Regele a murit! 100 de ani de la sfârşitul lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen

Peleş, 27 septembrie 1914. Trecuse de ora 5:30 şi pentru colonelul Paul Angelescu, adjutant regal, era o dimineaţă neobişnuit de agitată. Ca prin vis, i se pare că aude zgomote de paşi dincolo de uşa dormitorului său. Apoi, linişte... şi din nou mişcări care trădează oameni grăbiţi. Şi, în fine, un ciocănit puternic care îl face să tresară. Uşa de la camera sa se deschide şi îl vede intrând pe Ion Mamulea, medicul personal al regelui:„Sculaţi, domnule colonel, şi vă îmbrăcaţi pentru a lua toate măsurile necesare, anunţând şi la Bucureşti pe primul-ministru de o mare nenorocire:regele a murit!”. Angelescu se îmbracă în câteva secunde, apoi se repede spre scara care ducea la apartamentul suveranului. Urcând câte două trepte, intră în dormitorul regelui. Îl vede în pat şi are impresia că doarme, însă regina Elisabeta îi spune:„Iubitul nostru rege s-a stins ca un pui!”

Sâmbătă, 27 septembrie 1914

Ştirea morţii întemeietorului Regatului s-a răspândit în Capitală începând cu ora 8 şi, în primele momente, atitudinea generală a fost de respingere. Era un zvon într-un oraş în care zvonul făcea parte din viaţa cotidiană. Se vorbea cu reţinere, mai mult în şoaptă, pentru că o astfel de veste părea de necrezut. Psihologic, era perfect explicabil:Carol I domnise 48 de ani şi cei mai mulţi dintre români nu cunoscuseră un alt suveran.

În instituţii liniştea era apăsătoare. Afară, pe alei sau pe trotuarele bulevardelor, oamenii intrau în vorbă, uneori fără să se cunoască. Domni cu figuri grave şi cu voci joase se străduiau să pună cap la cap frânturi de informaţii, nu înainte de a le trece prin sita scepticismului:„Dar dumitale cine ţi-a zis?;Şi ai certitudinea că e aşa?”.

Brusc, inevitabilul! Telefoanele oficiale încep să sune, iar ziarele scot ediţii speciale, titrând „Moartea Regelui Carol I”.

Viaţa publică bucureşteană a fost rapid cuprinsă de paralizie. În semn de doliu, sediile administrative, şcolile, băncile, magazinele au început să se închidă, nu înainte de a arbora drapelul în bernă. Oamenii, neştiind ce altceva să facă, au ieşit în număr mare în stradă. Derutaţi, s-au îndreptat în linişte spre Palatul Regal, unde li s-au pus la dispoziţie registre pentru condoleanţe.

Autorităţile iau primele măsuri:în armată se anulează toate învoirile şi se suspendă instrucţia. În oraşe, edificiile publice şi monumentele sunt acoperite de doliu, la sate se anunţă prin afişe moartea Majestăţii Sale. În câteva ore, întreaga ţară află despre marea pierdere. Populaţia se adună spontan în faţa primăriilor, pe Dunăre vapoarele coboară drapelele la jumătatea catargelor... Timp de şase zile, până când, la Curtea de Argeş, sicriul regelui va fi coborât în mormânt, România a trăit o stare reală de tristeţe, consumată decent şi sobru, exact aşa cum a fost caracterul celui pe care îl plângea.

Sfârşitul unei domnii de 48 de ani

Se ştia de mulţi ani că regele era suferind cu inima. Uneori, pentru a se trata, pleca în călătorii mai lungi în străinătate. Dar ziarele spuneau că, în ultimii ani, prin grija medicului Ion Mamulea, suveranul începuse să se simtă mai bine. Cu cinci luni mai înainte, la 20 aprilie 1914, a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 75 de ani – şi se aştepta anul 1916, când, la 10 Mai, naţiunea întreagă ar fi aniversat, alături de el, o jumătate de secol de domnie.

A venit însă vara anului 1914, cu toate nenorocirile ei. A fost atentatul de la Sarajevo, urmat de începutul unui război care a cuprins repede părţi din Europa, Africa şi Asia (şi care va continua să se extindă an de an). Regele României a dorit ca armata română să lupte de partea Germaniei şi a Austro-Ungariei, insistând, în acest sens, asupra tratatului de alianţă din 1883. Liberalii, în acel moment cea mai puternică forţă politică din regat, au impus neutralitatea. Iar această neutralitate a început să-l macine pe bătrânul Carol, care nu a uitat nicio secundă, în cei 48 de ani de domnie, că este un Hohenzollern.

Sunt multe mărturii care îl prezintă pe rege, în lunile august-septembrie, ca fiind abătut şi dezamăgit, încercând să găsească o soluţie care să împace conştiinţa sa, care îl obliga să lupte alături de Puterile Centrale, cu ceea ce doreau supuşii săi, şi anume, să nu fie sprijinită în niciun fel Austro-Ungaria, care în acel moment deţinea teritorii în care românii erau majoritari, dar în care le erau încălcate drepturile politice şi culturale. Alexandrina Cantacuzino, o apropiată a familiei regale, îşi aminteşte:„ultima oară când am avut cinstea să-l văd pe Majestatea Sa la dejun la castelul Peleş, pe o zi mohorâtă din august 1914, după declararea războiului mondial, părea îngândurat, plecat parcă dintre cei vii;era o statuă de piatră care acoperea clocotul izvorât dintr-un grozav zbucium sufletesc”.

Pe la jumătatea lunii septembrie s-a simţit atât de rău încât „fu silit să rămână în casă timp de câteva zile şi să suspende audienţele şi orice muncă” („Universul”, 28 octombrie 1914). Apoi, a dat impresia că se întremează...

Miercuri, 24 septembrie 1914, regele a putut fi văzut coborând de la Peleş. „Pe când se plimba, au căzut primii fulgi de zăpadă la Sinaia” („Adevărul”, 28 septembrie 1914).

Joi, Carol I a avut o întrevedere cu ministrul de Interne, Vasile Morţun, şi una cu şeful Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman.

