Rechizițiile forțate operate de administrația militară germană a teritoriului românesc ocupat
În urma eșecului campaniei din 1916, circa două treimi din teritoriul României a intrat sub ocupația Puterilor Centrale. Forțele de ocupație, mai ales cele germane, urmăreau să pedepsească România pentru intrarea în război împotriva lor și, mai ales, să extragă cât mai multe resurse din teritoriul ocupat pentru a-și susține în continuare efortul de război. Generalul Erich Ludendorff recunoștea în memoriile sale că ocuparea unei părți a României a adus considerabile avantaje Germaniei, îmbunătățind aprovizionarea cu grâu și petrol. Timp de doi ani, cât a durat ocupația, resursele românești au fost jefuite sistematic prin intermediul rechizițiilor forțate, în folosul Puterilor Centrale, în special al Germaniei și Austro-Ungariei.
Teritoriul românesc ocupat fost împărțit în trei zone: I. Zona de război (județele Buzău, Râmnicu Sărat, Brăila, Putna și toată Dobrogea); II. Zona cetății București (aceasta cuprindea și părți din județul Ilfov); III. Zona guvernământului militar al României (restul teritoriului ocupat).
Feldmareșalul August von Mackensen a fost numit șef militar al teritoriului ocupat. Cartierul general al forțelor de ocupație a fost stabilit în București. Aici se aflau comandatura, serviciul de încartiruire, de aprovizionare, de poliție, medical și un serviciu diplomatic. Administrația militară era condusă de generalul Erich Tulff von Tschepe und Weidenbac.
Principalul instrument al administrației militare în teritoriul ocupat îl reprezenta Statul major economic (Wirtschaftstabul), alcătuit dintr-un oficiu central la București și o rețea de filiale în țară. Oficiul central era compus din 17 secțiuni, fiecare reprezentând o ramură de producție sau de organizare economică.
Rechiziții în folosul Puterilor Centrale
România ocupată a reprezentat o sursă vitală de cereale și petrol pentru Germania și aliații săi. Generalul Ludendorff recunoștea că ”eram siliți să scoatem din țara aceasta (România) tot ce ne trebuia și să-l dăm consumatorului”. Prioritatea administrației militare germane a fost raționalizarea strictă a resurselor necesare populației și folosirea întregului surplus în interesul Puterilor Centrale. În acest scop, cea mai folosită metodă era aceea a rechizițiilor.
Spre exemplu, Alexandru Tzigara-Samurcaș, șeful Poliției, a adresat un apel către cetățenii din Capitală, pe 23 ianuarie 1917, în care spunea că:
”Orașul București este obligat de guvernământul imperial german să procure până azi la ora 6 seara următoarele: 15.000 plăpumi sau pături, 20.000 cămăși, pantaloni, ciorapi de lână, 30.000 brâie și veste de flanelă și 1.000 blănuri. Neprocurându-se cele cerute, orașul va fi supus unei strașnice amende. Fiecare cetățean este deci obligat a preda agentului nostru mai multe din aceste obiecte”.
O ordonanță emisă de administrația militară în decembrie 1917 preciza:
”Toate mașinile de orice natură aflătoare în fabrici, uzine, depouri, case particulare, în orice loc, atât părți și accesorii de mașini, precum și instalații electrice, aparate, lămpi, și materiale de instalațiuni existente pe teritoriul administrației militare, sunt prin prezenta rechiziționate”.
O ordonanță a generalului Tulff von Tschepe und Weidenbac, din 11 februarie 1917, reglementa programul de lucru al statului major economic, pentru a asigura în mod organizat trimiterea stocurilor de alimente în Germania:
”Stocurile de cereale și furaje aflate în România trebuie expediate cât se poate de repede în patrie. Acest lucru formează principala problemă care preocupă administrația militară. Pentru aprovizionarea patriei, în modul cel mai larg, ordon tuturor comandanților de etape de a lucra din toate puterile pentru atingerea scopurilor arătate mai sus”.
După ce a fost rechiziționată întreaga producție de cereale, forțele de ocupație aveau să treacă la producția de zahăr, vin și alte alimente. A fost interzisă sacrificarea vitelor și păsărilor de curte, implicit și consumul cărnii acestor animale. Aproape în fiecare zi erau emise ordine care se cerea predarea forțată a alimentelor, animalelor domestice, furajelor, precum și a numeroase obiecte: arme, sticle, blănuri, saltele, clopotele bisericilor și alte obiecte din metal.
Foto: Imperial War Museum
O ordonanță din 22 ianuarie 1917 îi obliga pe țărani să declare numărul păsărilor din gospodărie la comandaturile de etapă și să predea un număr corespunzător de ouă. De asemenea, proprietari de oi și vite erau obligați să predea o cantitate de lapte. O exploatare pustiitoare a fost instituită asupra pădurilor. Forțele de ocupație au impus chiar și tăierea copacilor din unele parcuri urbane, iar lemnul a fost exportat în Germania și Turcia. Prin măsurile luate de administrația militară germană a fost îndeplinit exact ordinul feldmareșalului August von Mackensen din aprilie 1917:
”Datoria cea mai de seamă a administrației germane în România este aceea de a exploata țara în chipul cel mai desăvârșit pentru folosul Germaniei”.
Bibliografie:
Erich Ludendorff, Amintiri din război, vol. I & II, București, 1919-1920.
Victor Atanasiu, Atanasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea Paul Oprescu, România în Primul Război Mondial, Editura Militară, București, 1979.
Gheorghe Platon (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, București 2003.