«Rambo» sau propaganda americană pentru toţi

Încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când Michael Curtiz regiza „Casablanca“ (cu Humphrey Bogart şi Ingrid Bergman), câştigând, în 1943, Oscarul şi sufragiile publicului din toată lumea, studiourile hollywoodiene au ştiut perfect cum să facă bani, mulţi bani, şi propagandă, multă propagandă, prin filme de divertisment pe care oamenii se înghesuiau să le vizioneze.

Dacă imperativele războiului o cereau, premiera filmului putea fi chiar devansată, pentru a coincide perfect cu desfăşurarea operaţiunilor militare la care făcea aluzie, aşa cum a fost cazul cu debarcarea aliată din nordul Africii în noiembrie 1942, atunci când a fost lansat filmul „Casablanca“. Astfel, în exoticul oraş marocan Casablanca, aflat sub controlul regimului de la Vichy, romantica poveste de dragoste dintre cinicul Rick şi frumoasa Ilsa a constituit pretextul melodramatic care leagă o suită de conflicte de natură politică, umană şi socială. În poveste sunt antrenate personaje reprezentative ale epocii şi locului simbolizând ofiţeri nazişti (maiorul Strasser), ofiţeri francezi aparţinând regimului de la Vichy (căpitanul Renault), luptători antifascişti (Victor Laszlo), americani iniţial neutri, apoi angajaţi politic (Rick), femei fatale (Ilsa), afacerişti veroşi (Signor Ferrari), mici speculanţi (Ugarte), refugiaţi disperaţi, negri exotici, franţuzoaice patrioate. Pentru credibilitatea intrigii, ea a fost plasată înainte de 7 decembrie 1941, ziua atacului japonez de la Pearl Harbour şi intrarea SUA în război. Pe acest fundal, fiecare dintre simbolicele personaje ale filmului îşi urmăreşte interesele proprii, opuse iniţial celorlalţi, dar toţi îşi găsesc, în final, un deznodământ deopotrivă logic şi corect, optimist şi moral, atât din punct de vedere politic, cât şi uman.

„Va ajuta acest film la câştigarea războiului?“

„Casablanca“ a ajuns să fie considerat astfel unul dintre cele mai reprezentative filme de propagandă hollywoodiană din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când orice proiect cinematografic trebuia să dea un răspuns satisfăcător la întrebarea:„Va ajuta acest film la câştigarea războiului?“. „Casablanca“ a devenit exemplul perfect al modului în care mesajul propagandistic poate fi indus şi credibilizat emoţional printr-o poveste melodramatică, de larg consum. Filmul ilustrează convingător stereotipurile propagandistice ale epocii privind fasciştii italieni cei comici, germanii fanatici şi periculoşi, francezii corupţi, sensibili la plăceri, dar patrioţi, neînfricaţii luptători din rezistenţa europeană antifascistă. Personajul cinicului Rick, interpretat de Humphrey Bogart (1899-1957), simbolizează evoluţia americanilor de la neutralitatea politică la angajarea totală, care merge chiar până la sacrificiul de sine (renunţarea la marea iubire a vieţii sale). Foarte emoţionantă şi eficace propagandistic este scena în care, pentru contracararea cântecului german „Die Wacht am Rhein“ (De veghe la Rin), comandat de maiorul nazist Strasser, Victor Laszlo începe să intoneze „La Marseillaise“, toţi cei din barul de noapte solidarizându-se cu acesta, iar nemţii fiind astfel obligaţi să se retragă. Filmul nu le-a fost difuzat trupelor aliate din Africa de Nord, deoarece Oficiul pentru Informaţii de Război a considerat că unii militari francezi din trupele loiale regimului de la Vichy ar putea avea resentimente ori s-ar putea simţi ofensaţi, ceea ce era contrar politicii de atragere a acestora de partea Aliaţilor.

Afişul  filmului „Casablanca“(1942), regizat de Michael Curtiz

Spre deosebire de producţiile cinematografice comuniste de propagandă, filmele americane nu excelau în afişarea unor încrâncenări ideologice (deşi clişeele propagandistice erau omniprezente), respectau natura umană, slăbiciunile şi nevoile acesteia de eroism, umor, sentimente:Hollywoodul urmărea consecvent reţeta basmului cu Făt-Frumos care se luptă solitar şi neînfricat cu Zmeul Zmeilor, eventual chiar şi în absenţa Ilenei Cosânzeana, dar întotdeauna pentru fericirea sau salvarea semenilor săi. În aceeaşi perioadă, a Marelui Război pentru Apărarea Patriei şi a Războiului Rece, cinematografia sovietică nu a reuşit să producă niciun personaj suficient de charismatic şi convingător care să se lupte pe ecran cu imperialiştii cei vicleni şi perfizi, chiar dacă nu a dus lipsă nici de talente în cea de-a şaptea artă (actori, regizori, scriitori), nici de resurse materiale (Agitpropul sovietic oricum cheltuia sume imense în toată lumea) şi nici de surse de inspiraţie (Richard Sorge ar fi doar una dintre acestea). Dogma comunistă, barajele ideologice, ipocrizia moralei comuniste atârnau însă greu, blocând orice adiere de firesc, umor şi omenesc. În schimb, Occidentul „decadent“, intrat în „faza de descompunere“, a creat două personaje anticomuniste memorabile, care au înflăcărat minţile oamenilor şi au umplut buzunarele producătorilor:James Bond şi John Rambo.