Vineri, în ultima zi a vieţii, a fost chiar mai activ. Dimineaţa a făcut o mică plimbare în jurul castelului Peleş. La prânz s-a întâlnit cu primul-ministru Ionel Brătianu, apoi cu familia Procopiu;vizitatorii au găsit un bătrân binedispus, cu chef de vorbă, cum rar i se întâmpla. La un moment dat, când discuţia a devenit sensibilă, cu trimitere la situaţia politică României, regele a fost auzit spunând:„Ţin să se ştie că nu sunt contra realizării idealului nostru naţional” („Universul”, 29 septembrie 1914). Afirmaţia nu era surprinzătoare. Apropiaţii observaseră că, după victoria francezilor de pe râul Marna, încrederea regelui român în armata germană se zdruncinase.

După-amiaza l-a primit pe juristul Virgil Arion. Mai mult, l-a informat pe ministrul român de Externe Emanoil Porumbaru că îi aşteaptă la Peleş pe reprezentanţii diplomatici ai Greciei (duminică, pe cel care îşi încheia mandatul, şi luni, pe înlocuitor).

Ultimii primiţi în audienţă au fost doi englezi, fraţii Noel şi Charles Buxton, pe la ora 8 seara. Să le reţinem numele, pentru că îi vom reîntâlni peste şase zile în Bucureşti. Când cortegiul defunctului rege se pregătea să plece de la palat, ei vor fi împuşcaţi în zona Ateneului...

A mai fost şi vizita doctorului Mamulea, care a durat o jumătate de oră (între 22:30 şi 23:00). În sfârşit, corespondentul ziarului „Universul” a aflat că regele „a jucat cărţi cu regina până la orele 11 jumătate. După aceea, s-a culcat liniştit”. Câteva ore mai târziu era mort.

Către medicul Mamulea:„Mă simt bine, puteţi să vă duceţi acasă”

Când vine vorba să relateze ce s-a întâmplat exact în dimineaţa zilei de 27 septembrie, ziarele se încurcă în amănunte. Astfel, ora decesului este fie 5:30, fie 5:45;unii spun că regele a murit după un ultim schimb de cuvinte cu regina, alţii spun că doar a privit-o, fără să-i poată vorbi. Motivele acestor inexactităţi pot fi diverse:starea de confuzie care a cuprins Peleşul imediat după decesul monarhului, precum şi graba jurnaliştilor de a informa cititorii înaintea concurenţei. Există şi o relatare care merită multă încredere:aceea a lui Ion Mamulea, medicul familiei regale. Varianta sa este următoarea:„în cea din urmă seară a vieţii Regelui Carol am fost primit, ca de obicei, către ora 10.30’, în camera de dormit a Suveranilor din castelul Peleş. Aveau amândoi o expresiune mai liniştită. Convorbirea a ţinut până la ora 11, când Suveranul îmi spuse:Mă simt bine, puteţi să vă duceţi acasă.Adormind, Regele s-a odihnit liniştit până la ora 3.30’ dimineaţa, când s-a deşteptat, trezind şi pe Regina. La dreapta sa, pe o măsuţă, se afla o cutie de argint, totdeauna plină cu pesmeţi făcuţi în casă. A întins mâna luând un pesmet pe care l-a rupt în două, dând jumătate Reginei. Au mâncat pesmetul şi au readormit. La 5 de dimineaţă, Regina s-a deşteptat iar şi, privind pe Rege, a avut impresiunea că nu respira. Alarmându-se, a trimis după mine. Sosii către 5, 30’. Regele avea o faţă senină, uşor colorată, ochii închişi, pielea caldă încă, expresiunea unui om care doarme adânc, fără cea mai uşoară urmă de suferinţă. Constatai însă cu durere că nu mai respira, iar inima sa, care atâtea stăpânise şi îndurase, încetase de a mai bate” (Alexandru Tzigara-Samurcaş, Din viaţa Regelui Carol I. Mărturii contimporane şi documente inedite, 1939).

Cum era să moară regele Carol I electrocutat la Galaţi, în 1907

Intervievat de un reporter al ziarului „Universul”, în zilele de doliu care au urmat decesului monarhului român, generalul medic Frangulea a povestit:„Era în anul 1907 pe vremea lansării celor patru vase ale marinei noastre dunărene. Regele Carol prezida solemnitatea înconjurat de Augusta Familie şi de înalţii demnitari ai Ţării. Solemnitea era în portul Galaţi. Regele asculta discursul primarului şi trebuia, la un moment dat, să apese un buton electric – semnalul lansării celor patru vase pe Dunăre. Încordat atent la discursul primarului, cu mâna pe butonul electric, bătrânul Suveran nu observă că degetele mâinii erau în prea apropiat contact cu firul electric, din pricină că organizatorii nu avuseseră destulă grijă să îmbrace firul, spre a evita contactul electric. O comoţiune puternică şi mâna Regelui părea amorţită! Fără cea mai mică clipire din ochi, fără cel mai mic semn care să trădeze adânca-i durere omenească, Regele Carol urmă să asculte înainte vorbirea primarului, ca şi când nimic grav nu i s-ar fi întâmplat. Regina voi să se intereseze de starea Augustului său soţ, dar Regele o îndepărtă cu un gest uşor şi numai după ce discursul fu încheiat, Regele Carol se gândi la accidentul suferit. Toţi cei de faţă se minunau de atitudinea severă a Regelui nostru, care învinsese cu demnitatea-i obicinuită durerea pricinuită de nenorocitul accident. Fiind în apropierea suveranului, am fost onorat cu primele îngrijiri medicale. Am făcut un pansament cam complicat. [Regele întreabă:]

– Nu se poate un bandaj mai uşor?

 – Imposibil, Majestate!

 – Dacă spune doctorul aşa, aşa rămâne!”

 („Universul”, 3 octombrie 1914)

Proceduri

Aşadar, presiunea şi-a spus cuvântul şi inima regelui a cedat. Vestea a fost transmisă telefonic la Bucureşti. Ferdinand, moştenitorul, era la reşedinţa sa de la palatul Cotroceni, nu însă şi Maria, soţia sa, care rămăsese peste noapte la Mogoşoaia, la Martha Bibescu. Primul-ministru, Ion I.C. (Ionel) Brătianu, a mers la Cotroceni pentru a-şi prezenta condoleanţele şi, mai ales, pentru a discuta cu Ferdinand ce trebuia făcut în următoarele zile. Şi, cu mână forte, liderul liberal a controlat tot ceea ce a urmat, atât chestiunile politice, cât şi pe cele care ţineau de organizarea ceremoniilor.

