Importanţi membri ai camarilei regale, industriaşii Nicolae Malaxa şi Max Auschnitt se vor întrece, pe parcursul anilor interbelici, în a câştiga favorurile lui Carol al II-lea;mai cu seamă în timpul partidelor de pocher care aveau loc frecvent la Palat sau acasă la „Duduia” (Elena Lupescu). În vara lui 1939, Auschnitt dispare însă de la masa de joc, ieşind, deci, din graţiile suveranului – acţiune de care Malaxa nu era străin. Pe fondul apropierii României de Germania nazistă, Max Auschnitt devine victima unui proces răsunător, acuzat, printre altele, că a pus în pericol producţia de armament a ţării. Malaxa, deşi partener de afaceri cu industriaşul evreu, scapă basma curată, protejat fiind de rege. „Historia” vă duce în culisele acestui scandal care a făcut să curgă multă cerneală în presa vremii şi în memorialistică, urmărind şi traseul celor doi după ce au părăsit România, cu direcţia Statele Unite ale Americii.

Max Auschnitt, de la pocherul regal la închisoarea Văcăreşti

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în România a început să se dezvolte industria, mai întâi cea extractivă (petrol, sare etc.), apoi şi cea prelucrătoare. Marile întreprinderi industriale s-au înfiinţat în perioada interbelică, prin contribuţia unor personalităţi precum Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Ion Gigurtu, Oscar Kaufman, Nicolae Shapira, Ion Bujoiu, Dumitru Mociorniţă, L. Margulies.

de Ioan Scurtu

După urcarea lui Carol al II-lea pe tron, la 8 iunie 1930, şi mai ales după ieşirea din criza economică din 1929-1933, statul (guvernul) s-a implicat masiv în sprijinirea marilor întreprinderi prin comenzi, credite şi achiziţionarea produselor fabricate. Între cei care au profitat cel mai mult de această politică s-au aflat Nicolae Malaxa şi Max Auschnitt (cu variantele Auschnit, Auşnit, Auşnitt), membri de bază ai camarilei regale. Uzinele Malaxadin Bucureşti, Uzinele şiDomeniile Reşiţa, Trustul Titan-Nădrag-Călanobţineau profituri uriaşe, din care se înfruptau din belşug regele Carol al II-lea, Elena Lupescu, Ernest Urdăreanu şi alţi apropiaţi ai Casei Regale. La această situaţie s-a ajuns în timp, după manevre mai mult sau mai puţin subtile.

O geantă cu o sută de milioane de lei pentru Carol

Cei doi – Malaxa şi Auschnitt – şi-au propus să-l cointereseze pe Carol, oferindu-i o consistentă sumă de bani. Operaţiunea părea riscantă, deoarece predecesorii săi – Carol I şi Ferdinand – erau renumiţi prin corectitudinea şi rigiditatea lor în probleme de afaceri, astfel că nimeni nu a îndrăznit să-i mituiască.

Malaxa şi Auschnitt şi-au „încercat norocul” în iunie 1931, când se împlinea un an de la „restauraţie”. În preziua aniversării, 7 iunie, ei s-au prezentat la Palat pentru a-l felicita pe suveran, după care au aşezat pe biroul acestuia o geantă masivă: „Majestate, industria grea vă este profund recunoscătoare pentru tot ce aţi făcut şi vă roagă să primiţi această sută de milioane de lei, ca o modestă contribuţie pentru operele de asistenţă socială ale Palatului”[1]. Carol al II-lea nu numai că nu a refuzat cadoul, dar le-a mulţumit şi chiar i-a decorat pentru rolul lor în dezvoltarea economiei naţionale. Din acel moment, cadourile au devenit o practică, mai ales la zile aniversare, când Carol şi Elena Lupescu (Duduia) primeau bijuterii, automobile, tablouri, documente istorice, cai de curse, grajduri, vile etc.

„Pocheraşul obişnuit” cu Duduia, Malaxa, Auschnitt...

O metodă prin care regele şi Duduia îşi sporeau veniturile era jocul de pocher, la care erau invitaţi, cu precădere, cei doi industriaşi. Cităm, cu titlu de exemplu, din Însemnările zilniceale lui Carol al II-lea din 1937[2]:

18 martie:„partidă de pocher cu Urdăreanu, cu Max/Auschnitt/şi Malaxa”.

21 martie: „la joc/de pocher/Gavrilă/Marinescu, /Max Auschnitt şi Urdăreanu”.      

29 martie:„joc de pocher cu Max, Ghandi şi Urdăreanu”.

29 aprilie:„După masă la Duduia/pocher cu Urdăreanu, Max şi Nicu Condeescu”.

