«Războiul ciudat». Propaganda nazistă despre britanici

Una dintre componentele de bază ale oricărui sistem dictatorial este propaganda oficială, pusă în mișcare de instituțiile statului pentru a se obține adeziunea la “cauza” liderului. Propaganda nazistă s-a evidențiat cel mai mult datorită puterii de persuasiune a liderilor politici și spiritului organizatoric al ministrului dr. Joseph Goebbels. 

Obiectivele, metodele și mijloacele ideologice imaginate de subordonații acestuia au cunoscut o mare extindere odată cu izbucnirea războiului mondial, în care atacurile psihologice au jucat un rol comparabil cu acela al armelor. Înaintea declanșării atacului nazist împotriva aliatului sovietic de moment, atenția principală a propagandei orchestrate de la Berlin a trecut de la fosta Polonie la aliații ei occidentali, Franța și Marea Britanie.

“British Council” și pregătirile de război

Victorioși în primul război mondial, încă din 1920 britanicii au luat în discuție crearea unui organism care să promoveze în alte țări educația, cultura, știința și tehnologia Imperiului. În ciuda marilor speranțe inițiale, abia în 1934 ministrul de externe, sir

, a anunțat că s-au pus bazele “British Committee for Relations with Otter Countries”, nume schimbat în 1936 în “British Council”.  

Într-un text din februarie 1940, propaganda nazistă plasa greșit această înființare în 1935, catalogând instituția de voluntari ca fiind “organizație semioficioasă (…) anexă a renumitului Secret Service al englezilor, camuflată într-o alcătuire culturală”.

Importanța tot mai mare a “acestei înjghebări” pentru guvernul condus în anii 1937-1940 de deputatul conservator Arthur Neville Chamberlain ar fi fost trădată de evoluția rapidă a bugetului: 5.000 de lire sterline în 1935/1936, 15 000 în 1936/1937, 60 000 în 1937/1938 (50 000 – n.n.), 110 000 în 1938/1939 și 386.000 în 1939/1940.

Primul președinte al “British Council” a fost ex-ministrul de instrucție lordul Eustace Percy, considerat de naziști ca “un om relativ inofensiv”. La polul opus este aprecierea și incriminările aduse succesorului acestuia, lordul Loyd, care a preluat conducerea în iulie 1937: ca deputat, în 1914 “a jucat un mare rol în acțiunea de câștigare a conservatorilor pentru sprijinirea politicii războinice a guvernului liberal Asquith-Grey”; “alături de colonelul Lawrence a fost răspunzător de răzvrătirea arabilor împotriva puterilor centrale”; “în calitate de guvernator al Bombayului, după război, l-a aruncat în temniță pe Ghandi”; “a condus, având întreaga răspundere, acțiunea de înăbușire a mișcării egiptene pentru libertate”.

În plus, cel mai grav în ochii naziștilor era “unul dintre cei mai intimi prie teni politici ai lui Winston Churchill (aici și mai jos, subliniere în text-n.n.) și, împreună cu acesta, faimos conducător al aripei reacționare și imperialiste a partidului conservator”.

De aici și concluzia nazistă conform căreia organizația culturală britanică devenise repede “unul dintre cele mai active instrumente ale politicii de încercuire”, conferențiarii “invadând” în 1937-1939 îndeosebi țările din răsăritul și sud-estul Europei: Cehoslovacia, Jugoslavia, România, Bulgaria, Grecia și Polonia. Nominalizați printre “agenții recrutori ai «culturii» en gleze” s-au aflat și personalități apo litice folosite pentru “camuflare”: lordul Derwent, mare amator de artă; aviatorul lord Clydesdale; aviatoarea sportivă Batten și cercetătorul polar Shackleton.

Încriminată de naziști era și activitatea “de propagandă a renumitului agent britanic în Rusia, Bruce- Lockhart”, precum și cea a “fostului diplomat și mare dușman al Germaniei, Harold Nicolson”, care puneau în discuție bunele raporturi de moment dintre Hitler și Stalin. Cea mai importantă acțiune din această categorie era considerată vizita din 10 februarie 1939 făcută de amiralul Usborne în România și Polonia (înainte de acordarea garanțiilor engleze).