La Palatul Regal din Capitală a sosit Victor Antonescu, ministrul Justiţiei, şi a asistat la sigilarea – conform procedurilor legale ale epocii – a apartamentului şi a biroului regelui defunct;după care, Antonescu a plecat, împreună cu Brătianu, la Peleş.

Firesc, restul zilei a avut în centrul ei evenimentele de la Sinaia, unde regina Elisabeta „foarte afectată, a stat până dimineaţa târziu îngenuncheată şi plângând în patul Augustului defunct”.

La ora 13:00 au sosit aici, cu un tren special, Ferdinand, Maria şi tânărul Carol, băiatul lor cel mare (la Peleş se aflau deja principii Elisabeta, Maria şi Nicolae). „În gară, AA. LL. RR. (Alteţele Lor Regale – n.a.) au fost întâmpinate de autorităţile locale, ministrul Austro-Ungariei Czernin, d. general Perticari şi stareţul mănăstirii Sinaia. Principele Ferdinand avea ochii roşii de plâns” („Universul”, 28 septembrie 1914).

Procedural, succesiunea evenimentelor de la Peleş a fost următoarea:s-au întocmit certificatul de deces (numit în epocă „Act de moarte”) şi un proces-verbal de constatare a trecerii regelui în nefiinţă (acesta din urmă era util pentru că deschidea, sub aspect politic, chestiunea succesiunii), apoi Ferdinand i-a remis primului-ministru testamentul lui Carol I. „Acest testament este scris într-un caiet încă de mulţi ani, întrucât filele caietului începuseră să se îngălbenească. Testamentul este scris în întregime în româneşte de mâna M[ajestăţii] Sale. Prin acest testament Majestatea Sa lasă tuturor rudelor sale diferite legate, celor mai sărace mai mult, iar rudelor avute lasă amintiri” („Universul”, 29 septembrie 1914).    Brătianu a citit în şedinţă conţinutul testamentului (mai erau de faţă Ferdinand, Victor Antonescu, Constantin Antoniade, secretar general al Ministerului de Justiţie şi Barbu Ştirbey, administrator al Domeniilor Coroanei).        

Spre deosebire de ceea ce cred mulţi români astăzi, Carol I nu a lăsat castelul Peleş, împreună cu moşia aferentă Sinaia-Predeal, „poporului român”, ci l-a lăsat moştenitorului coroanei. În ceea ce privea înmormântarea, a ales ca destinaţie Mănăstirea Curtea de Argeş. Totuşi, a luat şi Bucureştiul în calcul:„când capitala Regatului va cere ca cenuşile mele să rămână în mijlocul iubiţilor mei bucureşteni, atunci înmormântarea la Curtea de Argeş va fi provizorie, până ce se va clădi un mausoleu pe o înălţime împrejurul oraşului, unde se poate deschide un bulevard (mă gândesc la înălţimea înainte de biserica Cărămidari, unde se găseşte astăzi un pavilion al Institutului Geografic Militar)” (înălţimea pe care o viza regele era, probabil, în zona Palatului Copiilor din Parcul Tineretului de astăzi – n.a.).

La Sinaia au venit şi doctorii Mina şi Nicu Minovici. Ei „au luat două măşti de pe figura Regelui. În urmă au procedat la îmbălsămare prin injecţiuni. După ce i s-a făcut îmbălsămarea, operaţie ce a durat aproape două ore, corpul Majestăţii Sale a fost îmbrăcat cu obişnuita uniformă de general cu decoraţiile şi a fost aşezat culcat pe o canapea din camera sa de lucru, pe care obişnuia să se odihnească. După ce a fost astfel aşezat, s-a anunţat M.S. Regina că poate veni să-l vadă. (...) M.S. Regina îşi stăpânea durerea mare şi, privind corpul neînsufleţit, se adresă doctorului Minovici, spunându-i:Doarme!Corpul Majestăţii Sale a fost lăsat pe canapea până la orele 11.00, când d. dr. Minovici l-a pus într-un cosciug de stejar care a fost făcut provizoriu” („Universul”, 29 septembrie 1914).

Seara, la ora 20:00, Ion I.C. Brătianu şi Barbu Ştirbey au plecat spre Bucureşti. A doua zi, în capitala României urmau să se întâmple lucruri importante.

Duminică, 28 septembrie

Ziua de 28 a fost dedicată depunerii jurământului de către noul rege. Deşi Constituţia din 1866 prevedea un termen de zece zile pentru acest eveniment, chestiunea a fost urgentată. Brătianu era suficient de îngrijorat de războiul de la graniţele României...

Ferdinand I avea 49 de ani şi era nepot de frate al lui Carol I (defunctul rege nu a avut urmaşi pe linie bărbătească;regina Elisabeta născuse o fetiţă, Maria, care decedase în 1874, la vârsta de trei ani şi jumătate). A fost numit moştenitor al tronului României în 1889. Venit la Bucureşti, a fost integrat în armata regatului şi a început să înveţe limba română cu profesorul V. Păun, fost director al Liceului „Gheorghe Lazăr”. La 29 decembrie 1892 s-a căsătorit cu o prinţesă cu zece ani mai tânără decât el, Maria de Saxa-Coburg şi Gotha, din casa britanică. Noul cuplu regal avea, la momentul urcării pe tron, şase copii:Carol (n. 3 oct. 1893), Elisabeta (n. 29 septembrie 1894), Maria (n. 27 decembrie 1899), Nicolae (n. 5 august 1903), Ileana (n. 23 decembrie 1908) şi Mircea (n. 22 decembrie 1912).

Rămas peste noapte la Peleş, Ferdinand a plecat din Sinaia în dimineaţa de 28 septembrie şi a ajuns în Gara de Nord înainte de ora 11:00. Era însoţit de Maria şi de pricipii Carol, Elisabeta, Maria şi Nicolae. „Lume multă pe peronul gării... Cu capetele descoperite, toţi au salutat sosirea suveranilor, care au mers la Palatul Regal şi, de aici, la Mitropolie”. Gara de Nord, Palatul Regal, Mitropolia, Teatrul Naţional, Academia, Universitatea şi toată Calea Victoriei erau îndoliate, prin grija mai multor echipe de muncitori, care lucraseră sub conducerea arhitecţilor de la Primăria Capitalei.

