Războiul de 100 de ani, invenție a istoricilor?

Războiul de 100 de ani? Care război, se întreabă unii istorici, printre care și cunoscutul istoric britanic Ian Mortimer. El pune la îndoială ideea unui război medieval anglo-francez continuu și scoate la iveală aspectele foarte complexe ale mai multor conflicte distincte care au început cu o profeție și s-au sfârșit cu o dinastie engleză în căutarea aprobării divine.

Toată lumea știe că Războiul de 100 de ani a constat într-o serie de conflicte între regatele medievale englez și francez în secolele XIV-XV. A fost caracterizat prin pretenția regilor Angliei de a deveni și regi ai Franței în baza drepturilor de moștenire ale Isabelei de Franța, mama lui Edward al III-lea și ultimul copil în viață al regelui francez Filip cel Frumos. Însă lucrurile nu sunt atât de simple. Care au fost exact combatanții și ce urmăreau ei? Ce aveau în comun și ce-i despărțea? Ce a dat acestui război caracterul său unitar? Este ideea unui singur război altceva decât un mit al istoriografiei?

Problemele încep încă din momentul în care luăm în considerare diferitele date pentru începutul și sfârșitul acestui „război”. Unii autori afirmă cu încredere că acest conflict începe în noiembrie 1337, odată cu prima bătălie de la Cadsand, când englezii atacă o comunitate flamandă. Alții, care văd în acest război o luptă pentru Ducatul Aquitaniei, preferă ca moment de început al războiului confiscarea ducatului de către francezi, care are loc în același an. Alți istorici – cei care cred că principalul motiv pentru război a fost pretenția englezilor la tronul francez – susțin că războiul a început când Edward al III-lea și-a asumat titlul de rege al Franței, în 1340. Dar chiar dacă războiul ar fi caracterizat prin această pretenție a regilor englezi, primele acțiuni în această direcție datează din 1328. Cât despre disputele pentru Aquitania, acestea au început încă și mai devreme.

În consecință, istoricii nu s-au pus de acord cu privire la data la care începe acest război. În funcție de cum îl interpretează, istoricii aleg o variantă sau alta. Dacă principala problemă era Aquitania, atunci 1453 – anul în care regele francez cucerește definitiv regiunea – este momentul de sfârșit al războiului. Dar dacă ne referim la posesiunile engleze în Franța, atunci observăm că ultimul teritoriu englez în Franța, Calais, trece în posesiunea regilor Franței abia în 1558. Și dacă ne gândim la pretenția regilor Angliei de a fi și regi ai Franței, atunci putem merge încă și mai departe în timp din moment ce regii englezi nu au renunțat decât după secole bune la aceste pretenții. George al III-lea și-a păstrat această pretenție chiar și după ce Ludovic al XVI-lea a fost executat de revoluționari, în 1793. Astfel, s-ar putea ajunge la concluzia că războiul ar fi durat 450 de ani!

Unii ar spune că aceste obiecții nu sunt importante. Războiul de 100 de ani, așa cum îl știe toată lumea, s-a desfășurat între 1337 și 1453. Însă conceptul unui conflict singular duce la interpretarea eronată a evenimentelor din acei ani și a personajelor implicate, mai ales în ultima jumătate a războiului. Există motivații distincte și dezvoltări aparte în cadrul acestei unități artificiale ce nu sunt valabile pentru toată perioada celor 100 (de fapt, 116) de ani. La fel de bine s-ar putea vorbi, spune Ian Mortimer, despre „Războiul de 75 de ani” referindu-se la conflictul continuu dintre Franța și Germania între 1871 și 1945? Asemenea lungi războaie artificiale ar putea fi caracterizate nu doar prin conflicte militare directe, ci și prin suspiciuni reciproce între două națiuni. Ideea unui război unitar neglijează evoluția motivelor pentru a merge la război, schimbarea forțelor politice și a câmpurilor de luptă, precum și schimbarea nivelului de sprijin popular pentru război.

Așa că rămâne să ne întrebăm de ce conflictele anglo-franceze din perioada 1337-1453 sunt denumite generic „Războiul de 100 de ani”. Explicația mai simplă este că, din perspectivă franceză, aceste conflicte au reprezentat un război unitar. Prima referință modernă la „războiul de 100 de ani” datează din 1823 și a fost apoi preluată rapid de istoricii francezi din secolul XIX. Pentru francezii de atunci, datele 1337 și 1453 marcau începutul și sfârșitului unui conflict unic:1337 era data la care trupele engleze pășesc pe teritoriul francez, iar 1453, data plecării lor. Astfel, ideea unui război de 100 de ani a apărut retrospectiv, bazată fiind pe datele istorice privind prezența militară engleză pe teritoriul Franței (care, la momentul 1337, nu a fost neapărat ceva neobișnuit;dar în secolul XIX;când granițele erau bine definite, istoricii au interpretat acest lucru ca fiind motivul începutului războiului).

Fazele războiului

Deși istoricii de azi încă vorbesc despre Războiul de 100 de ani, ei fac distincția între patru sau cinci perioade principale de conflict. Prima este războiul dintre Edward al III-lea și Filip al VI-lea, care începe în anii 1330 și se sfârșește în 1360. A doua e reprezentată de războiul reluat de francezi în 1369 și încheiat două decenii mai târziu. A treia perioadă se referă la micile conflicte navale de după venirea la tron a lui Henric al IV-lea, iar a patra la războiul îcenput prin campaniile engleze din Franța începând cu 1412. Ultima fază a războiului, în care englezii renunță la aproape toate posesiunile din Franța, e și ea împărțită în două, asediul Orléans din 1428-1429 fiind considerat punctul de cotitură.

Nu un război, ci trei

Mortimer consideră că nu a existat un singur război, ci mai degrabă trei. Primul (1333-1360) ar putea fi definit prin dorința lui Edward al III-lea de a îndeplini o profeție de cuceriri militare extraordinare. Al doilea (1369-1389) a fost caracterizat mai mult prin inițiativele și ambițiile francezilor. Al treilea război (1399-1453) a avut la bază nu disputele teritoriale, ci legitimitatea regală a dinastiei de Lancaster și nevoia sa de a justifica pretențiile regilor de  a fi „regi ai Angliei și Franței”, pretenții aprobate inclusiv de Divinitate.

Asta e adevărata problemă cu conceptul „războiului de 100 de ani”. El nu poate fi văzut astfel, ca un război unitar, decât din perspectiva francezilor. Din perspectiva englezilor, războiul de după 1399 a avut la bază motive dinastice și interne. Francezii au fost mai degrabă victimele încercărilor regilor din dinastia de Lancaster de a-și afirma legitimitatea. În mod ironic, am putea spune că a existat un război de 100 de ani, care începe în 1400 cu declarația lui Henric al IV-lea privind intenția lui de a conduce o armată împotriva francezilor și care se sfârșește în 1499 odată cu execuția ultimului potențial rival la legitimitatea dinastiei.

www.historytoday.com