Regimul de ocupaţie impus Belgiei de către Germania în Primul Război Mondial – note diplomatice
La 2 august 1914, în Europa înaltei societăţi, o lume “fără griji”, cum o reda Trandafir G. Djuvara, ministrul plenipotențiar al României în Belgia în perioada 1909-1920, “ca o bombă”, apare ştirea despre un ultimatum al Germaniei, adresat Belgiei, prezentat printr-o notă a ministrului german la Bruxelles, Claus von Below-Saleske. Ultimatumul, înaintat de Germania, cerea Belgiei permisiunea de a facilita trupelor germane tranzitarea regatului pentru a ataca Franţa şi nu acorda Belgiei decât 12 ore pentru a da un răspuns. Djuvara amintea în memoriile sale de protestul şefului guvernului luxemburghez Paul Eyschen, care s-a dus la frontieră având în mână tratatul care garanta neutralitatea ţării, dar şi de răspunsul cancelarului german, Theobald von Bethmann-Hollweg (a ocupat funcţia de cancelar între 1909 şi 1917), care “avusese îndrăzneala să califice drept petec de hârtie tratatul european ce garanta neutralitatea Belgiei”, atitudine pe care diplomatul român o combate vehement, opinând că acest gest este o “pată ce va rămâne totdeauna” pe numele Bethmann-Hollweg[1].
Respingerea ultimatumului german avea să declanşeze un război înfiorător, numit de Djuvara drept “epopee dureroasă care a durat patru ani şi patru luni”. Generalul Leman, de la care Djuvara păstra cu mândrie o fotografie cu autograf, reuşea să amâne cu două săptămâni ocuparea Bruxelles-ului, printr-o dârză rezistenţă opusă nemţilor la Liege, răgaz în care corpul diplomatic român, condus de T.G. Djuvara, aflat la Bruxelles, aştepta cu sufletul la gură instrucţiunile Ministerului Afacerilor Străine, în legătură cu revenirea în ţară sau continuarea misiunii.
La 20 august 1914, guvernul belgian hotărăşte refugierea la Anvers, iar ministrul român, în urma avizului primit de la centrala ministerului, însoţeşte autorităţile belgiene. În dimineaţa zilei de 21 august 1914, trupele germane intrau în Bruxelles, Djuvara notând în memoriile sale momentul, de o încărcătură emoţională extraordinară, în care guvernatorul general Moritz von Bissing aflat în fruntea trupelor germane, s-a dus la sediul primăriei oraşului, unde l-au aşteptat primarul Adolphe Max (a fost mai apoi încarcerat în Germania) şi consilierii municipali. Aici von Bissing s-a aşezat la birou, punându-şi pe masă revolverul, pentru a arăta parcă, ‘cine e şeful’, replica primarului, care îşi aşeza chiar în faţa revoverului, stiloul, îl impresionă vădit pe Djuvara, care nota: “Şi a venit ziua în care grosolanul revolver a fost redus la tăcere de micul stilou”[2].
Odată cu plecarea de la Bruxelles, regele, autorităţile belgiene şi diplomaţii străini vor avea de îndurat o lungă pribegie datorate înaintării germane. Astfel, după trei săptămâni petrecute în nordul Belgiei, la Anvers, traseul continuă cu o săptămână în Ostende, în Flandra de vest, în cele din urmă ajungându-se la exilul din Franţa, la Le Hâvre. Rămânând la postul său, diplomatul român urmează autorităţile belgiene în peregrinările lor, fiind martor al tragediei poporului Belgian.
Aflat la Anvers şi apoi la Ostende, Djuvara relata lucid starea de fapt specifică războiului cu oameni nevinovaţi ucişi de bombe, case, poduri, artere de circulaţie distruse, cu nesfârşite caravane de refugiaţi care ”defilează în fiecare zi…lamentabil şir de bărbaţi, femei şi copii, din care cea mai mare parte nu duc în braţele lor decât perne şi pături”[3]. Un moment cutremurător, evocat de T.G. Djuvara, este acela când autorităţile belgiene, în ultimă instanţă, decid să părăsească ţara şi să plece la Le Hâvre, un peisaj ca de apocalipsă, zugrăvit de diplomatul român, punea stăpânire pe societatea belgiană: “toată lumea plânge, femei şi bărbaţi.
Şi este într-adevăr de plâns să vezi reprezentanţi autorizaţi ai unui popor nevinovat obligaţi, ei şi familiile lor, să părăsească tot ce au mai scump, patria. Cum să găseşti cuvinte de consolare pentru o asemenea nenorocire? De altfel, străinii înşişi, care împărtăşesc această soartă nedreaptă, sunt profund mişcaţi; auzi pe ici pe colo suspine înăbuşite ca în timpul unei înmormântări”[4].