Serviciul religios, ţinut în memoria regelui Carol la Mitropolie, a fost oficiat de Konon, mitropolitul primat, de mitropolitul Moldovei şi de episcopul Argeşului. „Serviciul divin s-a isprăvit. Regele şi Regina părăsesc vădit impresionaţi Sfântul Locaş, urmează Principii, apoi întreaga asistenţă (...) O companie din Regimentul 6 Mihai Viteazul a dat onorurile militare la sosirea şi la plecarea Suveranilor”.

Carol I fiind catolic, un al doilea serviciu religos a fost ţinut la Catedrala catolică din Bucureşti, în acelaşi timp cu serviciul de la Mitropolie.

 „Jur să păstrez Constituţiunea...”

Familia regală s-a retras la palat, pentru o scurtă odihnă înaintea evenimentului aşteptat de toată lumea. Străzile şi trotuarele însă au rămas supraaglomerate de militari şi de oameni obişnuiţi:„Teatrul Naţional are faţada pe de-antregul cernită, cum sunt şi cele mai multe balcoane pe Calea Victoriei. Caii roşiorilor purtau panglică de doliu la gât, iar soldaţii aveau braţul drept cu o bandă de doliu înfăşurat, pe când ofiţerii purtau un crep negru la dragon (dragonulera o piesă decorativă a sabiei, de obicei un şnur din piele, bumbac sau mătase, ataşată la mâner – n.a.). (...)            Drapelele regimentelor erau şi ele îndoliate, iar poporul nu le mai aclama cu uralele din zilele frumoase ale neamului. Era omagiul solemn al tăcerii care sporea tot mai mult jalea ce învăluise pe toţi” („Universul”, luni, 29 septembrie 1914).

Pe la 13:30, „lumea bună” a început să umple sala Camerei Deputaţilor, locul unde era aşteptat Ferdinand pentru a depune jurământul.

„La orele 2 fără un sfert I.P.S.S. Konon, Mitropolitul Primat al României, apare în dreptul mesei pe care stau Evanghelia şi Crucea, îmbrăcat în hainele de oficiere şi purtând mitra. E înconjurat de clerul mitropolitan.

Peste puţin timp se aprind cele 7 lumânări din sfeşnicul care stă pe masă. Încă două sfeşnice, cu două lumânări, se aprind şi se aşează lângă el. La orele 2 se face o linişte profundă în sală.

Prin stânga, în dreptul băncilor ministeriale, soseşte, introdusă de Dl. Missir (Basile M. Missir, politician liberal, în acel moment preşedinte al Senatului – n.a.) Majestatea Sa Regina Maria a României. M. Sa este însoţită de Principesele Elisabeta, Marioara şi de Principele Nicolae.

Regina, principesele şi principele sunt în doliu mare. M.S. Regina poartă Marele Cordon al Ordinului Coroana României. (...)

D-l. Ferechide, preşedintele Camerei, anunţă:

-Majestatea Sa, Regele!

În acest moment intră Regele Ferdinand. Îmbrăcat în uniformă de general de infanterie, cu Marele Cordon al Ordinului Regele Carol I, are epoleţii îndoliaţi.

Întreaga asistenţă izbucneşte în urale frenetice, care durează câteva minute.

Regele are în urma sa pe A[lteţa] S[a] R[egală] Principele Carol.

Miniştrii sunt în stânga.

I.P.S. Mitropolit, cu clerul mitropolitan şi cu preşedintele Camerei, stau în dreapta.

Preşedintele Consiliului de miniştri înmână Regelui o foaie pe care era scris jurământul. Regele îl ţine în mâna stângă, având dreapta pe Evanghelie.

Se face o tăcere profundă, în mijlocul căreia Regele pronunţă textul prevăzut de Constituţie:Jur să păstrez Constituţia şi legile poporului român, să menţin drepturile sale naţionale şi integritatea teritoriului.

Acest moment e foarte emoţionant...

Regina Maria a României duce o batistă la ochi.

După pronunţarea formulei de jurământ, Regele sărută mâna Mitropolitului.

Asistenţa ovaţionează în chip furtunos pe Rege. Uralele călduroase durează câteva minute” („Universul”, luni, 29 septembrie 1914).

„Acesta a fost ceasul meu...”

Maria, cea care tocmai devenise regină, ştia că începea o eră nouă în România. O eră în care ea nu va accepta să aibă rol decorativ, aşa cum, pe vremuri, Carol i-a hărăzit Elisabetei. Ea era nepoata reginei britanice Victoria şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, două personalităţi dispărute despre care încă se vorbea cu mult respect.

Evocând, peste ani, jurământului lui Ferdinand, ea mărturiseşte:„Stam amândoi în picioare, în mijlocul Camerei Deputaţilor. Noul rege îşi depunea jurământul în faţa poporului său;plin de toate nădejdile supuşilor săi, sta în faţa lor, pe pragul unei vieţi noi. Era ca o carte necitită încă;nimeni nu-i ştia gândurile, dar întrupa poate, zorile unei mari înfăptuiri;poate că avea să fie cel ce va îndeplini un vis îndelung visat...

Eu stam puţin deoparte, cu copiii în jurul meu. Un lung zăbranic îmi acoperea obrazul. Bătăile inimii mele sunau ca paşii soartei. Abia desluşii glasul regelui şi cuvintele lui, însă auzii aclamările care le întâmpinară. Regele de mâine... Un strigăt imens lung. Un tunet de aplauze făcu să bubuie bolta. Apoi, deodată, răsună în văzduh numele meu:regina Maria... Era, şi în chipul cum îmi strigau numele, ceva ce părea răsunetul unei nădejdi.

Simţii deodată că trebuie să-mi descopăr faţa, în ochii întregii adunări, că trebuie s-o întorc spre ea, fără văl cernit care să ne despartă. O aclamare prelungă, ce mă umplea de fiori, izbucni din sutele de inimi:regina Maria...

Şi ne uitarăm unul în faţa altuia, poporul meu şi eu. Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor fiinţe pe lume, căci în acel ceas scumpii mei români nu aclamau numai o idee, o tradiţie sau un simbol, ci aclamau şi o fiinţă pe care ajunseseră s-o înţeleagă. Străina venită de peste mări nu mai era străină. Eram a lor...

Au putut urma dezamăgiri şi dureri, căci suntem cu toţii în mâna Domnului, dar ziua aceasta a fost una din cele mai mari care mi-au fost date să trăiesc” (Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol.2, Editura Eminescu, 1997).