Completate cu cele din Iugoslavia și Olanda, scopul fiind “a vorbi despre înarmarea britanică și a câștiga încrederea acestora în armata britanică”. Aceste vizite au fost urmate de cele din Finlanda, Estonia, Letonia și Suedia. Lordul era cu atât mai mult incriminat cu cât activase cândva ”în slujba propagandei franceze”, fusese “directorul serviciului secret al marinei” și “cenzor principal în Ministerul Informațiunilor, îndată ce a izbucnit războiul”.

Alt “exemplar” din “colecția de agenți «culturali» britanici” era colonelul Smallwood, incriminat pentru că ținuse conferințe despre “«puterea și sursele de ajutor ale imperiului mondial britanic și interesul Angliei pentru Europa de răsărit»”. Susținute în a doua jumătate a lunii aprilie 1939, beneficiari au fost polonezii din mai multe orașe, printre care Varșovia, Kielce, Katowitz, Lemberg.

Imediat se trăgea concluzia parțial îndreptățită de desfășurarea de până la acea dată a evenimentelor: “aceștia au fost oamenii care, la ordinul guvernului Chamberlain, au ațâțat pe polonezi, îndemnându-i indirect la asasinatele comise împotriva germanilor, făcându-i în același timp să-și făurească iluzii despre puterea Angliei și să se hrănească cu speranța formidabilului «ajutor» englez”.

Miniștrii englezi și afacerile de război

Un cadou nesperat făcut propagandei naziste chiar de englezi au fost cele 236 de pagini ale cărții “England’s Money Lords. Tory M.P.”, publicată în iulie 1939 sub preudonimul “Simon Haxey” la editura londoneză Victor Gollancz și la Harrison-Hilton Books, New York (republicată în 1969). Documentându-se temeinic din publicațiile oficiale și comunicările făcute de marea industrie, misteriosul autor a prezentat legăturile membrilor Parlamentului Britanic cu băncile, societățile de asigurare, companiile de căi ferate și societățile de navigație.

Vorbind despre același subiect, Philip Snowden declarase în Parlament încă din 1914 că “este imposibil să arunci o piatră fără ca să nu atingi un deputat acționar la aceste întreprinderi”. Beneficiind de un asemenea ajutor, în februarie-martie 1940 propaganda nazistă a elaborat un text propagandistic intitulat “Războiul, prilej de afaceri pentru miniștrii englezi”. Subtitlurile sunt sugestive: “Politicienii englezi și industria de armament fac un singur ansamblu”, “Sir John Anderson”, “Neville Chamberlain” și “Lord Zetland și Sir John Simon”.

Nominalizarea și incriminarea propagandistică a numelor miniștrilor britanici aflați atunci în guvern s-a făcut astfel: înainte de a fi numit ministru de Interne, sir John Anderson a fost directorul uzinelor Vickers, cea mai mare firmă de armament din lume; fostul prim-lord al Amiralității, L.S. Amery, era încă directorul “marelui șantier de război” Cammell Laird din Liverpool, situație în care se afla și lordul Lankeillour, fost secretar de Stat în Ministerul Munițiunilor; fruntașul conservator sir Eugene Ramsden și deputatul sir Patrick Hanon erau directori ai firmei de armament Birmingham Small Arms (B.S.A.).

Dintre marii acționari ai fabricilor de armament Vickers, propaganda nazistă i-a nominalizat pe lordul Horne (fost cancelar al Tezaurului), sir John Gilmour (ministru al Navigației în acel moment) și lord Hailsham (fost lord cancelar în 1928-1929 și fost ministru de Război în 1931-1935).

La rândul său, sub formula “acest «iubitor de pace»”, premierul Chamberlain era menționat de două ori: director al firmei de armament B.S.A. (1919-1922), după cum era specificat în anuarul directorilor (Directory of Directors), respectiv posesor în 1934 a “5414 acțiuni obișnuite și 833 acțiuni preferențiale ale uriașului trust «Imperial Chemi cal Industries» care deține monopolul fabricării gazelor otrăvitoare și al substanțelor chimice necesare fabricării obuzelor”.