În urma cercetării unor telegrame trimise de Djuvara guvernului de la Bucureşti, în iarna anului 1916, apare în societatea belgiană, ca şi în cea românească de altfel, dezbaterea privind o aşa-zisă neutralitate a Belgiei, neutralitate care să vizeze încetarea oricărei colaborări cu vreunul din blocurile beligerante. Diplomatul semnalează în evidenţierea acestei dezbateri unele articole care apar în perioada respectivă pe acest subiect, într-unul, intitulat “La neutralité de la Belgique”[5], scris de Maurice des Ombiaux, se apreciază faptul că Belgia nu se mai află în postura de a se declara neutră, deoarece deja belgienii se bat contra germanilor şi austro-ungarilor iar în ceea ce priveşte forţele aliate, belgienii nu pot fi şi neutrii şi aliaţi totodată. Un alt articol pe care vreau să-l menţionez aici este apărut în La monde Belgique şi intitulat “Le Genre Neutre”[6], scris de Edouard Huysmans, avocat şi fiul ministrului de Stat Belgian, liberalul Huysmans, care îi compară pe belgieni, care ar mai primi neutralitatea, cu sclavii negrii care la suprimarea sclavagismului nu voiau să primească libertatea de care se îngrijorau.
Autorul continuă menţionând paradoxul în care se află cei care susţin că Belgia nu e beligerantă şi consideră că, după război, salvarea Belgiei stă într-o alianţă intimă cu Franţa şi cu Anglia şi nu într-o neutralitate care încătuşează o naţiune până a o ocroti şi care o vorbeşte fără a o garanta. Această garanţie este în fapt miza pe care Belgia o juca şi de aici apare această dezbatere în societatea belgiană, mai cu seama în rândul clasei politice care trebuia să găsească o soluţie pentru viitorul Belgiei după război şi aşa cum relata în una din telegramele[7] sale T.G. Djuvara, această garanţie este oferită Belgiei cu oarecare întârziere - datorată aşteptării aderării Japoniei-, de către Franţa, Anglia şi Rusia în februarie 1916 când cele trei puteri aliate se angajau printr-un tratat la urmatoarele: 1). Să asigure guvernului belgian participarea la negocierile păcii următoare; 2). Franţa, Anglia şi Rusia îşi iau angajamentul de a nu înceta ostilităţile fără ca Belgia să capete independenţa sa politică şi economică; perspectiva unei intrări făţişe sau deghizată a Belgiei în Zollvereinul german este categoric înlăturată; 3) Aceste trei puteri garante vor da Belgiei sprijinul lor pentru a asigura renaşterea comercială şi financiară.
Acest tratat nu avea să fie semnat de Italia şi Japonia, ele nefiind printre puterile garante, însă au declarat că nu au nicio obiecţie la angajamentele luate de cele trei Mari Puteri aliate lor. În urma semnării acestui tratat diplomatul român opina că soarta Belgiei era legată de acum înainte de izbânda celor patru Puteri aliate şi în special de aceea a armatelor franceză şi engleză care au sărit în ajutorul său. Odată cu semnarea acestui tratat se schimbă şi optica autorităţilor belgiene în ceea ce priveşte organizarea armată şi astfel guvernul belgian cheamă sub drapel pe toţi belgienii care se găsesc în afara părţii ocupate a Imperiului şi care au vârsta de la 18 la 35 ani.
Războiul găsise Belgia orientându-se spre serviciul militar obligatoriu, dar până ca această obligaţie să fi fost deja impusă. Într-un raport[8] ulterior, diplomatul informa autorităţile române că guvernul belgian a hotărât să cheme sub arme pe toţi belgienii de la 18 până la 40 de ani, iar nu până la 35 de ani cum se hotărâse mai înainte. În urma acestei măsuri, Djuvara aprecia că astfel se punea capăt situaţiei anormale de a lăsa tinerii belgieni bucurându-se de viaţa civilă pe când străinii, în principal francezii şi englezii se luptă pentru răscumpărarea Belgiei ocupate. De asemenea, diplomatul îşi exprima regretul că Belgia nu a beneficiat de un sistem militar ca cel românesc, în condiţiile înfloritoarei sale economii şi a frontierelor sale foarte apropiate de centru, mai scurte ca ale României, ceea ce i-ar fi înlesnit apărarea lor[9].
Un episod interesant care este relevant în ceea ce priveşte toată această dezbatere privind conceptul de neutralitate, apare odată cu atacul, în noaptea de 17 spre 18 iunie, a două avioane franceze asupra cartierului gării din Luxemburg, capitala Marelui Ducat, în urma căruia două persoane au fost ucise. În mod firesc ziarele germane se arată uimite de această agresiune contra capitalei unui stat neutru, uitând însă că trupele imperiale ocupau Marele Ducat, T.G. Djuvara menţionând că însăşi presa luxemburgheză constata că prezenţa avioanelor aliate este o consecinţă directă a ocupaţiei germane, diplomatul concluzionând că toată vina revine Germaniei[10]. În încercarea de a găsi o argumentare a încălcării neutralităţii Belgiei în 1914, guvernul imperial va recurge la desfăşurarea unei campanii de presă prin care să convingă opinia publică asupra faptului că Belgia nu a fost niciodată neutră.
