REFORMATIONSTAG 500 sau despre cum a provocat un ciocan tic-tacul Reformei acum cinci secole (1517-2017)

Fiecare dintre evenimentele notate anul acesta în Agenda Reformei din spațiul autohton s-a desfășurat sub imperiul unui caracter de întrunire-emblemă. Astfel, din luna lui Ianus și până în luna numită de romani october, apoi până la finele anului, s-au organizat sinoade locale, simpozioane, conferințe, tabere internaționale, serbări ecumenice, săptămâni biblice, zile prezbiteriale, expoziții, slujbe religioase și inaugurări de monumente – toate dedicate celui de-al zecelea Jubileu al Reformei.

Ceasul inaugural românesc a anticipat gongul augural german al datei de 31 octombrie 1517 din ajunul „Sărbătorii tuturor sfinților” [Allerheiligen], care ulterior a devenit pentru o parte din creștinătate „Ziua Reformei” [Reformationstag]. Astfel, s-a rememorat evenimentul de acum o jumătate de mileniu, prin care gestul-simbol al călugărului și teologului Martin Luther – afişarea celor 95 de teze-manifest „împotriva traficului de indulgențe” (M. Malherbe) pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg – a exprimat semnul unei rupturi deja existente în sânul Bisericii Catolice, apariția Reformei și nașterea protestantismului. 

Cine a fost Martin Luther?

S-a născut la Eisleben (1483), a crescut la Mansfeld și a fost educat la Eisenach, Magdeburg și Erfurt; a studiat Dreptul, apoi Teologia, pentru a fi transferat la Universitatea din Wittenberg (1511) ca profesor de etică, fizică și filosofie. În această perioadă a vizitat Roma, unde a descoperit cu stupoare imoralitatea și venalitatea clerului. Urcând în genunchi cele douăzeci și opt de trepte care formau Scala Santa a Lateranului și recitând Pater noster după Pater noster, Luther a auzit un glas în conștiința sa care îi repeta câteva cuvinte citite în Biblia enormă legată cu lanțuri de amvonul capelei „Mănăstirii Negre” din Wittenberg: „cel drept va trăi prin credință.” A fost un prim moment de cotitură interioară, urmat de altele, până în punctul în care călugărul augustinian a început să promoveze doctrina conform căreia salvarea de mânia divină și de iazul cu foc de la finalul apocaliptic al lumii nu se face prin fapte, ci prin credință. De fapt, în 31 octombrie 1517 el nu a pironit precum se știe cele 95 de teze pe ușa Bisericii din Wittenberg, ci a trimis o scrisoare episcopilor germani, inclusiv lui Albrecht, episcopul de Mainz. A urmat ca abia la mijlocul lui noiembrie să afișeze acolo aceste precepte, scrise în limba latină (Tim Dowley).

La ce se referă cele 95 de teze?

Și totul a pornit de la așa-zisele indulgențe. Inițial, aceste documente au fost oferite cruciaților care luptau pentru papalitate, pentru a-i absolvi de păcatul omuciderii. Apoi, ele au fost date susținătorilor celor care participau la „războiul sfânt”. Apoi, din rațiuni financiare, au fost comercializate pentru a acoperi de exemplu, cheltuielile impuse de construirea unui pod peste Elba, a unei biserici precum Sfântul Petru din Roma ș.a. Ele garantau iertarea unor păcate și diminuarea perioadei de timp petrecute în Purgatoriu. Astfel, oamenii plăteau „nouă ducați pentru sperjur, opt pentru crimă, șase pentru poligamie și doi pentru vrăjitorie.” Călugărul dominican Johann Diezel (supranumit Tetzel) se lăuda că a salvat mai multe suflete cu indulgențele, decât a reușit apostolul Petru cu predicile lui (Jim Cromarty). În acest climat, Martin Luther și-a pironit tezele pe ușa Bisericii din Wittenberg (1517). Titlul lor suna astfel: „Dezbaterea Dr. Martin Luther cu privire la penitențe și la indulgențe.” Redactate în limba latină, ele înfierau idei legate de indulgențele pentru care banii care cădeau în fundul cutiei pentru ca sufletele să se ridice din Purgatoriu, de cumpărarea privilegiilor confesionale, de crucea de pe blazonul papal care – cică – avea aceeași valoare precum crucea Mântuitorului lumii etc. Reacției virulente a lui Tetzel prin care a ars în public tezele luterane, i-a urmat arderea în public a contra-tezelor sale de către studenții lui Luther. În luna decembrie, 1517, arhiepiscopul de Mainz a plecat la Roma pentru a-l acuza pe reformator. Confruntându-se cu Tomasso Cajetan (1518), cu Johann Eck (1519) și apoi cu prelații Dietei de la Worms (1521), Martin Luther a fost răpit de către electorul de Saxonia, Frederick, pentru a fi dus la adăpostul castelului din Wartburg unde a realizat traducerea Noului Testament în limba germană.

O rugăciune a lui Martin Luther

 Dacă dorim să pătrundem adânc în solemnitatea și gravitatea evenimentelor Reformei germane, să medităm la rugăciunea rostită de Luther în data de 17 aprilie 1521, înainte de a doua înfățișare a călugărului înaintea mai-marilor Europei, la Dieta de la Worms:

O, Dumnezeule atotputernic și veșnic! Ce îngrozitoare este lumea aceasta! Iată, își deschide gura ca să mă înghită, iar eu am așa de puțină încredere în Tine!… Trupul meu este așa de slab, iar Satan atât de puternic! Dacă trebuie să-mi pun încrederea doar în puterea acestei lumi, totul este pierdut! Mi-a sosit ceasul, condamnarea mea a fost hotărâtă!… O, Dumnezeule!… O, Dumnezeule!… Ajută-mă, împotriva înțelepciunii acestei lumi! Fă lucrul acesta. Trebuie să-l faci… Tu singur… căci nu este lucrarea mea, ci a Ta… Sunt gata să-mi dau viața pentru adevărul Tău… Căci aceasta este cauza dreaptă – este cauza Ta!… Nu mă voi despărți niciodată de Tine, nici acum și nici în veșnicie! … Și chiar dacă lumea ar fi plină de diavoli – chiar dacă trupul meu care este încă lucrarea Mâinilor Tale, ar fi distrus, întins pe pământ, tăiat în bucăți… transformat în cenușă… sufletul meu este al Tău!… Da! Știu aceasta din Cuvântul Tău. Sufletul meu îți aparține! Va trăi veșnic cu Tine!... Amin! O, Dumnezeule! Ajută-mă… Amin. (Luther apud J. Cromarty).

Da! Reformationstag 500!

 Imaginea primului sabat din istoria creștinismului, născut sub lovituri de ciocan roman, ne-a revelat harul lui Dumnezeu prin solus Christus – primul om (și Dumnezeu!) care a viabilizat conceptul de sola gratia. Umbra celui de-al doilea sabat – aparținând anului 1517 – în care câteva lovituri de ciocan german au produs rupturi nu în mâinile lui Cristos, ci în Trupul Său, a proclamat adevărul de necontestat al protestantismului prin perpetuul sola fide ascuns în sola Scriptura. Realitatea revelată în ajunul acestor multe zile de sărbătoare, prin tic-tacul unui ornic ascuns în pulsul participanților – activi sau pasivi – le-a oferit acestora privilegiul de a se pronunța (chiar tacit) în favoarea reformatorilor prin restitutio in integrum (principiul restabilirii situației anterioare), și, ridicându-și ochii spre cer, să exclame: Soli Deo gloria!