Depunerea jurământului a fost anunţată românilor cu 101 lovituri de tun.

Şi o iniţiativă un pic bizară:„mai mulţi profesori de istorie au intervenit pe lângă înalţii noştri demnitari spre a-l decide pe Regele Ferdinand, care mai poartă şi numele de Victor-Albert-Meinrad să-şi schimbe numele în Victor, pentru cuvântul că avem în vecinătate un rege cu acelaşi nume şi, apoi, istoria ne spune că regii cu numele Ferdinand n-au fost tocmai fericiţi” („Adevărul”, 29 septembrie 1914).

Ce s-a întâmplat în această a doua zi la Sinaia? Vremea a fost urâtă:a fost vânt puternic, a plouat şi a nins. S-au ţinut slujbe religioase (ortodoxe şi catolice) şi s-a făcut ultima fotografie a regelui Carol I la Peleş. Emil Fagure, corespondentul ziarului „Adevărul”, a primit permisiunea de a intra în camera mortuară şi a relatat:„Cea dintâi mişcare pe care o fac este o mişcare de surprindere. Am o clipă impresiunea că regele este încă viu, că doarme numai, atât de însufleţite sunt trăsăturile feţei sale. Profesorul Minovici a făcut o adevărată operă de artă redând figurii inerte palpitul vieţii.

Întins pe canapeaua pe care s-a odihnit de atâtea ori, în uniforma de general cu decoraţiunile pe piept, cu mâna dreaptă lăsată pe cea stângă de-asupra pieptului, în tradiţionala atitudine românească a morţilor, regele da impresia că gustă un repaos adânc. Faţa sa exprima acea linişte severă care se citea întotdeauna pe figura sa.

Peste corpul neînsufleţit regina a aruncat florile cele mai frumoase din grădinile Peleşului. La capătul suveranului veghează marea doamnă de onoare, Doamna Poenaru, şi colonelul Costescu.

Regina a îngăduit ca un fotograf să prindă chipul delicat al regelui;a rugat însă ca fotografia să fie făcută din profil «aşa cum mi-a plăcut să-l văd în viaţă»”. („Adevărul”, 29 septembrie 1914).

Luni, 29 septembrie

Aceasta a fost ziua aducerii lui Carol I în Capitală, iar despărţirea definitivă de Sinaia s-a făcut printr-un ceremonial emoţionant:„La Castelul Peleş, marea şi splendida sală maurească e cernită. În mijloc, pe un catafalc, între flori, este aşezat sicriul aceluia care a fost Regele Carol. Defunctul pare că doarme. (...) La cap îi ard lumânări şi sfeşnice. Candele ard de jur-împrejur.

Patru aghiotanţi regali, în mare doliu, fac de gardă lângă corpul Regelui defunct cu săbiile trase. Chipiul defunctului îi stă lângă cap, în dreapta. La picioarele dufunctului, lângă sicriu, pe o pernă de mătase, sunt aşezate bastonul de mareşal oferit de împăratul Germaniei şi bastonul de mareşal oferit de ţarul Rusiei. Mai jos, pe o masă, stă spada şi, alături de ea, coroana de oţel. Miniştrii sosesc şi iau loc în dreapta, doamnele sunt în stânga”.

Serviciul religios a fost oficiat de Dionisie, stareţul Mănăstirii Sinaia. O dată încheiat, femeile din familia regală şi doamnele de onoare părăsesc încăperea. „Sicriul de stejar, îmbrăcat în catifea purpurie, e acoperit cu capacul, peste care se aşează chipiul Regelui. Membrii Casei Militare ridică sicriul pe umeri. Regele Ferdinand şi Principele Carol ajută şi sicriul e scoborât pe scară. Afară e un afet de tun din Regimentul 19 Artilerie, îndoliat, tras de şase cai, şi având în spate pajura ţării. Trompeţii sună, dând onorurile pentru Rege. Două steaguri zdrenţuite – glorioase amintiri din lupta în urma căreia Plevna a căzut – se alătură lângă afet. O companie de vânători (infanterie uşoară – n.a.) dă onorurile Regelui.

Sicriul e aşezat pe afet şi apoi acoperit cu pânza steagului care a fluturat până acum deasupra catelului Peleş. Cortegiul se pune în mişcare. Un ploton de jandarmi în deschide;după el vine corul, apoi sicriul. Întrucât se scoboară în vale, în drum spre gară, roţile din urmă ale afetului sunt împiedicate. (...) Sicriul e urmat pe jos de Regele Ferdinand, care are în dreapta pe principele Carol, iar în stânga pe principele Nicolae. Vin apoi cei doi camerieri ai Regelui defunct, miniştrii şi un public nenumărat venit din toate comunele învecinate.

Generalul Robescu duce, în fruntea cortegiului, spada Regelui, generalul Perticari, coroana de oţel, iar generalul Iarca, cele două bastoane de mareşal. Cortegiul e încheiat de Batalionul 2 Vânători, comandat de domnul colonel Dabija.

Tristul convoi coboară încet. Ploaia a încetat şi cerul parcă ar vrea să se însenineze. Trompeţii sună acum rar marşul funebru, care, repetat de ecou, se risipeşte în zare. Munţii fumegă, clopotele sună. Frunzişul arămiu al pomilor se mişcă încet, trist...” („Universul”, 1 octombrie 1914).

Pentru ultima dată, la Palatul Regal

Spre Bucureşti s-a plecat imediat după ora 13:00. În vagonul mortuar a urcat, lângă trupul neînsufleţit, clerul mănăstirii Sinaia. În timpul călătoriei au fost două opriri, la Câmpina şi la Ploieşti, unde Ferdinand I a primit condoleanţe şi onoruri militare.

Apropierea trenului de Capitală a fost anunţată de salve de tun, trase din fortul Chitila. La ora 15:00, trenul a oprit în gara Mogoşoaia (actuala Gară Băneasa – n.a.), pe peronul căreia aşteptau înaltul cler, oficialităţile, armata şi multe alte persoane.

Între timp, un al doilea tren a plecat din Sinaia (la 14:35), ducând-o pe regina văduvă în Gara de Nord. Ea era însoţită de principesele Elisabeta şi Marioara şi trebuia să ajungă la Palatul Regal din Capitală înainte de sosirea regelui defunct.