Spre exemplu, în numărul 840 al ziarului Kölnniscke Volks Zeitung, apare un articol intitulat “Un nou document ilustrând neutralitatea belgiană înainte de război” în care se menţionează că s-a descoperit într-unul din Ministerele din Bruxelles un document care nu era menit a cădea în mâinile germanilor. Era vorba de o simplă circulară adresată de Ministerul de Finanţe la 31 iulie 1914, înalţilor funcţionari contabili şi cuprinzând instrucţiuni de urmat în caz de ocupaţie a ţării. Li se recomanda a nu face dificultăţi autorităţilor ocupante. Ziarul german înţelegea din acest document că Belgia era înţeleasă cu Tripla Înţelegere în vederea unei colaborări în caz de ocupaţie de către armatele aliate, fapt pe care Djuvara il comenta astfel: ”e pur şi simplu ridicol, căci, din chiar citirea circularei rezultă că era vorba de ocupaţia de către o putere vrăjmaşă iar nu aliată”[11]. Diplomatul avea să explice faptul că acea circulară se întemeia pe Convenţia de la 18 octombrie 1907 cu privire la legile de război pe uscat şi chiar cita articolele 48, 49, 51 şi 53 ale Conferinţei a IV-a din Haga, documentul probând în opinia lui Djuvara cât de preocupat era guvernul belgian de a se conforma întocmai Convenţiilor internaţionale, precum Belgia în tot trecutul ei se conformase strict regulilor ce-i erau dictate de statutul de neutralitate. Modul în care reprezentantul român taxează acest comportament al Germaniei faţă de Belgia este unul fără echivoc: “Iată dar încă un exemplu din reaua credinţă germană: Năravul din fire n-are lecuire. Cu un asemenea sistem discreditarea Imperiului German va merge crescând în lumea întreagă”[12].cParola
Ceea ce tulbura autorităţile belgiene, stabilite acum la Le Havre, erau veştile tot mai îngrijorătoare, care soseau din Belgia ocupată, şi în care se semnala regimul brutal impus populaţiei de guvernatorul general von Bissing, regim ce secătuia neajutorata Belgie, ocupată militar, prin confiscarea recoltei din 1915 (grâul, cartofii) şi aprovizionarea cu vite a întregii armate de ocupaţie, de exemplu preţul ce se plătea lunar pentru cai era numai de o treime din valoarea lor[13]. Djuvara, într-o notă[14] trimisă autorităţilor române la 8 noiembrie 1916, făcea un raport complex asupra umilinţelor la care era supusă populaţia Belgiei de regimul de ocupaţie impus de Germania, regim ghidat după o ordonanţă a lui von Bissing, care obliga muncitorii belgieni la muncă forţată, ceea ce contravenea, aşa cum semnala diplomatul român, Convenţiei de la Haga. În respectiva notă, Djuvara evoca remarcabila rezistenţă pasivă a muncitorilor belgieni care, preferau închisoarea decât să muncească în industria de armament a unei ţări angajată într-un război împotriva patriei lor.
Venit după intrarea României în război, raportul întocmit de T.G. Djuvara, lua în calcul, în definirea regimului inuman aplicat belgienilor, şi dislocarea muncitorilor germani din uzinele de armament către noul front din est şi înlocuirea acestora cu muncitori belgieni deportaţi în Germania. Aceleaşi procedee inumane sunt folosite de ocupantul german sau austro-ungar şi în România, prin raportul[15] nr. 923 din 25 noiembrie 1916, T.G. Djuvara vorbea pe larg de aceste atrocităţi, înştiinţând guvernul român de îngrijorarea şi compasiunea guvernului belgian asupra modului crud în care era tratat poporul român, partea belgiană apreciind că ceea ce se întâmpla în România era o “repetare a torturilor aplicate Belgiei în anul 1914”. Ceea ce frapase guvernul belgian era criminala acţiune a germanilor, care în sediul legaţiei Germaniei din Bucureşti ascunseseră explozibili şi microbi periculoşi în vederea folosirii lor în scopuri inumane. Djuvara semnala că guvernul belgian aproba acţiunea părţii române de a face constatarea barbariei germane prin intermediul reprezentantului Statelor Unite, însă Ministerul belgian al Afacerilor Externe se declara nemulţumit de faptul că acest act terorist al Germaniei, fără precedent în istoria umanităţii, nu fusese suficient mediatizat în presa mondială. Din acest raport al lui Djuvara, iese în evidenţă tonul grav prin care el susţine cauza aliaţilor, fiind critic cu propaganda ineficientă a acestora, crimele ‘barbarilor’ trebuind să fie mult mai mult promovate, pentru ca opinia publică mondială să se solidarizeze cu cei oprimaţi şi să-i combată pe oprimatori, care “organizaţi în mod ştiinţific comit toate actele criminale: mutilează prizonierii, masacrează femeile, preoţii, bătrânii şi copiii, scufundă ambarcaţiuni care au la bord pasageri inofensivi…, otrăvesc pe combatanţi cu microbi de maladii contagioase.
Şi pentru a îmbina ipocrizia cu cruzimea, în timp ce se taie mâinile copiilor, guvernatorul general von Bissing afişează o proclamaţie în care face apel la sentimentele de umanitate ale populaţiei belgiene faţă de păsărele”. Djuvara îşi încheia raportul prin îndemnul la toleranţă zero faţă de oricine care acţiona în afara drepturilor omului, pedepsirea neîndurătoare a acestora fiind, după Djuvara, o datorie a oricărei naţiuni: “Încă de la începutul războiului am dovedit cu probe netemeinicia acuzaţiei calomnioase a Germaniei care pentru a scuza ororile ce le-a săvârşit contra poporului belgian a pretins că belgienii organizaseră cete sistematice de combatanţi tineri. Acei ce au putut la noi să se îndoiască un minut, pot să aprecieze astăzi procedurile germane în toată goliciunea lor. Într-adevăr ceea ce au făcut în sărmana Belgie, fac acum şi în ţara noastră iubită: ucid pe nevinovaţi şi îndrăznesc să susţină că guvernul român a organizat bande de combatanţi francezi pe când recunoaşte totuşi sentimentele pacifice ale poporului român. Aceeaşi oameni, aceeaşi purtare monstruoasă, cruzimea unită cu ipocrizia. Dar cine se va mai găsi în lumea civilizată şi imparţială să mai vadă pe germani?”[16].
