Războiul civil spaniol

Istoriografia a pus prea mult accent pe luptele politice interne și pe consecințele în plan internațional ale Războiului Civil Spaniol, în defavoarea istoriei militare a acestui conflict. Mai mult, rolul jucat de aliații italieni și germani ai naționaliștilor lui Franco a atras interesul istoricilor mai mult decât Armata Națională în sine. Cât despre tabăra Republicană, s-au scris nenumărate cărți despre rolul Brigăzilor Internaționale, în ciuda faptului că acestea nu au reprezentat decât o mică parte a Armatei Republicane.

Insurgenții franchiști  au avut succes în cinci din cele opt districte militare în care era împărțită Spania, cu excepția zonei de coastă din Andaluzia și provinciile de coastă din nord și regiunea est-centrală a țării.

Revolta din armată arată că soldații erau rupți de lanțul lor de comandă obișnuit:Ministerul de Război, Subsecretariatul și Statul Major. Comandamentele regionale au reușit astfel să preia toate funcțiile administrative și de logistică, ducând la o descentralizare a puterii militare.

Pe de altă parte, guvernul Republican păstra Ministerul de Război și Subsecretariatul. Parte din efortul supraomenesc de restabilire a ordinii după haosul zilelor revoluționare ce urmează răzvrătirii soldaților a presupus tocmai încercarea de restaurare a ierarhiei militare. Coeziunea instituțiilor militare fusese însă distrusă de dezertarea multor ofițeri și de neîncrederea centrului în soldații rămași.

Multă vreme, istoricii au insistat asupra faptului că puțini ofițeri au rămas de partea forțelor Republicane. Asta le-a permis autorilor de stânga să facă din natura reacționară a corpului ofițeresc un motiv al eșecului militar al Republicii. În același timp, autoritățile franchiste au ascuns faptul că destui soldați valoroși, foarte cunoscuți au luptat alături de Republicani. Mai târziu, scriitorii revizioniști franchiști au exagerat numărul ofițerilor care au servit guvernul. Ca de obicei, adevărul se află undeva la mijloc...

Este însă adevărat că dacă un ofițer se găsea în zona controlată de guvern și scăpa de capturare sau execuție, acesta ar fi putut ajunge să lupte alături de Republică, dar mai mult cu indiferență, dacă nu chiar cu ostilitate. Educația militară a ofițerilor îi făceau pe mulți să creadă că trebuie să fie loiali armatei, nu unui regim trecător. Pe de altă parte, și în tabăra Naționaliștilor, au existat ofițeri care nu împărtășeau idealurile cruciadei antibolșevice. Unii erau francmasoni și nu apreciau aura pseudo-religioasă a grupării lui Franco;alții simțeau că se revoltau împotriva unui guvern ales în mod legal. Dar toate aceste conflicte de conștiință păleau în fața solidarității militare și a lipsei de presiuni politice. Spre deosebire de ofițerul republican, loialitatea unui ofițer din Armata Națională era acceptată fără întrebări, iar acesta nu era nevoit să caute protecția unui partid politic.

Ambele tabere au trebuit să formeze un grup ofițeresc nou, fiecare cu mijloace proprii. Școlile militare populare înființate de guvern au produs mult mai puțini locotenenți decât academiile armatei lui Franco. Un rezultat al acestei situații a fost că brigăzile republicane, și chiar divizii întregi, erau comandate de ofițeri slab pregătiți, în timp ce noii ofițeri naționaliști abia dacă primeau comanda unui pluton, în timp ce regimentele și diviziile Armatei Naționale erau comandante de militari cu experiență.

Eșecul Marinei republicane

În primele săptămâni de război, comandanții republicani au făcut foarte multe greșeli. Asta se vede foarte clar în cazul războiului naval. La prima vedere, republicanii păreau că dețin superioritatea numerică, dar asta numai pentru că echipajele navelor i-au înlocuit pe ofițerii rebeli. Apoi, marinei republicane îi lipseau trei elemente de bază:porturi, ofițeri și recunoaștere internațională. Mai  întâi, republicanilor li se refuză reaprovizionarea în porturile Tanger și Gibraltar;apoi, ei nu aveau decât vreo 50 de ofițeri de carieră la comanda navelor;nu în ultimul rând, republicanilor li s-a refuzat statutul de forță beligerantă și dreptul de a bloca porturile controlate de franchiști. În aceste condiții, Marina guvernului nu a avut ce să facă.

Cu toate acestea, republicanii s-au afirmat pe alte fronturi. Franco a încercat în mai multe rânduri să cucerească Madridul, fără succes însă. El pierde bătăliile pentru capitală, iar eșecul de la Brunete marchează sfârșitul tentativelor lui Franco de a încerca cucerirea Madridului.

Pe de altă parte, chiar dacă Franco eșua în fața Madridului, circumstanțele politico-sociale nu le-au permis autorităților republicane să-și întârească apărarea regiunilor pe care le controlau. De-a lungul coastelor andaluziene, în regiunea Malaga, domnea haosul militar. Încercările de organizare a apărării orașului au fost un eșec;ca atare, ofensiva naționalistă, care beneficia și de sprijinul unor forțe italiene, a cucerit fără probleme capitala andaluziană în februarie 1937.