Naziștii bănuiau că aceste acțiuni ar fi fost “trecute mai departe” d-nei Chamberlain. În aceeași categorie de mari acționari au fost incluși și lordul Zetland (ministrul Industriei) și sir John Simon (cancelarul Tezaurului), iar printre acționari obișnuiți deputații sir Henry Page Croft (“care acum câteva zile se pronunțase pentru distrugerea Poporului german”), Captain Bullock, Colman și sir Hugh O’Neil. La rândul său, sir John Anderson era nominalizat din nou ca director al trustului înainte de ocuparea funcției ministeriale, când cumula și postul similar de la Vickers.

Din constatările autorului cărții, numai directori la fabricile de avioane erau 23 de deputați, mulți alții fiind directori la “trusturile care stau în strânsă legătură cu industria de armament”. De asemenea, de luat în seamă erau și “legătura industriei de armament cu oțelăriile, uzinele de fier și industria carboniferă”, în care “«reprezentanții poporului»” ocupau 109 posturi de directori.

Bazându-se pe credibilitatea unor asemenea cifre, concluzia propagandei naziste referitoare la combativitatea reprezentanților democrației engleze nu putea fi decât una singură: “este lesne de înțeles pentru ce membrii Parlamentului Britanic sunt atât de «războinici»”.

Presiunile britanice asupra Scandinaviei

Graba lui Hitler în privința Scandinaviei era justificată de pregătirile similare făcute de adversari, Churchill atrăgând atenția guvernului în acest sens încă din 19 septembrie 1939; a revenit apoi după zece zile, precum și la 16 decembrie. Deși proiectul său de minare a apelor norvegiene a fost discutat după numai șase zile, totuși nu i s-a dat curs imediat.

Chiar și după trecerea în noul an, intențiile aliaților au rămas neclare. Astfel, la 15 ianuarie 1940 Maurice Gamelin (șeful Statului Major General francez) sugerându-i primului ministru Edouard Daladier ideea că exercitarea unei presiuni asupra Norvegiei, “întreprinsă cu abilitate”, ar putea “determina o reacție armată a Germaniei, fapt care ar justifica propria noastră intervenție”.

Naziștii aveau cunoștință despre planurile franceze și prin serviciile unui spion al Abwehr-ului, care avea legături cu telefonista ministrului de finanțe Paul Reynaud, devenit prim-ministru după demisia lui Daladier la 19 martie 1940. Pentru a-și proteja secretul unor asemenea surse de informații, naziștii au încercat diverse metode, inclusiv citarea unor “dezvăluiri” apărute repetat în “Pravda”, oficiosul partidului bolșevicilor de la Kremlin. Fiind aliați ai naziștilor, aceștia nu puteau decât să afirme că “aliații vor să aprindă focul războiului prin orice mijloace asupra Scandinaviei”, folosind “orice mijloace de presiune”.

În același sens, monitorizând permanent presa ad versarilor, erau identificate “amenințări” precum cele vehiculate de ziarul “Epoque” prin formulări de tipul “ceasurile cele mai negre se apropie pentru țările scandinave” și “în cu rând Norvegia va fi nevoită să intre în război”.

În plus, era adus în discuție și folosit ca argument incriminatoriu “faimosul Pertinax” (Publius Helvius, fost și guvernator al Daciei; a trăit în perioada 126-193 d.Hr.), acuzat de lansarea ideii “neutralității dinamice”, echivalentă pentru sovietici cu “subjugarea statelor neutre la politica belicistă a Londrei”.

Cea mai bună ilustrare a acestui concept era considerat chiar “actul de piraterie săvârșit împotriva vasului «Altmark» în apele teritoriale ale Norvegiei”. De asemenea, ascunzând intențiile agresive ale lui Hitler, naziștii din serviciul propagandistic puneau mare preț pe declarația de neutralitate a guvernului suedez, concluzionând “cu multă certitudine că țările scandinave nu sunt dispuse să se lase târâte în război în urma ațâțărilor Londrei și Parisului”.