Operaţiunile militare de pe frontul de vest iau o întorsătură defavorabilă Germaniei, care începe să întreţină contacte diplomatice cu diferiţi aliaţi, în vederea încheierii unei păci separate. Despre un astfel de contact, vorbeşte T.G. Djuvara în raportul[17] nr. 656 trimis la Bucureşti, la 7 septembrie 1916. Este vorba de o informaţie pe care primul-ministru belgian o oferă diplomatului român, conform căreia Germania propunea Belgiei încheierea unui armistiţiu, Germania, în schimb, urma să evacueze integral teritoriul belgian. Primul ministru belgian îl asigura însă pe diplomatul român, că “niciodată şi cu nici un preţ, guvernul belgian nu va consimţi să trateze cu Germania în afara aliaţilor”. Astfel, prevăzând prăbuşirea totală a planurilor sale de cucerire teritorială şi totodată voind să păstreze cât mai multe din rezultatele deja câştigate pe câmpul de război, Germania dorea o soluţie cât mai avantajoasă pentru chestiunea Belgiei. Numeroase proiecte erau avansate de diferiţi publicişti tinzând toate la menţinerea Regatului sub tutela politică şi economică a Germaniei. Djuvara cataloga aceste proiecte ca fiind hrăpăreţe iar efectul acestora nul, şi sugera că guvernul imperial s-ar mulţumi poate cu menţinerea neutralităţii Belgiei, bineînţeles cu gândul ascuns a o viola, cum a făcut deja în 1914[18].
Ca să înţelegem mai bine despre ce tip de proiecte vorbeşte, Djuvara prezintă un astfel de proiect, semnat de corespondentul din Berlin al ziarului german A.B.C., D. Javier Bueno, care propovăduieşte independenţa neutră a Belgiei “garantată nu numai de beligeranţi ci şi de statele neutre…statele limitrofe ale Belgiei ar menţine o comisie militară pentru a veghea asupra independenţei neutre a belgilor…Belgia n-ar putea nici întreţine o armată, nici a se fortifica prin tratate de alianţă”[19]. Urzeala pacifistă germană, aşa cum numea T.G. Djuvara numeroasele planuri şi contacte diplomatice întreprinse de Germania pentru încheierea păcii separate, în toate ţările aliate, ca şi în statele neutre facea parte din planul de cucerire dublă, bine chibzuit, pe când pe de o parte organizarea militară atinge punctul ei culminant, pe de altă parte agenţii germani enervează acţiunea vrăjmaşului prin sugestii perfide care hipnotizează creierele slabe[20]. Acest dublu joc iniţiat de Germania, era mărturisit mai clar şi mai cinic în opinia lui Djuvara de un socialist german de seamă, Dl. David, pe care diplomatul îl numea “socialist la solda imperială”, în discursul rostit la 17 octombrie 1917 la Conferinţa din Vurtberg: “Socialiştii germani trebuie să strângă laolaltă pe pacifiştii din toate ţările, în timpul când armatele germane vor urma presiunea lor contra trupelor inamice, trebuie să strângem vrăjmaşul ca într-un cleşte pe de o parte prin acţiunea militară, iar pe de altă parte prin acţiunea pacifistă”[21]. Djuvara avertiza asupra acestui sistem care a fost aplicat mai cu seamă în Rusia unde s-au văzut tristele roade ce-a dat şi aprecia totuşi că în România din fericire, ca şi în Belgia, aventurieri de tipul lui Rakovski, nu au putut avea înrâurirea permisivă la care se aştepta Germania. După ce prezintă uneltirea socialistă, Djuvara îşi încheie telegrama în nota care devine obişnuită în timpul războiului, aceea de a înfiera Germania: “Machiavelismul german atât de greoi va sfârşi prin a revolta conştiinţa universală şi la urma urmei, statul care a inaugurat o politică atât de degradatoare se va prăbuşi sub dispreţul tuturor oamenilor de bine care orice s-ar zice, tot dânşii vor conduce afacerile publice în toate ţările demne de libertate”[22]. T.G. Djuvara motivează semnalarea acestui tip de tentative ale Germaniei, prin faptul că toate aceste proiecte de menţinere a Belgiei sub hegemonia imperială constituie un excelent barometru al situaţiei sale proprii: cu cât intervenţiile sale cad, cu atât se invederează scăderea dorinţei sale de victorie şi de cucerire teritorială, aşa cum fusese formulată la începutul războiului.
