Războiul din Vietnam - de la «escaladare» la «vietnamizare»
Consfințirea oficială a „escaladării” de către Statele Unite a războiului din Vietnam a fost rezoluția asupra Golfului Tonkin, votată de către Congres la 7 august 1964. În cuvântul său adresat națiunii, Johnson a anunțat că două distrugătoare americane fuseseră atacate de vase nord – vietnameze pe 2 și 4 august, în Golful Tonkin, în largul coastelor Vietnamului de Nord. Deși Johnson a descris atacurile ca fiind neprovocate, adevărul era că distrugătoarele americane monitorizau raidurile sud - vietnameze împotriva nordului, raiduri plănuite de consilierii americani.
Operațiunea Rolling Thunder
Rezoluția asupra Golfului Tonkin autoriza președintele „să ia toate măsurile necesare pentru respingerea oricăror atacuri și prevenirea altor agresiuni”. Pe parcursul anului 1964 aveau să fie luate hotărâri ce trebuiau să modeleze politica americană cu privire la Vietnam pentru următorii 4 ani. La 5 februarie 1965, forțele de gherilă Viet-cong au ucis 8 americani și rănit alți 126 la Pleiku. Două zile mai târziu unul din artizanii politicii americane în Vietnam, McGeorge Bundy, afirma într-un memoriu trimis președintelui Johnson (foto sus) că „pentru a avea succes în Vietnam trebuie să duci o politică de represalii împotriva Vietnamului de Nord... lucru ce necesită operațiuni continue. Aceste acțiuni vor avea efect negativ asupra moralului cadrelor Viet- cong din Vietnamul de Sud”.
În aceste condiții, dar și din cauza producerii unor noi atacuri asupra forțelor americane, Johnson a ordonat începerea operațiunii Rolling Thunder, prima serie de bombardamente americane masive asupra Vietnamului de Nord, menite să oprească mișcarea trupelor și aprovizionarea forțelor Viet-cong din sud. În 1965, la cerea noului comandant american din Vietnam, William C. Westmoreland, numărul soldaților americani a crescut la 184.000, pentru ca în 1966 să ajungă la 385.000.
Aceste cifre depășeau chiar și așteptările lui Robert McNamara, care, în iulie 1965, recomanda mărirea numărului de soldați americani la 175.000 în anul 1965 și la 275.000 un an mai târziu. Escaladarea războiului începând cu 1964 a dus însă la erodarea suportului public pentru politica lui Johnson, atât în Statele Unite, cât și în restul lumii, demonstrațiile anti războinice din orașele americane, europene sau asiatice devenind evenimente la ordinea zilei. Președintele american încerca, de câte ori avea ocazia, să susțină că intervenția americană este până la urmă și o chestiune de onoare.
„Ne aflăm acolo pentru că trebuie să ne ținem o promisiune. A lăsa Vietnamul în voia sorții sale ar însemna să zdruncinăm încrederea tuturor acelor popoare în valoarea angajării americane”.
Scopul Americii nu era să câștige războiul în sensul convențional al cuvântului, prin cucerirea teritoriului inamic, ci să împiedice câștigarea războiului de către nord-vietnamezi și formațiunile Vietcong. Aceasta însemna că Statele Unite trebuiau să-și mențină prezența militară, care în 1969 ajunsese la 543.000 de soldați, atâta vreme cât inamicul persistă în dorința de a lupta.
Popularitatea lui Johnson scade cu 35 %
Americanii au subestimat însă dorința de luptă și de victorie a comuniștilor vietnamezi. Henry Kissinger spunea că americanii vor pierde războiul pentru că există mult mai mulți vietnamezi gata să moară pentru Vietnam decât americani, indiferent de cât de mult ar dura războiul, adăugând și faptul că pentru unificarea Vietnamului, Hanoiul a luat modelul lui Bismarck – „prin fier și sânge”. În anul 1967 americanii au avansat ideea negocierilor.
La 29 septembrie, la Conferința Aliaților S.U.A. de la San Antonio, era propusă o formulă de compromis care prevedea că americanii vor înceta bombardamentele dacă se ajunge la o soluție fructuoasă și nord-vietnamezii nu profită de acest lucru. La sfârșitul aceluiași an, generalul Westmoreland îl asigura pe președintele Johnson, și opinia publică americană, că forțele sale erau pe cale să obțină victoria în Vietnam.
Numai că aceste previziuni optimiste au fost date peste cap la începutul anului următor când, nord-vietnamezii încălcând armistițiul încheiat de sărbători al lansat o ofensivă surprinzătoare și extrem de puternică, cunoscută sub numele de ofensiva Tet. Vechea capitală vietnameză, Hue, a fost cucerită și pentru scurt timp comuniștii au ocupat incinta ambasadei americane din Saigon. Răspunsul american a venit prompt, nord-vietnamezii și unitățile Viet-cong fiind respinse cu pierderi uriașe.
În ciuda acestui lucru, impactul psihologic asupra opiniei publice a fost extraordinar. Manifestațiile și protestele anti războinice s-au intensificat, iar popularitatea lui Johnson a scăzut brusc cu 35%. Anul 1968 a simbolizat cel mai bine criza guvernamentală, cel mai semnificativ fapt fiind renunțarea lui Johnson de a-și mai depune candidatura pentru un nou mandat de președinte. Acest an a marcat însă și începutul negocierilor directe de la Paris între Statele Unite și R.D.V. (mai târziu alăturându- li-se F.N.E.-ul și Vietnamul de Sud) pentru soluționarea conflictului.