Defunctul rege Carol a intrat în capitala sa prin Băneasa. După un scurt serviciu divin, ţinut de mitropolitul primat, s-a format cortegiul funerar care, la ora 15:10, părăseşte gara şi se îndreaptă spre Palatul Regal, parcurgând Şoseaua Kiseleff, Piaţa Victoriei, b-dul Lascăr Catargiu, b-dul I.C. Brătianu, str. C.A. Rosetti şi Piaţa Regele Carol. S-au alăturat cei mai importanţi reprezentanţi ai clerului, clasei politice, armatei, administraţiei, mediului academic şi universitar. Imediat în spatele afetului mergeau regele Ferdinand I, încadrat de pricipii Carol şi Nicolae, iar în urma lor, calul Triade, care aparţinuse regelui mort, dus de dârlogi de colonelul Baranga.

Pe traseu, armata dădea onorul, iar mulţimea privea şi saluta în tăcere. Pe alocuri, se distingeau grupuri mici de bătrâni care respirau un aer demn, unii purtând decoraţii;erau veteranii Războiului de Independenţă de la 1877-1878, organizaţi în două asociaţii:Coroana de oţelşi Virtutea militară.

„De la ora 2 d.a. (după-amiaza – n.a.) şi până seara, toate magazinele şi localurile publice din oraş au fost închise, în semn de doliu. Pretutindeni pe unde trecea cortegiul, muzica intona imnul regal”.

La Palat au aşteptat cele două regine (Maria a plecat de la gara Mogoşoaia înaintea cortegiului şi a aşteptat-o la Gara de Nord pe regina văduvă).

Sicriul regelui a fost aşezat în Sala Tronului şi apoi a fost deschis. Era străjuit de patru colonei (schimbaţi din gardă la fiecare trei ore), de spada şi coroana regală şi de drapelele lovite de gloanţe ale unităţilor care luptaseră la Plevna, Rahova şi Vidin.

Doar cei din cortegiu au fost primiţi în marea sală de marmură a Palatului. Seara s-a încheiat cu o slujbă în rit catolic ţinută de arhiepiscopul Netzhammer.

Câţiva şi-au amintit că aveau şi o aniversare în familia regală:principesa Elisabeta, al doilea copil al suveranilor, a împlinit în această zi 20 de ani...

Marţi, 30 septembrie/miercuri, 1 octombrie

În aceste două zile, Sala Tronului a fost deschisă publicului larg, iar forţele de ordine au fost depăşite. Atmosfera, până atunci sobră, a fost bulversată, când şi când, de incidente. „Supuşii care vin sunt nenumăraţi. Sunt domni în ţinută de rigoare – cu frac şi clac – şi oameni sărmani, zdrenţuiţi, a căror cămaşă sărmană şi veche abia le acoperă pieptul. (...) Vin şi femei nenumărate:femei din clasa de sus şi femei sărmane, cu un copilaş de mână. Puţine sunt care nu plâng. (...) După-amiază a fost afluenţă şi mai mare în faţa Palatului. (...) Au fost scoase toate trupele din cazărmi pentru menţinerea ordinii. Împrejurul Palatului, pe o distanţă destul de mare, cordoane dese de soldaţi baricadau străzile. Totuşi, ordinea n-a putut fi menţinută. Mulţimea năvălea asupra soldaţilor, rupând cordoanele. Înghesuiala a dat loc la multe incidente. Copiii erau călcaţi în picioare, femeile ţipau, soldaţii pierzându-şi cumpătul, îmbrânceau mulţimea. Ţipete se auzeau din toate părţile, chiar şi în curtea Palatului, până unde se întinsese învălmăşeala. Poliţia s-a dovedit incapabilă de a menţine ordinea. În loc să facă treabă, unii inspectori manifestau accese de nervozitate acută. Mai mulţi copii, striviţi de mulţime, şi mai multe doamne, în stare de leşin, au fost transportaţi la spital” („Universul”, 2 octombrie 1914).

În ziua de marţi publicul a avut acces între orele 10:00 şi 17:00. În ziua următoare, accesul a fost prelungit mult după miezul nopţii, până la ora 3:00. Momentele de îmbulzeală s-au repetat. „În jurul Palatului, aceeaşi afluenţă extraordinară. Zeci de mii de oameni aşteptau nerăbdători să intre în Palat, spre a defila prin faţa catafalcului regesc. Intrarea publicului era permisă numai prin partea dinspre Teatrul [Naţional] a Căii Victoria. Din această cauză s-au repetat scenele petrecute ieri. Lipsa de tact şi brutalitatea poliţiştilor au provocat noi învălmăşeli, ţipete, călcări în picioare. Salvarea a dat ajutoare victimelor. Doamnele şi-au pierdut pantofii, pălăriile, conciurile de păr” („Universul”, Ediţie specială, 2 octombrie 1914).

Joi, 2 octombrie

Aceasta este ziua despărţirii definitive. Din cauza războiului, la înmormântarea lui Carol I nu au participat reprezentanţi ai caselor regale europene. Era de altfel imposibil. Nu puteau defila, în cortegiu, un Romanov lângă un Habsburg sau lângă un Hohenzollern! Tocmai pentru a evita refuzurile politicoase ale capetelor încoronate, Casa Regală Română a informat, prin telegrame trimise în toate capitalele Europei, că nu vor fi invitaţi la Bucureşti şefi de state (care, chiar dacă nu ar fi venit, şi-ar fi trimis o rudă foarte apropiată să-i reprezinte). Şi iată cum regele Carol I, stimat de toate familiile regale, a fost condus pe ultimul drum doar de români şi de reprezentanţi diplomatici (totuşi, Wilhelm, împăratul german, a trimis un reprezentant special, în persoana contelui de Wedel).

Nici regina văduvă Elisabeta nu a participat la înmormântarea de la Curtea de Argeş. Ea plânsese tot timpul de când regele murise şi s-a simţit atât de rău, încât doctorul Mamulea i-a interzis categoric să plece de la palat.

Încă de dimineaţă, de la ora 7:00, sicriul a fost închis de către doctorul Minovici în prezenţa regelui şi a primului-ministru. În următoarele ore s-a oficiat serviciul religios catolic de către arhiepiscopul Netzhammer.

Atmosfera încărcată şi sumbră din palat era dublată de imaginea Bucureştiului, cu străzile pline de trupe, în uniformă de paradă (ofiţerii aveau decoraţiile şi fireturile acoperite cu o fâşie neagră) şi de civilii care aşteaptau. Mulţi dintre privitori se urcaseră pe clădiri;clopotele bisericilor sunau neîntrerupt, felinarele erau aprinse şi acoperite de doliu.