Propagandă îndreptată contra Belgiei, avea să se desfăşoare şi pe o altă coordonată, aceea a aşa numitului conflict etnic flamando-valon pe care germanii încearcă să-l încarce de consistenţă. Una din acţiunile întreprinse în acest scop avea să fie un pretins apel al intelectualilor flamanzi ce se luptă pe frontul belgian, apel adresat reprezentanţilor marilor puteri aliate. Era vorba de un text tipărit cu maşina, nepurtând nicio semnătură şi care a fost pus, la Paris, la biroul poştal al Gării din Paris, ale cărei împrejurimi erau un focar cunoscut al agenţilor germani. Prin intermediul acestui apel se cerea ca la încheierea păcii, puterile aliate să sprijine revendicările flamande de autonomie, printre care şi separarea administrativă. În privinţa paternităţii acestui manifest aveau să apară unele opinii contradictorii, ministrul belgian în Franţa credea că acesta este opera vreunui popă catolic flamand fanatic în vreme ce Djuvara împreună cu alţi diplomaţi credea că manifestul era opera propagandei germane, indiciul pe care se baza în afirmaţia sa fiind fraza în care este lăudată înfiinţarea unei Universităţi flamande la Gent, care este caracteristică şi indica în opinia lui Djuvara rolul acestei intrigi: ”de a băga zâzania atât între aliaţi cât şi intre elementele politice deosebite din fiecare ţară”[23]. În ceea ce priveşte chestiunea etnică, pe care propaganda germană o promova cu insistenţă în speranţa că va reuşi o dezbinare a Belgiei, T.G. Djuvara s-a arătat preocupat de această problematică şi în mai multe rapoarte căuta să stabilească existenţa unui popor belgian, intrând în consens cu diferite opinii, ca şi cea a juristului eminent în epocă, Edmon Picard, care era de părere că: “une âme belge”, deşi în Belgia bilingvă se vorbeşte două limbi franceza şi flamanda. Djuvara vedea prin intermediul războiului consfiinţirea definitivă a existenţei în fapt a unui popor belgian cu toate sforţările germanilor de a semăna zâzania între cele două elemente constitutive ale Regatului. O asemenea sforţare germană era şi înfiinţarea Universităţii din Gent, “un fiasco complet: de unde această instituţie culturală naţională avea peste 2000 de studenţi, astăzi ea nu mai are decât vreo 200 şi aceştia prinşi cu praştia de autorităţile germane, mai cu deosebire printre tinerii cu desăvârşire nepătaţi, ademeniţi de regimul alimentar gratuit”[24]. Cât priveşte corpul profesoral diplomatul menţiona că “toţi profesorii de valoare flamanzi s-au retras, fiind apoi deportaţi pentru a fi internaţi în Germania”[25]. Iată că, deşi guvernul german se abţinea în a se pronunţa pe faţă cu privire la soarta ce rezervă Belgiei, acesta împingea pe publicişti şi pe oamenii politici la ameninţări menite a intimida pe belgieni. Astfel, diplomatul român amintea într-o notă diplomatică un discurs ţinut la o conferinţă de Freiherr von Neyl, deputat în Reichstag, în care acesta se pronunţa pentru o anexare pur şi simplu a regatului[26]. Aşadar, deşi pretindea că este dispusă să restabilească Belgia în deplina ei neatârnare, pe de altă parte Germania continua negreşit politica sa de duplicitate, care urmărea în analiza lui Djuvara, separarea administrativă a Belgiei, inaugurarea acestei separaţii având loc în opinia diplomatului odată cu, crearea pretinsei Universităţi Flamande din Gand şi instituirea aşa zisului Consiliu al Flandelor, “compus din şapte nemernici trădători, al căror nume era obscur înaintea acestei manifestaţii salariate”[27]. Mergând pe această cale, Germania înscena în Berlin o manifestaţie a flamanzilor care cereau separarea de partea valonă, manifestaţie la care însă nu a luat parte niciun flamand de seamă[28], după cum informa Djuvara. Această manifestaţie nu făcea altceva decât să pună în evidenţă neputinţa Germaniei în cunoaşterea istoriei, deoarece adevăraţii locomotori ai mişcării flamande, liberali şi catolici, adresau Cancelarului Imperiului un protest faţă de regimul impus în Belgia ocupată, din acest protest reieşind că, din cei 113 deputati şi 57 senatori, care compuneau Parlamentul belgian, numai doi nu figurau printre semnatari[29]. Politica de a diviza Belgia cu ajutorul criteriului etnic este astfel continuată de autorităţile germane care, informa Djuvara, “trudesc acum a alcătui un Consiliu al Walloniei în opoziţie cu acel al Flandelor. Se pescuiesc în răspântii cum se poate, o mână de milogi cu arginţii trădării şi cu aceşti nemernici obscuri şi fără pic de autoritate morală, s-a creat deja o gazetă L’Avenir Wallon care apare sub ştampila Comandamentului german”[30]. După informaţiile pe care Djuvara le deţinea, acesta informează autorităţile române asupra faptului că se plănuia întrunirea unui aşa numit Congres naţional al Walloniei care va cere, fireşte, separarea administrativă, diplomatul concluzionând că pe temeiul acestei mascarade, Germania va declara că ascultă dorinţa poporului wallon, care însă, în opinia lui Djuvara, va dispreţui comedia ca şi flamanzii de altfel: ”poporul belgian prin suferinţele sale, prin sacrificiile făcute de toate clasele sociale şi în special de muncitorimea eroică, s-a arătat la înălţimea rolului cu puternica forţă socială în Europa de Răsărit, toate intrigile vrăjmaşe îl vor găsi neclintit în atitudinea lui pozitivă”[31].