În anul 1938, regele nota:

8 iunie:„Pocher cu D, Malaxa, Max şi Urdăreanu”[3].

În anul urmǎtor, 1939[4]:

19 martie:„pocher cu Nicu Condeescu, Ernest/Urdăreanu/şi Max. Malaxa s-a scuzat, trebuind să aibă o întrevedere cu Wolthat”.

2 aprilie:„Pocheraşul obişnuit cu D, Malaxa, Auschnitt, Urdăreanu şi, mai târziu, Condeescu”.

23 aprilie:„Obişnuitul pocher cu D, Urdăreanu, Nicu Condeescu şi Max Auschnitt”.

7 mai:„După masă, pocher cu Malaxa, Max, D şi Ernest”.

11 mai:„pocher cu D, Malaxa, Max şi Nicu Condeescu”.

18 mai:„pocher cu D, Malaxa, Max şi Rusescu”.

Asemenea însemnări continuă până în vara anului 1939, când din rândul partenerilor suveranului la jocul de pocher a dispărut Max Auschnitt.

Ernest Urdăreanu „l-a lucrat” pe Auschnitt

Marele industriaş şi bancher intrase în dizgraţia suveranului cu concursul lui Ernest Urdăreanu şi al lui Nicolae Malaxa. Primul era nemulţumit de cuantumul „cotizaţiei” pe care Auschnitt o oferea Palatului, adică regelui, Elenei Lupescu şi lui. Din 1934, Ernest Urdăreanu devenise cel de-al doilea membru de bază al camarilei, după Elena Lupescu. Profitând de situaţia sa, Urdăreanu „l-a lucrat” pe Auschnitt, prezentându-l regelui şi Duduii ca pe un om zgârcit când era vorba de a finanţa Casa Regală, dar urmărind să-l pună în umbră pe suveran în privinţa operelor caritabile.

Din acest punct de vedere, Urdăreanu avea dreptate. Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei, îi spunea lui Ioan Hudiţă că Auschnitt a refuzat să-i cedeze lui Carol al II-lea un pachet de acţiuni în valoare de 500 milioane lei. Pe de altă parte, cu alţii se comporta ca un Nabab.

Scriitorul Dumitru Corbea relata în memoriile sale că, într-o zi, actorii Grigore Vasiliu-Birlic şi Puiu Iancovescu s-au prezentat la Max Auschnitt, cerându-i o sumă de bani. A avut loc următorul dalog:

„— Cât, domnilor?

—     Cât puteţi mai mult, domnule Auschnitt, a îndrăznit Iancovescu.

Bancherul a apăsat pe un buton şi a deschis un seif cât peretele, ticsit cu teancuri de bancnote, de sus până jos. Birlic s-a speriat şi s-a dat doi paşi înapoi. Nu mai văzuse în viaţa lui perete căptuşit cu teancuri de bilete de bancă de câte cinci sute şi o mie de lei.

—     Atâta vă ajunge?, a întrebat Auschnitt, prinzând cu două degete un teanc de bani.

—     Deschideţi mai tare degetele, domnule Auschnitt, a propus Puiu Iancovescu. Bancherul a zâmbit şi a deschis mai tare degetele şi a tras teancul de hârtii”[5].

Evident, aceste gesturi erau larg comentate, iar Auschnitt era prezentat ca un adevărat Mecena.

Malaxa – pro relaţiilor economice cu Germania, Auschnitt – contra

Despărţirea de Malaxa s-a datorat în principal viziunilor diferite în privinţa orientării politicii economice a României. În contextul încheierii tratatului economic româno-german din 23 martie 1939, Malaxa s-a pronunţat pentru dezvoltarea relaţiilor dintre cele două ţări, câştigând de partea sa pe rege şi pe Urdăreanu. În acest spirit, Malaxa a stabilit o colaborare strânsă cu trustul Hermann Göring Werke. La rândul său, Auschnitt considera că relaţiile economice cu Germania reprezentau un grav pericol pentru România, inclusiv pentru întreprinderile sale, care riscau să fie acaparate de reprezentanţii Reich-ului. El şi-a argumentat poziţia într-un memoriu pe care l-a înaintat regelui, precum şi mai multor lideri politici, între care şi economistul naţional-ţărănist Virgil Madgearu[6].