Pierderea orașului a dus la un conflict între comuniști și guvern. Administrația Largo Caballero era pusă în fața unei provocări. La Barcelona, lupta internă dintre partizanii autonomiei catalane și rezistența anarho-sindicalistă la militarizarea milițiilor, pe de o parte, și presiunile centrale și comuniste pentru centralizare, pe de altă parte, au dus la așa-zisele „zile din Mai” din 1937, o perioadă de violențe civile pe străzile Barcelonei, urmată de impunerea militarizării și schimbarea comandanților.

În ansamblu, armata republicană a dat dovadă de imaginație în plănuirea bătăliilor, sub îndrumarea viitorului general Vicente Rojo, unul din cei mai mari strategi spanioli. Însă în ciuda faptului că pregătirile logistice s-au îmbunătățit și operațiunile informative au avut mai mult succes, armatei republicane îi lipseau totuși pregătirea și experiența necesară pentru un succes pe termen lung. Nu de puține ori avansul republicanilor a fost oprit de rezistența extraordinară, chiar încăpățânată, a naționaliștilor. În plus, logistica taberei adverse era cu mult superioară, iar Franco avea și avantajul unei aviații și al unei artilerii mult mai performante.

În timp ce guvernul încerca să găsească un câmp de luptă avantajos, departe de Madridul aflat în impas, naționaliștii au identificat coasta de nord drept un obiectiv strategic ce trebuie cucerit. Zona avea să fie o provocare pentru armata lui Franco, însă victoria urma să-i aducă acestuia controlul asupra unei zone avanasate economic și puternic industrializate. Rezistența Țării Bascilor și a Asturiei cedează în octombrie 1937, ca urmare a aprovizionării slabe a armatei, a blocadei navale instituite de Franco și a slăbiciunii sistemului defensiv aerian (distrugerea orașului Guernica e unul din cele mai cunoscute momente ale întregului Război civil).

După cucerirea nordului, Franco a putut să-și concentreze oamenii, aviația și navele pe următoarele sale ținte, cele care aveau să decidă soarta războiului:Aragonul și zona Mediteranei.

Epuizarea, atât materială, cât și morală, a forțelor republicane a devenit din ce în ce mai evidentă la începutul primăverii anului 1938. Atunci, trupele franchiste, care beneficiau de sprijinul germanilor și italienilor, au lansat o ofensivă care a distrus apărarea republicanilor. Armata națională a ajuns la Marea Mediterană pe 15 aprilie. Ca urmare a succesului neașteptat al lui Franco, ministerul apărării, socialistul Prieto, își pierde poziția, iar premierul Juan Negrin preia conducerea armatei. Cu eforturi supraomenești, el reușeșete să refacă forțele armatei republicane la nord de Ebro și blochează avansul franchiștilor spre Valencia.

Pe 25 iulie 1938, republicanii lansează un atac la râul Ebro. Ca toate celelalte ofensive republicane, și aceasta a fost bine gândită. Ea a fost însă respinsă de rezistența naționaliștilor, care au reușit să-i țină în frâu pe inamici până când Franco a adus pe câmpul de luptă mai mulți soldați și o artilerie mai avansată. Lupta de la Ebro a durat până la mijlocul lunii noiembrie, fiind cea mai lungă și cea mai sângeroasă bătălie a războiului.

După acest succes, forțele naționaliste au lansat atacul asupra Cataloniei, bastionul republicanismului, o lună mai târziu. Rezistența republicană a cedat destul de repede:Barcelona a căzut pe 26 ianuarie 1939, iar rămășițele armatei au fost nevoite să treacă granița spre Franța.

În cealaltă zonă aflată sub control republican, care includea Madridul, Valencia, coasta mediteraneană cu baza navală de la Cartagena și regiuni din Noua Castilie și Andaluzia se aflau mai multe armate. Însă acestea erau insuficient doate pentru a face față inevitabilei ofensive naționaliste. În plus, conspirațiile interne dintre ofițerii republicani și reprezentanții lui Franco erau încurajate de ideea că, dacă republicanii se debarasau de Negrin și de comandanții comuniști, era posibil un acord de pace onorabil. S-a ajuns astfel la lovitura din 5 martie 1939 condusă de colonelul Casado, comandantul armatei de centru. Însă negocierile cu Franco s-au dovedit a fi dificile și dezamăgitoare.  În cele din urmă, Madridul a cedat pe 28 martie, iar trupelui Franco au ocupat întreaga țară.

Între cauzele militare ale înfrângerii republicanilor putem identifica distrugerea unităților militare datorată rebeliunii franchiste, lipsa ofițerilor, politizarea excesivă a armatei și demoralizarea soldațior. Mai important a fost însă conflictul dintre idealul anarhist al unei armate „revoluționare” și țelul comuniștilor de a pune bazele unei forțe organizate și disciplinate. Acest conflict a dus la o organizare birocratică și excesiv de autoritară, combinată cu exemple frecvente de indisciplină.

La polul opus, armatele naționaliste și-au putut atenua fără probleme diferențele politice, în numele solidarității. Disciplina militară a fost impusă de la început, iar armata lui Franco a excelat în termeni de pragmatism și eficiență, spre deosebire de inamicii republicani.

Michael Alpert, Uncivil war:the military struggle, în „History Today””, vol. 39, nr. 3, 1989