Situaţia în Belgia ocupată devenea înspăimântătoare, Djuvara apreciind că toate informaţiile ce soseau la Le Hâvre înfăţişau situaţia în culorile cele mai negre. Informaţiile acestea veneau pe diferite canale, ziarele ţărilor neutre şi cele belgiene precum şi alte surse, una dintre acestea menţionată de diplomat era textul unei scrisori a unui senator belgian, care dădea amănunte jalnice asupra tristei vieţi ce ducea poporul belgian: preţurile alimentelor se urcă pe zi ce trece (brânza de la 25 la 30 de franci kilogramul, cartofii de la 2, 75 la 3 franci kilogramul); numărul morţilor a crescut în aşa mod încât s-au organizat terenuri speciale pentru înmormântări colective[32]. Tuberculoza se răspândeşte din ce în ce, mai cu seamă în centrele industriale în care numărul locuitorilor de la 1914 până astăzi s-a întreit[33]. Regimul de ocupaţie german se dovedeşte a fi din ce în ce mai nemilos, în scrisoarea sus menţionată se evocă şi modul în care germanii au confiscat toate maşinăriile şi toate metalele precum şi începerea tăierii porcilor. Alte măsuri luate de ocupaţia germană care revoltau erau lichidarea forţată a unor intreprinderi, precum şi sechestrarea soldurilor curente al supuşilor francezi şi englezi în băncile aflate în Belgia ocupată. Măsuri definite de Djuvara ca “samavolnice” deoarece erau contrarii Convenţiei de la Haga, dar care deşi produceau o legitimă indignare, nu surprindeau pe nimeni, “căci nimic nu mai surprinde din partea unui popor ai cărui ofiţeri, printre care un general, fură mobilele caselor în care au locuit”[34].
În privinţa acestor fapte, Djuvara adoptă un ton ironic, menţionând că fenomenul în chestiune se cheamă Fleck, ceea ce în germană înseamnă pată, iar în româneşte acest cuvânt se poate pronunţa Fleac. Revenind la tonul grav, Djuvara, a câta oară, îşi exprima dispreţul faţă de autorităţile germane, care: “au crescut pe aceşti ofiţeri, în asemenea idei hrăpăreţe”, fiind astfel, firesc, “să procedeze la lichidări financiare productive pentru dânsele”[35]. Faimoasa organizare germană cade adeseori în ridicol, Djuvara exprimându-se maliţios într-una din notele[36] sale, când menţionează că în Belgia ocupată câinii şi pisicile sunt nepreţuite. Aceasta exprimare a lui Djuvara vine pe fundalul unui decret al Guvernatorului general german, din data de 23 octombrie 1917, prin care toţi câinii având peste 40 de centimetri la greabăn sunt confiscaţi, citez, “pentru serviciu” în armata germană. În afară de confiscarea câinilor ce nu au fost declaraţi de proprietarii lor, contravenienţii, se prevedea în decret, vor fi pedepsiţi cu 5 ani de închisoare şi cu amenzi putând atinge 20000 de mărci. În urma acestui decret, Djuvara aminteşte de ordinul, pe care primarul din Anvers îl primeşte de la autorităţile germane, de a procura 400 de pisici grase, în cazul cărora probabil nu mai e vorba de vreun serviciu ci mai degrabă animalele vor fi folosite drept mâncare, era de părere diplomatul care preciza că prin asemenea mijloace copilăreşti Germania spera să scape de blocul aliaţilor. În urma stării de degradare continuă a societăţii belgiene, Djuvara semnala în noiembrie 1917 un protest adresat Guvernatorului general al Belgiei ocupate, protest semnat de senatorii şi deputaţii belgieni şi prin care administraţia germană este declarată răspunzătoare de lipsa de prosperitate, deoarece se menţiona în protest 54500000 de franci sunt risipiţi în dauna tezaurului belgian pentru cheltuieli de care profită numai germanii[37].
Un alt asemenea protest semnalat de Djuvara era cel al Consiliului Comunal din Bruxelles care îşi exprima nemulţumirea faţă de separarea administrativă instituită în Belgia ocupată. Tot un protest îndreptat împotriva separaţiei administrative era cel semnat de mai multe asociaţii belgiene printre care: Burgmeisterii aglomeraţiei Bruxelles, Consiliul Comunal din Bruxelles, Consiliile Comunale ale aglomeraţiei Bruxelles şi Colegiul episcopilor din Bruxelles[38], ai cărui semnatari erau apreciaţi de diplomatul român pentru pilda de mare curaj, imitând astfel exemplul ilustrului primar Max, în condiţiile pedepselor grave care îi aşteptau pe cei care îndrăzneau să reclame contramăsurile luate de autorităţile germane. Aceste mişcări de protest sunt văzute de diplomatul român ca făcând parte din campania întregii naţiuni asuprite contra cotropitorilor care speră să separe Regatul Belgian în două trupuri vrăjmaşe[39].