Nixon și „vietnamizarea” conflictului
Noul președinte american, Richard Nixon, a avut trei opțiuni: retragerea unilaterală, continuarea confruntării politico – militare cu Hanoi-ul, sau „vietnamizarea” conflictului. În cele din urmă se va decide pentru ultima variantă. Nixon a avut în vedere mai multe obiective: negocierea unei păci onorabile cu nord – vietnamezii, retragerea forțelor americane (dar în așa măsură încât să nu slăbească Vietnamul de Sud), distrugerea punctelor inamice și a centrelor de revigorare din Laos și Cambodgia, asigurarea sudului de ajutor militar în continuare pentru a face față atacurilor comuniștilor. Prin vietnamizarea conflictului, Nixon a căutat să transfere majoritatea misiunilor militare unităților vietnameze și reducerea drastică a trupelor terestre americane angajate în război.
De altfel, numărul soldaților americani din Vietnamul de Sud avea să scadă de la 543.000 în 1969 la doar 50.000 în 1973. Concomitent cu vietnamizarea, Nixon a hotărât întețirea bombardamentelor aeriene, din dorința de a determina inamicul să cadă la o înțelegere. În cadrul „operațiunii Menu” au fost aruncate asupra taberelor comuniste din Cambodgia 100.000 de tone de bombe, de patru ori mai multe decât cele folosite în al doilea război mondial pentru bombardarea Japoniei.
Președintele american își prezintă propunerile cu privire la modalitățile de terminare a războiului din Vietnam pe 14 mai 1969 când spune că trupele americane se vor retrage din Vietnam în decurs de un an de la semnarea unui acord. Într-o altă intervenție, din noiembrie 1969, Nixon arată că Statele Unite trebuie să iasă cu fruntea sus din acest conflict. Fiecare parte implicată în conflict a avut propriile propuneri de pace.
Pe 26 iunie 1971, R. D. Vietnam venea cu un plan de pace în 9 puncte: retragerea forțelor americane și a aliaților lor până la sfârșitul anului 1971, eliberarea prizonierilor, formarea unei noi administrații la Saigon (îndepărtarea lui Thieu), Statele Unite să-și asume întreaga responsabilitate pentru distrugerile provocate și să plătească despăgubiri, să respecte acordurile de la Geneva cu privire la Indochina și Laos, rezolvarea problemelor Indochinei de către indochinezi, supravegherea internațională a încetării focului, garanții internaționale pentru respectarea neutralității Vietnamului, Laosului și Cambodgiei.
Planurile de pace
Americanii au răspuns cu plan în 8 puncte: retragerea forțelor străine în decurs de un an de la semnarea acordurilor, crearea unor organisme internaționale de control pentru a verifica retragerea, alegeri sub supraveghere internațională, eliberarea prizonierilor de război, respectarea acordurilor de la Geneva. Între cele două planuri apar diferențe evidente, în primul rând în ceea ce privește îndepărtarea liderului de la Saigon, Thieu, și formarea unui nou guvern dominat de comuniști, prevedere care nu avea cum să placă americanilor.
Există propuneri ale Frontului Național de Eliberare și ale Guvernului Revoluționar Provizoriu al Vietnamului de Sud (primul în 10 puncte, al doilea în 7 puncte) care nu diferă mult de propunerile R.D.V. Treptat însă se va ajunge la un numitor comun, cu atât mai mult cu cât, la sfârșitul anului 1972, Nixon a ordonat, în momentul întreruperii convorbirilor secrete de la Paris, dintre Kissinger și reprezentantul Vietnamului de Nord, Le Duc Tho, bombardamente năprasnice asupra teritoriului nord - vietnamez. În ciuda protestelor pe care le-au stârnit în lumea întreagă, atacurile americane și-au dovedit eficacitatea, negocierile fiind reluate în scurt timp.
Comuniștii au renunțat să mai ceară americanilor înlocuirea lui Thieu și au acceptat să se întoarcă la masa tratativelor. Kissinger spunea că nord - vietnamezii au fost de acord cu încheierea războiului, deoarece credeau că Nixon avea să fie reales președinte și că se va implica și mai mult în război. La începutul anului 1973, după nu mai puțin de 173 de întâlniri cvadri - partide, și mai multe runde de negocieri secrete, s-a semnat la Paris acordul de încetare a focului în Vietnam, pe 27 ianuarie, la ora 11 și 27 de minute.
Acordul a fost semnat de reprezentanții Statelor Unite (în numele guvernului Vietnamul de Sud), R.D. Vietnam, și Guvernul Revoluționar Provizoriu. Prevederile de pace erau structurate în 9 articole:
1. Drepturi naționale fundamentale ale poporului vietnamez;
2. Încetarea ostilităților și retragerea trupelor;
3. Returnarea personalului militar capturat, a civililor capturați, a personalului civil vietnamez capturat și deținut;
4. Realizarea dreptului la autodeterminare a poporului sud – vietnamez;
5. Reunificarea Vietnam și relațiile dintre nord și sud;
6. Comisiile militare mixte, Comisia Internațională de Control și Supraveghere;
7. Cu privire la Cambodgia și Laos;
8. Relațiile dintre R.D.V. și S.U.A.;
9. Alte dispoziții.
Astfel lua sfârșit cel mai lung război din istoria americană, și unul dintre cele mai mari conflicte ale secolului XX, prin prisma a tot ceea ce a însemnat el, din punct de vedere militar, politic, diplomatic și economic. Războiul dus pentru a demonstra lumii puterea Statelor Unite n-a făcut decât să-i despartă mai drastic, decât orice alt eveniment, de la războiul civil încoace. Războiul din Vietnam a costat națiunea americană 57.000 de vieți și 157.000.000 de dolari, iar națiunea vietnameză peste un milion de vieți și numeroase distrugeri materiale.