Începutul sfârşitului pentru Max Auschnitt s-a consumat în vara anului 1939. La 20 iulie 1939, Constantin Argetoianu nota:„Pe o căldură tropicală am prezidat ieri la Camera de Comerţ adunarea generală a Reşiţei. Câteva discursuri idioate, dar liniştite. La reînnoirea mandatelor celor 6 membri traşi la sorţi au fost înlocuiţi trei:Kaufman prin Cancicov, Săvescu prin G. Creţeanu (Banca Românească) şi Orghidan (omul lui Auschnitt) prin Beu, de la Sibiu. Bietul Kaufman, încă o lovitură! Încetul cu încetul îl curăţă de pretutindeni! După adunare ne-am întrunit în Consiliu, la sediul Societăţii. Am întronat pe Urdăreanu ca preşedinte. Tipul e plin de curaj şi de stăpânire de sine. Are stofă. A vorbit de sus, de reaua administraţie care trebuie să înceteze şi a accentuat punctul esenţial al programului său:eliminarea tuturor străinilor şi naţionalizarea reală a Societăţii. (Demagogie destinată celor de afară). A mai declarat că membrii Comitetului de Direcţie (preşedintele şi cei doi delegaţi, Malaxa şi Auschnitt) vor lua hotărâri prin majoritate de voturi (înţelegerea Urdăreanu-Malaxa e asigurată) şi că câteştrei renunţă la tantiema suplimentară (anul acesta a fost un milion 1/2 pe cap!) pe care statutele le-o asigură. Declaraţiile lui Urdăreanu au făcut un efect bun asupra Consiliului, numai Auschnitt şi Revay au părut cam întristaţi”[7].

Imediat după instalare, Urdăreanu a acţionat în forţă:l-a acuzat pe Auschnitt de proastă gestiune şi de fraudă, obligându-l să-şi dea demisia din Consiliul de Administraţie al Societăţii Reşiţa, iar acesta s-a conformat la 18 august. Auschnitt a mai fost acuzat de fals în acte publice, invocându-se o adresă a Societăţii Reşiţa către Ministerul Economiei Naţionale, prin care se cerea o „compensaţie la export”, sub motiv că aceasta lucra pentru apărarea naţională;pe acea adresă, Auschnitt a adăugat şi Societatea Titan-Nadrag-Călan, al cărei principal acţionar era. Aceasta fiind o practică obişnuită, Auschnitt nu a cerut acordul preşedintelui Consiliului de Administraţie. Revoltat, la 21 august, Urdăreanu s-a adresat Parchetului, care a început imediat urmărirea penală a „infractorului”.

Gabriel Marinescu a încercat să-l salveze pe Auschnitt

Vestea s-a răspândit cu repeziciune, luând prin surprindere nu numai opinia publică, dar şi pe unii membri ai camarilei regale, care au căutat să-l salveze. La 6 noiembrie 1939, Carol al II-lea l-a chemat pe Gabriel Marinescu, care intervenise la primul ministru, la ministrul de justiţie şi chiar la procuror pentru a nu se ajunge la arestarea lui Auschnitt. Marinescu i-a explicat regelui că avea „datorii morale” faţă de Auschnitt, care contribuise cu 15 milioane lei la ridicarea clădirii Prefecturii Poliţiei Capitalei, iar lui personal îi dăruise un grajd pentru cai de curse. Carol al II-lea nota:„i-am pus în vedere să-l lichideze neîntârziat (tot bietul Malaxa va plăti)”.Suveranul ţinea să precizeze că procesul lui Auschnitt era „al unui întreg sistem păcătos cu care trebuie cu orişice preţ să se termine. Este o chestiune de înaltă moralitate publică”[8].Ca urmare, regele l-a chemat pe Victor Iamandi, ministrul Justiţiei:„i-am vorbit foarte serios de chestia Auschnitt, căci este pentru mine un proces istoric în faza de renaştere a României. E începutul unei curăţiri şi terminarea unei ere de imunitate a acelora care cred că cu banul lor pot cumpăra orice şi pe oricine”[9].Asemenea cuvinte, scrise după nouă ani de domnie, însemnau o recunoaştere a faptului că regele s-a aflat în fruntea unui regim corupt, iar realitatea demonstra că suveranul nu numai că a patronat, dar a şi fost principalul beneficiar al delapidării banului public.

Presa publica acuzele la adresa lui Auschnitt...

La 7 noiembrie, Max Auschnitt a fost arestat şi depus la închisoarea Văcăreşti. În actul întocmit cu acest prilej erau trecute următoarele date personale[10]:

Numele şi prenumele:Max Auschnitt.

Tatăl:Osias.

Locul naşterii:Galaţi.

Domiciliul:Aleea Alexandru nr. 1.

Vârsta:51 ani.

Starea civilă:căsătorit.

Studii:Academia Comercială Viena.

Religia:romano-catolică.

Naţionalitatea:română.

Originea etnică:evreu.