În urma acestor informaţii, Djuvara se întreba ce poate să se petreacă în România, dacă o asemenea mizerie bântuie o ţară ca Belgia, în care diplomaţii străini pot constrânge Germania şi pentru care numai Anglia a dat inscripţiuni de 60000000 de franci şi a cărei îndatorare e asigurată de Statele Unite ale Americii. Mă îngrozesc, spunea Djuvara, referindu-se la situaţia României, numai gândindu-mă, căci germanii, în acest război au dovedit că nu cunosc ce este mila, de unguri şi bulgari nu mai pomenesc[40]. În ciuda situaţiei dramatice pe care era conştient că ţara sa o traversa, diplomatul îşi exprima, pe de o parte, încrederea că “România prin dibăcie şi stăruinţă va putea îndrepta situaţia ei actuală:[41] pământul e bogat, poporul e prolific” iar pe e altă parte, dezamăgirea că în Balcani statele nu pot solidariza între ele: “E numai un mare păcat că popoarele balcanice nu pot ajunge la o înţelegere constituind o Confederaţie”. În ceea ce priveşte atitudinea Austro-Ungariei în război, diplomatul român menţionează o campanie de presă dusă de Le XX- Sieclé în care la adresa Ungariei sunt uzitate formule precum “Ungaria refuză altora libertăţile” sau “poporul maghiar este poporul tiranic şi persecutor prin excelenţă”[42].
Aşadar regimul de ocupaţie german se dovedeşte a fi din ce în ce mai asupritor faţă de Belgia ocupată, regim ce se înrăutăţeşte constant, prin decizii ale dominaţiei militare, cum ar fi două decizii din octombrie 1917 prin care una hotăra confiscarea produselor chimice şi sancţionarea celor care nu cooperau cu regimul privind această decizie cu închisoarea până la doi ani şi 25000 de mărci amendă, iar cealaltă hotărâre privea hainele pe care locuitorii le puteau avea. În anumite localităţi nu se îngăduia decât un singur costum, doi pantaloni şi o pereche de ghete[43]. Populaţia suferă mult şi de frig, căci germanii ridică 80% până la 90% din producţia de cărbune a Belgiei[44]. Jan Frederik Niermeijer, profesor la Universitatea neerlandeză din Utrecht şi director al Institutului Geografic de pe lângă aceeaşi Universitate, publica un lung articol în ziarul Telegraaf din Amsterdam, la 4 decembrie 1917, pe care Djuvara îl transmitea autorităţilor române şi care debuta astfel: “Situaţia în Belgia devine intolerabilă”[45]. Profesorul Niermeijer prezenta în articolul său şi nişte date statistice demografice referitoare la Bruxelles foarte concludente: pe primul trimestru al anului 1913 la 1000 de locuitori au fost 17 naşteri şi 13, 7 decese; pe primul trimestru al anului 1917 au fost la 1000 de locuitori, 8, 5 naşteri şi 19, 3 decese[46]. Cauzele acestor date dramatice sunt lesne de identificat: mai cu seamă tuberculoza pustieşte populaţia, precum şi bolile de copii, ca pojarul, tusea măgărească, scarlatina, etc. În opinia lui T.G. Djuvara, la această stare de fapt s-a ajuns din cauza lipsei de hrană şi a cotropirii numeroasei armate germane care ocupa Belgia. Situaţia Germaniei, izvorâtă din greutăţile de război, nu sunt doar de ordin alimentar ci şi de ordin financiar, Djuvara transmiţând autorităţilor române un rezumat al unei cărţi semnate de profesorul Ignaz Jastrow, intitulată “Bani şi sânge pentru patrie” în care autorul expune proiectul unei noi taxe, care urma să lovească sfertul şi chiar a treia parte a tuturor averilor private[47].
Djuvara explica noua taxă ca fiind un impozit perceput o singură dată, menit a aduce Germaniei fondurile trebuincioase la amortizarea datoriei publice germane. Ideea profesorului Jastron, avea să fie primită favorabil în Germania, Frankfurter Zeitung, oficiosul băncii şi al bursei o încuviinţează şi chiar adaugă că Ministerul Imperial al Finanţelor ar fi întocmit deja un proiect de lege în acest sens. Această operaţiune a Germaniei este pentru T.G. Djuvara dovada “falimentului declarat pe faţă”, deoarece impozitul prezentat sub această formă însemna în fapt ştergerea celei de a treia sau celei de a patra părţi din datoria publică, luându-se din buzunarul fiecărui cetăţean german, banii necesari pentru a răscumpăra titlurile de război pe care contribuabilii le deţineau[48]. Această situaţie îngrijorătoare a Germaniei urma să se agraveze şi mai rău în opinia diplomatului care, avea deplina convingere că Imperiile Centrale vor fi înfrânte pe câmpul de luptă.
Întoarcerea diplomatului român la Bruxelles, împreună cu autorităţilor belgiene, se întâmplă la 26 noiembrie 1918 şi este una desfăşurată într-un peisaj dezolant, dar plin de speranţă, este relatată de T.G. Djuvara cu suflul unuia care, într-adevăr trăise alături de poporul belgian drama razboiului: “Se organiză un tren special, care traversă cu o mare încetineală Belgia, răscolită de tunuri şi tranşee. Pe drum, mânia şi tristeţea noastră erau mari, constatând, pe tot parcursul devastările vandalilor. La Bruxelles, spectacolul nu era mai vesel”[49]. Pe lângă această latură tristă a realităţii, diplomatul român observa şi o lentă trezire a societăţii belgiene la reconstrucţia ţării: “Viaţa reînvie puţin câte puţin. Ca nişte albine neobosite, belgienii reîncepuseră lucrul cu o tenacitate admirabilă”[50].