Incidentul Altmark  

Incidentul a avut loc pe 16 februarie 1940 în apele teritoriale norvegiene, în el fiind implicate cargoul german „Altmark” și distrugătorul englez „Cossack”. Nava germană se întorcea în patrie, ducând la bord 299 de prizonieri britanici, lucru interzis întrucât Norvegia era stat neutru. Deși paza de coastă norvegiană a inspectat de trei ori cargoul, nu a descoperit prizonierii, ce fuseseră închiși sub punte. „Altmark” a fost însă reperată de aviația britanică, apoi interceptată și abordată de distrugătorul „Cossack”. În urma unei lupte scurte, la baionetă, echipajul german s-a predat și prizonierii au fost eliberați. Incidentul a provocat iritarea Norvegiei, a cărei neutralitate a fost încălcată și de germani și de englezi. De asemenea, Anglia și Germania au realizat că mai devreme sau mai târziu Norvegia va fi atacată. Primul „s-a mișcat” Hitler care a grăbit planul de invadare a Danemarcei și Norvegiei, ce va fi pus în aplicare peste nici două luni de zile. 

Metropola și Imperiul  

Intrarea dominioanelor engleze în război de partea metropolei a înclinat în timp balanța victoriei în favoarea acesteia, mai ales prin imensele resurse de materii prime, forță de muncă și personal mobilizabil sub arme. Pe lângă aceste motive, naziștii erau frustrați și de faptul că le lipseau un asemenea imperiu, ceea ce i-a obligat să caute alte soluții gen alianța scrisă cu Stalin sau cea tacită cu Antonescu.

În privința vastului imperiu colonial britanic, prima privire a propagandei naziste s-a îndreptat în imediata vecinătate a graniței metropolei, în Irlanda de Nord. Interpretând știrile transmise din Belfast de ziarul american “Irish Echo” despre o adunare a sindicatelor muncitorești, se aprecia că “s-au ridicat numeroase glasuri de protest împotriva politicii de asuprire a englezilor”. Indignarea asupriților ar fi fost sporită mai ales de faptul că erau obligați să trimită alimente în Anglia, “deși muncitorimea irlandeză suferă de foame”.

În același context încordat, un delegat al lucrătorilor textiliști a apreciat că “formula Guvernului britanic spune «Tunuri în loc de unt»”. La rândul lui, un delegat al muncitorilor din fabricile de încălțăminte ar fi descris mizeria muncitorimii din Irlanda de Nord, apreciată de naziști ca fiind “mai mare decât în țara Galilor de Sud, regiunea cea mai ne norocită a Angliei”.

Ironizând faptul că “Anglia se jertfește pentru binele omenirii“, subordonații dr. Goebbels apreciau că alocarea celor 250.000 de pfunzi pentru construirea a 12 posturi de poliție de-a lungul frontierei de nord și de vest a Palestinei, în satele arabe, avea ca unic scop dominarea astfel a populației autohtone. Alt argument adus în discuție era activitatea curților marțiale care funcționau la Haifa și Ierusalim, care numai într-o săptămână pronunțaseră nouă condamnări la moarte împotriva arabilor, confirmând totodată alte două.

Cu toate sforțările propagandei naziste și în ciuda victoriilor rapide și răsunătoare de până la debutul bătăliei Angliei, limitele tehnologice impuse aviației și marinei au împiedicat debarcarea în arhipelag și câștigarea supremației totale în vest. Astfel, s-a consemnat neașteptat prima înfrângere și spulberarea mitului invincibilității armatei germane. Chiar dacă treptat Wehrmachtul a pierdut supremația pe câmpurile de luptă, mai ales după deschiderea imensului front de est și comiterea unor catastrofale greșeli strategice de către Hitler, surprinzător este faptul că impactul propagandei naziste n-a scăzut suficient de mult încât să producă o defecțiune gen Italia sau România. Această tristă realitate a fost alimentată îndeosebi de păgubosul concept al “capitulării necondiționate”, promovat cu intransigență de Puterile Aliate și Asociate.