Starea materială:în ţară 200 milioane lei, în străinătate 80.000 lire sterline.

În timpul procesului, presa, aflată sub cenzura guvernamentală, a relatat pe larg abuzurile şi ilegalităţile comise de Auschnitt, reliefând cu precădere următoarele:

Auschnitt a înstrăinat ca rentă străină cota de 7, 5%, în valoare de 18 milioane de franci francezi, aparţinând Societăţii Reşiţa, constituind-o drept gaj, fără autorizaţia organelor în drept, Societăţii CEPI din Monaco. Actul era ilegal, deoarece Auschnitt îndeplinea în acelaşi timp funcţia de administrator delegat al Societăţii Reşiţa şi vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Societăţii CEPI.

Din fierul vechi importat din străinătate destinat în cote stabilite Societăţii Reşiţa şi Societăţii Titan-Nădrag-Călan, Auschnitt a oferit celei de-a doua, unde el deţinea majoritatea acţiunilor, o cantitate mai mare decât cea prevăzută, păgubind-o astfel pe prima. De asemenea, nu a adus din străinătate întreaga cantitate de fier vechi, pentru care primise devize de la Banca Naţională a României, creindu-şi prin abuz un drept disponibil în străinătate. Prin această manevră a lovit şi în capacitatea de apărare a ţării, deoarece fierul respectiv trebuia utilizat pentru fabricarea de armament.

Max Auschnitt, conştient de abuzurile şi ilegalităţile sale, îşi pregătise un paşaport pentru a pleca definitiv din ţară, cu concursul unor cetăţeni străini[11].

... nu şi luările de cuvânt ale acuzatului

Presa a prezentat şi comentat pe larg acuzaţiile la adresa lui Max Auschnitt, dar nu a publicat luările de cuvânt ale acuzatului şi avocaţilor săi. În esenţă, aceştia au afirmat:

În 1929, cei mai importanţi acţionari ai Societăţii Reşiţa l-au rugat să preia conducerea acesteia, care se găsea în mari dificultăţi financiare. Ca urmare, a acceptat să devină administrator delegat la Reşiţa, părăsind direcţia Societăţii Titan-Nădrag-Călan, în favoarea fratelui său.

În 1931, când s-a prăbuşit banca Kredit-Ansthalt, unul din cei mai mari creditori şi acţionari de la Reşiţa, acţiunile acesteia au fost preluate de grupul Malaxa-Auschnitt, de Societatea STEG şi de un grup de britanici. În 1934, ca urmare a instabilităţii politice din Austria, grupul a hotărât să mute sediul activităţii sale în Monaco, unde a înfiinţat Societatea CEPI, care a devenit deţinătoarea unui important pachet de acţiuni la Reşiţa.

Argumentele lui Auschnit dovedeau, fără putinţă de tăgadă, că el a lucrat „mână în mână” cu Malaxa.

„Afacerea Auschnitt a ajuns să fie singura preocupare a trinităţii care domneşte peste ţară”

Opinia publică nu părea convinsă de campania de presă inspirată de camarila regală. Chiar Florian Marinescu, administratorul Casei Regale, îi spunea lui Ioan Hudiţă, la 26 ianuarie 1940, că „a urmărit procesul Auschnitt şi e pur şi simplu scandalizat de înscenarea care i s-a făcut acestui om pentru simplul motiv că nu se lasă devalizat de averea lui”[12].Peste două săptămâni, la 11 februarie, Argetoianu constata: „Afacerea Auschnitt a ajuns să fie singura preocupare a trinităţii care domneşte peste ţară:regele, Malaxa şi Urdăreanu”[13], aceştia urmărind ca respectivul să fie condamnat cât mai repede şi la cât mai mulţi ani.

Îngrijorarea „trinităţii” a fost amplificată de faptul că, la începutul lunii februarie 1940, fusese difuzat un memoriu-denunţ semnat I.D. Dumitrescu, domiciliat în Bucureşti, strada Griviţei, nr. 235, adresat ministrului de Finanţe, în care erau prezentate abuzurile şi ilegalităţile comise de Nicolae Malaxa, între care:sustragerea de la plata impozitelor;falsificarea cifrei de afaceri prin utilizarea mai multor sisteme de contabilizare;depunerea unor sume uriaşe la bănci din Londra, Lyon, Zurich şi Berna etc. Denunţătorul scria că posedă „documente fotografice”, pe care le putea depune la Ministerul de Finanţe. Acest document, transmis pe adresa ziarelor şi a mai multor oameni politici, a avut un puternic ecou, contribuind la amplificarea opiniei potrivit căreia Malaxa se bucura de ocrotirea regelui şi a lui Urdăreanu, „care jefuiesc ţara şi trimit capitaluri în străinătate”[14].La 21 februarie, regele a fost informat de Urdăreanu despre „încurcătura în care a intrat Malaxa prin contractele ce le-a încheiat cu Auschnitt”, iar suveranul a conchis: „Am discutat cazul şi am hotărât să se facă toate intervenţiile necesare ca să fie salvat”[15].