În acelaşi timp, la Palat vin invitaţii, în ţinute sobre, printre care şi o delegaţie a comunităţii israelite;ei urcă în sala tronului pentru ultimul serviciu divin ortodox din Bucureşti, desfăşurat începând cu ora 9:00. „La orele 8 jumătate este adus în curtea Palatului, în faţa scării, afetul de tun tras de şase cai negri, neînvăluiţi, conduşi de lachei. Partea de sus a afetului este îmbrăcată în purpură, iar ţeava tunului, într-un steag tricolor îndoliat”.

Focuri de revolver în faţa palatului

Cum protocolul nu permitea femeilor să facă parte din cortegiu, regina Maria a plecat mai înainte către Gara de Nord. În acel moment, din hotelul Athenée Palace au ieşit fraţii Noel şi Charles Buxton (ultimii vizitatori care îl văzuseră pe Carol I în viaţă, la Peleş), însoţiţi de tânărul Gheşoff, fiu al unui fost prim-ministru al Bulgariei. Cei doi fraţi englezi, în vârstă de 45 şi 39 de ani, erau politicieni britanici, foşti membri ai parlamentului, care se aflau în Balcani pentru a organiza o ridicare a ţărilor ortodoxe împotriva Turciei şi astfel să le atragă în războiul mondial de partea Angliei. Fără să ştie, ei erau urmăriţi de un student turc, Hassan Tahsin Effendi, care era hotărât să îi ucidă. Turcul, cu ceva vreme în urmă, îi avusese în faţa pistolului său la Sofia, dar a ezitat să tragă, ştiind că statul bulgar i-ar fi aplicat pedeapsa cu moartea. În România, legile erau ceva mai blânde.

Când fraţii Buxton şi însoţitorul lor au urcat într-un taxi, în piaţa Ateneului, pentru a merge undeva în Bărăgan, unde bulgarul avea o moşie, studentul turc a apărut în faţa lor şi a deschis focul. Charles a fost împuşcat în piept iar Noel în maxilar. Câţiva agenţi şi oameni care aşteptau plecarea cortegiului au reuşit să-l imobilizeze pe atacator. Deşi grav răniţi, ambii fraţi englezi au supravieţuit. Este semnificativ însă că focurile de armă s-au tras chiar în momentul în care noul rege al României şi moştenitorul Coroanei se pregăteau să iasă pe poarta palatului, care se afla aproape de locul incidentului.

De la Palatul Regal, la Gara de Nord

La 9:30, serviciul divin fiind încheiat, coşciugul a fost ridicat de foştii aghiotanţi regali şi coborât pe scări. „La capătul scării, M.S. Regele Ferdinand şi Principele moştenitor, au dat onorul”. Tunurile încep să tragă din toate forturile Capitalei şi de la Pirotehnia Armatei. „Muzica, clopotele, tunurile formează, amestecate, o melodie superbă în cinstea omului care a ştiut să-şi ritmeze viaţa după armonia lui ideală... Într-o tăcere desăvârşită, cortegiul se formează în modul următor:într-o trăsură pleacă prefectul poliţiei capitalei;un escadron din regimentul de escortă;corurile seminarelor;mitropoliţii, episcopii şi arhiereii, în trăsuri şi un mare număr de preoţi pe jos;veteranii din Campania 1877-1878;drapelele regimentelor care au luat parte în războiul de la 1877-1878;sabia regelui Carol, purtată de generalul Al. Iarca, asistat de generalii Gh. Burghele şi Gh. Bogdan, cu sabia trasă;coroana regală, purtată de generalul Ion Culcer, asistat de generalul Mihail Aslan şi de contraamiralul Sebastian Eustaţiu, cu sabia trasă;carul mortuar, ai cărui cai sunt conduşi de dârlogi de şase căpitani;cordoanele carului mortuar sunt ţinute de domnii Ion [I.C.] Brătianu, prim-ministru, B. Missir, preşedintele Senatului, M. Ferechide, preşedintele Camerei şi Gh. N. Bagdat, primul preşedinte al Curţii de Casaţie. Alături de purtătorii cordoanelor, merg generalii C. Coandă (tatăl savantului Henri Coandă – n.a.), Vasile Zottu, Constantin Hârjeu şi Alexandru Averescu. Pe de lături merg toţi ceilalţi generali de divizie, precum şi casa militară a regelui defunct. Imediat în urma carului mortuar vin M.S. Regele Ferdinand, în uniformă de general de cavalerie şi AA.LL.RR. Principii Carol şi Nicolae” („Universul”, 4 octombrie 1914).

În urma lor veneau alţi oameni politici, magistraţi, diplomaţi români şi străini, generali de brigadă, membri ai Academiei Române, profesori universitari, alte personalităţi ale zilei.

Traseul a fost stabilit pe drumul cel mai scurt (Piaţa Carol – Calea Victoriei – Calea Griviţei – Gara de Nord). Apoi, cu trenul mortuar, se pleca la Curtea de Argeş, trecând prin Titu şi Piteşti. Gara de Nord a fost accesibilă călătorilor până la ora 9:30, când a plecat ultimul tren către Curtea de Argeş. Apoi, clădirea, peroanele şi împrejurimile gării au fost evacuate.

La ora 10:30 s-a ajuns la gară. Sicriul, coborât de pe afetul de tun, a fost purtat de patru generali. Un nou serviciu divin ortodox şi, la 11:03, trenul a plecat din Gara de Nord, în sunetele Imnului regal şi salutat de tunurile fortului Chitila. Pe traseu, gările erau îndoliate şi luate cu asalt de sute de oameni, în aşteptarea trenului mortuar.