Aşadar, se poate vedea în urma acestui demers modul în care, în condiţii de război, tratatele şi convenţiile nu au nicio putere în calea dorinţei de preamărire şi de hegemonie, regimuri politice sunt dărâmate pentru ca altele să fie reinventate, după modul în care se derulează ostilităţile. În cazul particular, studiat aici, se poate vedea de asemenea importanţa unei armate, pe care Belgia nu a avut-o în preajma Primului Război Mondial. Bizuindu-se pe tratatele ce-i garantau neutralitatea, autorităţile belgiene au considerat că atributul primordial pentru un stat neutru este reprezentat de absenţa unei armate permanente. Dacă, spre exemplu Elveţia, de asemenea stat neutru, reprezintă cazul cel mai tipic în care armata e sinonimă cu poporul, Belgia a considerat că menţinerea unei armate permanente nu se impune, beneficiind de statutul de neutralitate, fapt ce în cele din urmă i-a adus grele prejudicii.
Bibliografie:
1). Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (A.M.A.E.):
- fond Legaţia Bruxelles, volumele 59, 60 şi 61.
2). DJUVARA, Trandafir G., Mes missions diplomatiques: Belgrade - Sofia - Constantinople. Galatz - Bruxelles - Le Havre. Luxembourg - Athènes (1887-1925), Editura Félix Alcan, Paris, 1930.
[1] Tranfafir G. DJUVARA, Mes missions diplomatiques: Belgrade - Sofia - Constantinople. Galatz - Bruxelles - Le Havre. Luxembourg - Athènes (1887-1925), Editura Félix Alcan, Paris, 1930, p. 83-84.
[2] Ibidem, p. 87.
[3] Trandafir G. DJUVARA, Mes missions diplomatiques, p. 90.
[4] Ibidem, p. 93.
[5] A.M.A.E., fond Bruxelles, vol. 59, telegrama nr. 41, din 11/24 ianuarie 1916.
[6] Ibidem.
[7] Idem, telegrama nr. 90, din 2/15 februarie 1916.
[8] Idem, telegrama nr 356, din 26 mai/18iunie 1916.
[9] Idem, telegrama nr. 313, din 10/23 martie 1916.
[10]Idem, telegrama nr. 423, din 28 iunie/11 iulie 1916.
[11] A.M.A.E., fond Bruxelles, vol. 61, telegrama nr. 1105, din 3/16 noiembrie 1917.
[12] Ibidem.
[13] A.M.A.E., fond Bruxelles, vol. 59, telegrama nr. 428, din 28 iunie/ 11 iulie 1916.
[14] Trandafir G. DJUVARA, Mes missions diplomatiques, p. 111.
[15] Ibidem, p. 114-115.
[16] A.M.A.E., fond Bruxelles, vol. 60, telegrama nr. 8, din 3/16 ianuarie 1917
[17] Trandafir G. DJUVARA, Mes missions diplomatiques, p. 109.
[18] A.M.A.E., fond Bruxelles, vol. 61, telegrama nr. 1014, din 11/24 octombrie 1917.
[19] Ibidem.
[20] Idem, telegrama nr. 1180, din 1/14 decembrie 1917.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem.
[23] Idem, telegrama nr. 1088, din 1/14 noiembrie 1917.
[24] Idem, telegrama nr. 1099, din 3/16 noiembrie 1917.
[25] Idem, fond Bruxelles, vol. 60, telegrama nr. 165, din 3/16 martie 1917.
[26] Idem, fond Bruxelles, vol. 61, telegrama nr. 1095, din 2/15 noiembrie 1917.
[27] Idem, fond Bruxelles, vol. 60, telegrama nr. 288, din 25 aprilie/8 mai 1917.
[28] Idem, fond Bruxelles, vol. 60, telegrama nr. 165, din 3/16 martie 1917.
[29] Idem, fond Bruxelles, vol. 60, telegrama nr. 288, din 25 aprilie/8 mai 1917.
[30] Idem, telegrama nr. 1182, din 1/14 decembrie 1917.
[31] Idem, fond Bruxelles, vol. 60, telegrama nr. 165, din 3/16 martie 1917
[32] Idem, telegrama nr. 451, din 6/19 iunie 1917.
[33] Idem, fond Bruxelles, vol. 61, telegrama nr. 1096, din 2/15 noiembrie 1917.
[34] Idem, fond Bruxelles, vol. 60, telegrama nr. 188, din 9/22 martie 1917.
[35] Ibidem.
[36] Idem, fond Bruxelles, vol. 61, telegrama nr. 1096, din 2/15 noiembrie 1917.
[37] Idem, telegrama nr. 1098, din 1/14 noiembrie 1917.
[38] Idem, telegrama nr. 1233, din 17/30 decembrie 1917.
[39] Idem, telegrama nr. 1174, din 26 noiembrie/9 decembrie 1917.
[40] Idem, fond Bruxelles, vol. 60, telegrama nr. 451, din 6/19 iunie 1917.
[41] Idem, fond Bruxelles, vol. 61, telegrama nr. 154, din 1/14 martie 1918.
[42] Idem, fond Bruxelles, vol. 60 telegrama nr. 610, din 7/20 iulie 1917.
[43] Idem, fond Bruxelles, vol. 61, telegrama nr. 980, din 1/14 octombrie 1917.
[44] Idem, telegrama nr. 1234, din 17/30 decembrie 1917.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem.
[47] Idem, telegrama nr. 1238, din 17/30 decembrie 1917.
[48] Ibidem.
[49] Trandafir G. DJUVARA, Mes missions diplomatiques, p. 124.
[50] Ibidem, p. 125.