Foto:Trioul care l-a „înfundat” pe Auschnitt, în 1941, în Insulele Bermude:Carol (acum în postura de fost rege), viitoarea soţie Elena Lupescu şi fostul adjutant regal Ernest Urdăreanu

Aşadar, în timp ce urmărea să-l „înfunde” pe Auschnitt, suveranul ţinea ca Malaxa să fie „salvat”. Malaxa a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a nu se prezenta ca martor la procesul lui Auschnitt;mai întâi s-a declarat bolnav, neputând ieşi din casă, iar apoi a plecat în străinătate, la Londra. La 13 martie 1940, Max Auschnitt a fost condamnat la 6 ani închisoare. Cum era de aşteptat, el a făcut recurs la Curtea de Apel din Bucureşti.

Declaraţia lui Auschnitt, de la închisoarea Văcăreşti

Sperând într-o decizie favorabilă, la 5 iunie 1940, Max Auschnitt, aflat în închisoarea Văcăreşti, a semnat (ortografiat Auşnit) o declaraţie prin care, în calitate de administrator al CEPI, hotăra ca acele 400.000 de acţiuni nominative de la Reşiţa să fie repartizate astfel:200.000 să rămână la CEPI, iar 200.000 să fie atribuite Societăţii Malaxa din Bucureşti[16]. Asemenea manevre ale lui Max Auschnitt, de a oferi lui Nicolae Malaxa un imens pachet de acţiuni, nu au avut efectul scontat, deoarece Curtea de Apel a respins recursul, iar sentinţa a fost definitivă.

Constantin Argetoianu scria la 9 iulie 1940 că Auschnitt „a fost îmbrăcat în straie vărgate, urcat într-o dubă şi trimis la Doftana. Câtă ură şi cât venin în sufletele bandei /Carol, Urdăreanu, Malaxa/ ca să maltrateze aşa pe cel ce juca poker cu regele acum un an şi-i umplea pe toţi cu daruri şi parale!”[17].

După abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, a urmat revizuirea mai multor procese, între care şi cel intentat lui Max Auschnitt. Astfel, într-un regim cunoscut pentru politica sa antisemită, la 3 iulie 1942, evreul Max Auschnitt a fost eliberat, după ce executase doi ani de închisoare. Detenţia i-a oferit lui Auschnitt prilejul de a reflecta asupra relaţiilor sale cu fostul rege, dar şi cu vechiul său prieten de afaceri (şi ilegalităţi), Nicolae Malaxa. Şi-a continuat afacerile, dar cu mai multă prudenţă, până la plecarea în Statele Unite ale Americii.

Mai citeşte:

Max Auschnitt, închis de Carol al II-lea, eliberat de Ion Antonescu

Fiul lui Malaxa, în clasa de la Palatul Regal

CIA despre Nicolae Malaxa:„Un om gata să vândă România URSS-ului"

Guvernul Antonescu, pus în dificultate de o donaţiei a lui Max Auschnitt

Note

[1]Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol III. Carol al II-lea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, p. 121

[2]Carol al II-lea, regele României, Însemnări zilnice, vol. I. Ediţie Viorica Moisuc şi Nicolae Rauş, Bucureşti, Editura Scripta, 2001, pp. 25, 26, 31, 50

[3]Ibidem, p.159

[4]Carol al II-lea, regele României, Însemnări zilnice, vol. II. Ediţie Nicolae Rauş, Bucureşti, 2003, pp. 41, 54, 57, 92

[5]Dumitru Corbea, Mărturisiri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982, p. 35

[6]Ioan Hudiţă, Jurnal politic. 1940. Ediţie Dan Berindei, Iaşi Institutul European, 1998, p. 97

[7]Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 7. Ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2003, p. 35-36

[8]Carol al II-lea, op. cit., vol. II, p. 268

[9]Ibidem, pp.277-278

[10]„Timpul” din 18 februarie 1940

[11]Ibidem

[12]Ioan Hudiţă , op. cit., 48

[13]Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol 8. Ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007, p. 100

14. Ibidem, p. 126

[15]Carol al II-lea, op. cit., vol III, p. 81

[16]www.george-damian.ro

[17]C. Argetoianu, op. cit., vol. 8, p. 418