La Curtea de Argeş

„În Curtea de Argeş – scrie „Universul” – doliul este general, tot parcursul a fost pavoazat şi aşternut cu nisip. De pe acum orăşelul este arhiplin. (...) În grădina Şcolii de Meserii de lângă mănăstire s-au aranjat mesele la care vor lua prânzul primarii, învăţătorii şi sătenii care vor asista la înmormântare. (...) Pe lângă divizionul de artilerie de munte din localitate, au mai sosit patru regimente de infanterie şii unul de artilerie. Lumea soseşte din toate părţile. (...) Mulţi dintre cei sosiţi s-au încartiruit prin comunele învecinate. (...) Autorităţile locale se ocupă cu încartiruirea în mod gratuit a celor sosiţi, plasându-i pe la diferiţii cetăţeni care au locuinţe mai încăpătoare. De asemenea, hotelurile, în urma măsurilor ce s-au luat de către autorităţi, vor fi obligate a închiria camerele tot cu preţurile obişnuite. În acelaşi timp, s-a impus antreprenorilor de restaurante să perceapă plata consumaţiunilor după tariful obişnuit”. Toţi cei care au venit cu trenul la Curtea de Argeş au primit bilete gratuite.

Trenul mortuar a ajuns la ora 15:00. Cerul era acoperit de nori, dar nu a plouat. Se aud trompete, clopote, lovituri de tun. Printre cei care au purtat sicriul se afla, de data aceasta, şi primul-ministru Ionel Brătianu, al cărui bunic, Dincă Brătianu, era înmormântat tot la Curtea de Argeş, însă lângă Biserica domnească. Cortegiul a străbătut strada Negru Vodă şi bulevardul Carol I, până la mănăstire unde, „sub minunatul baldachin de piatră, e un catafalc, înconjurat de flori. O dureroasă coincidenţă a voit ca, cu câteva zile înainte de a se stinge, Regele Carol, plimbându-se prin grădina castelului, să admire frăgezimea unor flori albe şi mauve, care, cu toată vremea rece, se păstrau vii şi parfumate. Din ordinul M.S. Regelui Ferdinand, ele împodobesc astăzi catafalcul”.

Slujba principală a fost afară, sub baldachin. În acest timp, în semn de doliu, la ora 16:30, toate trenurile din ţară au oprit, şi toţi c.f.r.-iştii, indiferent dacă erau în zi de lucru sau aveau zi liberă, s-au aflat pe peroanele gărilor şi au păstrat cinci minute de reculegere.

La 16:40, corpul regelui a fost depus în criptă, care se afla în partea dreaptă, lângă mormintele voievodului ctitor Neagoe Basarab şi al soţiei sale Despina. Un ultim salut al artileriei a început cu tunurile – aduse special de la Bucureşti – care, în 1877, au tras prima salvă peste Dunăre, la Calafat.

„Lumina farului... se stinsese de-a pururi”

Finalul de la Curtea de Argeş este istorisit cu talent de Alexandru Tzigara-Samurcaş, director al Fundaţiei Regale. De la el aflăm că lucrurile puteau scăpa de sub control, chiar şi când nu mai era nimic de făcut sau de văzut:„După oficierea unei scurte slujbe aci, în faţa membrilor familiei regale îngenuncheaţi, curtea a părăsit catedrala. Însărcinaţi a rămâne până la definitiva pecetluire a cavoului:mareşalul curţii, administratorul domeniilor regale B. Ştirbey, ministrul Cultelor I.G. Duca şi cu mine. Golul lăsat de plecarea majestăţilor lor şi a oficialilor a fost îndată ocupat de ţărani din regiune, care voiau să pătrundă în biserică, împiedicând pe arhitect şi ajutoarele sale de a aduce materialele necesare la zidirea bolţei şi închiderea cavoului. Ministrul Duca, permiţând unora din ţărani să pătrundă în biserică, mulţimea rămasă afară începu să protesteze, cerând să fie admisă în catedrală. Ofiţerul de serviciu, prevenit de generalul mareşal [al curţii] Mavrocordat, că nu putea stăpâni mulţimea, ceru voie să şarjeze spre a înlătura invadarea bisericei. Faţă de ezitarea măsurilor de luat, m-am repezit afară şi, de pe înălţimea treptelor bisericei, adresându-mă ţăranilor, i-am îndemnat ca împreună să îngenunchem, înălţând rugăciuni de slavă în cinstea marelui nostru rege şi pentru odihna sufletului celui ce s-a jertfit pentru propăşirea şi mărirea poporului său. (...) Întors în biserică, am fost izbit la lumina făcliilor de silueta mândră a lui Barbu Ştirbey, alături de figura mototolită a mareşalului şi de neastâmpăratul copil Duca, care se întreţinea cu ţăranii-alegători, introduşi per nefas, în acele momente. Iar după pecetluirea cavoului, ieşind în bezna de afară, gloata ţăranilor, amestecată cu batalionul de vânători, regrupându-se spre plecare şi claxoanele nerăbdătoare ale automobilelor dau imaginea haosului desăvârşit. Se simţea, de pe aci, că lumina farului de care ţara fusese călăuzită aproape o jumătate de veac, se stinsese de-a pururi” (Alexandru Tzigara-Samurcaş, Memorii, vol.II, Bucureşti, Editura Grai şi suflet-Cultura Naţională, 1999).

Funeraliile de la Sinaia, Bucureşti şi Curtea de Argeş au fost filmate de Casa de Filme Leon M. Popescu şi un material cinematografic cu acest subiect a putut fi vizionat la Excelsior.

Viaţa reintra, încet, în normal... Pe 3 octombrie 1914, pricipele moştenitor Carol a devenit major (a împlinit 21 de ani). Cum la curte se instituise doliu pentru şase luni, felicitările au fost discrete. Cadoul primit din partea regelui Ferdinand a fost avansarea la gradul de căpitan în armata română.

Un alt gest făcut de rege, la început de domnie, a fost acela de a graţia o serie de oameni aflaţi în închisoare, inclusiv pe toţi cei care au fost condamnaţi în urma răscoalei de la 1907 şi care nu fuseseră încă graţiaţi de Carol I.

Foto:Placa de marmură de pe mormântul Regelui Carol I, în Episcopia Curții de Argeș

BIBLIOGRAFIE

„Adevărul”, septembrie-octombrie 1914

„Universul”, septembrie-octombrie 1914

Duca, I.G., Amintiri politice, vol. I, Colecţia „Memorii şi mărturii Jon Dumitru-Verlag, München, 1981

Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. II, Editura Eminescu, 1997

Tzigara-Samurcaş, Alexandru (coord.), Din viaţa regelui Carol I. Mărturii contimporane şi inedite culese de Alexandru Tzigara-Samurcaş, 1939

Tzigara-Samurcaş, Alexandru, Memorii, vol. II, Editura Grai şi suflet-Cultura Naţională, 1999