridice în numele raţiunii şi al dreptăţii, acum, Fidel, îţi distrugi opera şi îţi îngropi revoluţia.”[6]

Împotriva lui Castro au fost organizate numeroase comploturi, datând din perioada studenţiei:de la gangsterii politici de la Universitatea din Havana, la sfârşitul anilor ’40, la acoliţii dictatorului Batista şi până la cubanezii exilaţi în Florida, în cooperare cu CIA şi Mafia.

Rolando Cubela va fi recrutat în anii ’60 de serviciile secrete americane cu scopul de a-l asasina pe Castro. La începutul lui 1960 operează în Munţii Escambray din Cuba centrală o mişcare de gherilă “Al doilea Front Naţional” anti-Castro, al cărei comandant era un fost tovarăş de arme lui Castro şi Guevara, un anume Eloy Gutiérrez Menoyo. Această mişcare de gherilă va fi înfrântă şi dizolvată abia în 1965.[7]În 1968 are loc o altă tentativă de răsturnare de la putere a lui Fidel Castro la care a participat Vadim Lestov.

Numărul crescând de atentate şi acte de sabotaj ale căror principali iniţiatori sunt cubanezii în exil în colaborare cu CIA Florida vor conduce la măsuri drastice împotriva opozanților revoluţiei. După victoria revoluţiei, Raul Castro, Guevarra şi Camilo Cienfuegos au început construcţia unui aparat de securitate denumit FAR Fuerzas Armadas Revolucionarias, forţele armate revoluţionare. Ulterior, cu sprijinul KGB, Castro va organiza serviciul secret DGI Direccíon General de Inteligencia. Ramiro Valdes, ministrul de interne, va crea o poliţie politică, G2, iar pe langă această forţă de miliţie, se va înfiinţa din toamna lui 1980 şi o a treia trupă de protecţie, CDR –Comitetele pentru Apărarea Revoluţiei.[8]

Prin anii ’60, Fidel Castro îl graţiază pe Eloy Guttiérrez Menoyo, şef al unei minigherile importante din SUA, sau pe Rolando Cubela, care pregătea un atentat împotriva lui. Revoluţia, explica Fidel în 1963, n-o să ajungă precum Saturn, să-şi devoreze proprii copii. Un sfert de veac mai târziu, familia revoluţionară se află confruntată cu o astfel de acţiune. Fidel nu-l iartă de plutonul de execuţie pe generalul Arnaldo Ochoa, veteran al intervenţiilor secrete ale Cubei în războaiele din Lumea a Treia. El este împuşcat împreună cu un alt ofiţer, colonelul Antonio, zis “Tony”, de la Guarida Font, fost responsabil al unui serviciu însărcinat cu deturnarea embargoului commercial al SUA şi veteran al trupelor speciale coordonate de Cuba cu scopul de a exporta revoluţia din Caraibe. Ambii sunt executaţi cu adjuncţii lor:, căpitanul Jorge Martínez Valdés şi comandantul Amado Padrón Trujillo.[9]

Ideologia construită de Fidel Castro, denumită de cubanezi “fidelism”, este ceva mai mult decât un simplu model al comunismului de sorginte sovietică. Ea reprezintă un amestec între gândirile lui Marx, Engels şi Lenin, Che Guevarra, José Martí şi, în mare măsură, Fidel Castro.

[1]Jean-François Fogel, Bertrand Rosenthal, Sfârşit de secol la  Havana, Ed.Rao, 1999, p.18.

[2]Thomas Powers, The Man who kept the secrets, apud Vladimir Alexe, De la Stalin la Saddam:secrete          biografice, Ed.Antet, 1999.

[3]Vladimir Alexe, De la Stalin la Saddam:secrete biografice, Ed.Antet, 1999, pp. 94-95.

[4]Fidel Castro, My early years, p.124.

[5]Volker Skierka, Fidel Castro:O biografie, Victoria Books,   2011, p.50.

[6]Yves Guibert, Castro l’infidèle, Ed. de la Table Rond, 1961, pp.120 şi 131, apud Sergiu Grossu, În spatele cortinei de bambus. De la Mao-Tzedun la Fidel Castro, Ed. Vremea, Bucureşti, 2005.

[7]Volker Skierka, op. cit, p. 64.

[8]Ibidem. pp. 111-112.

[9]Jean-François Fogel, Bertrand Rosenthal, op. cit, pp. 26-27.