Bond. James Bond. Spionul care a sedus lumea

Iniţial, James Bond a fost doar un personaj de roman poliţist exotic şi extrem de charismatic, apărut pe fundalul angoaselor atomice ale Războiului Rece, creat de britanicul Jan Flemming în 1953, pe baza unor experienţe personale acumulate ca agent britanic de legătură în SUA pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. O serie de actori cunoscuţi şi talentaţi – Sean Connery (1962-1967, 1971), George Lazenby (1969), Roger Moore (1973-1985), Timothy Dalton (1986-1993), Pierce Brosnan (1995-2002), Daniel Craig (2006, 2008, 2012) – au conferit personajului un farmec britanic aparte, făcându-l celebru în toată lumea.

Afişul  filmului „Tomorrow Never Dies“ (1997), una dintre cele mai de succes pelicule din seria „James Bond“

Subiectul filmelor din seria Bond era specific „erei atomice“ şi supertehnologiei care permitea cele mai spectaculoase performanţe atât pentru criminali, cât şi pentru agentul britanic înzestrat tehnic de specialistul MI6, bătrânelul cel neconvingător de ursuz, „Q“ (de la Quartermaster – ofiţer de intendenţă). Filmele Bond au abandonat de-a lungul timpului mizele şi detaliile cu substrat politic (constând, de obicei, în satirizarea KGB-ului şi a agenţilor comunişti), în favoarea unui ritm şi a unei spectaculozităţi mereu sporite. Dreptul de a ucide acordat agentului MI6 (până în 1995 se numea SIS) James Bond în confruntările cu cele mai puternice şi periculoase organizaţii şi personaje criminale a constituit un ferment excitant suplimentar pentru atractivitatea acestei serii de filme de mare spectacol, la fel ca farmecul discret al gadget-urilor sofisticate utilizate de erou:maşini subacvatice sau invizibile, ceasuri explozive etc. Rivalii lui Bond au fost fie serviciile ultrasecrete sovietice (SMERSH – serviciul secret sovietic de asasinare a spionilor), fie organizaţii criminale internaţionale dispunând de resurse deosebite (SPECTRE), fie minţi diabolice (personaje interpretate convingător de actori de marcă, precum Donald Pleasance, Telly Savallas, Curd Jürgens, Robert Carlyle, Jonathan Pryce etc.) care puneau la cale planuri demente de distrugere masivă în cosmos sau în ocean, pentru a cuceri lumea sau a obţine bogăţii fabuloase. James Bond primea misiunea de la „M“, şeful/şefa serviciilor secrete britanice, dar, deşi servea în primul rând interesele Majestăţii Sale (cvasiidentice cu cele americane), beneficiile eforturilor sale reveneau lumii întregi, deoarece aceasta era salvată de la o catastrofă de cel mai bun agent secret din lume, un britanic.

Seria „Bond“ şi superioritatea a tot ce e britanic

Chiar dacă producătorii, banii şi scenariştii filmelor erau americani, chiar dacă intriga şi personajul principal au fost de cele mai multe ori incorecte politic, rasiste sau sexiste şi cu toate că obiectivul producţiilor din seria „James Bond“ a fost şi este obţinerea de profit/încasări prin divertisment, atât personajul, cât şi contextul filmului au evidenţiat permanent specificul britanic, inteligenţa şi inventivitatea pragmatică a acestuia, superioritatea a tot ceea ce este britanic. O uşoară notă de şovinism imperial anglo-saxon este permanent sesizabilă în filmele „Bond“, chiar dacă aceasta este atenuată printr-o autoironie, tot de factură britanică. Unul dintre cele mai pertinente mesaje implicite ale filmelor „Bond“, evidente mai ales în producţiile din anii Războiului Rece, a fost acela că Imperiul britanic al Majestăţii Sale, chiar dacă nu mai era ce-a fost odată, adică o mare putere colonială, datorită agenţilor săi, înzestraţi cu calităţi neobişnuite pentru alţii, este capabil şi are resurse să intervină decisiv oriunde pe glob (Rusia sovietică, China, Iugoslavia, Turcia, Thailanda, America de Sud) pentru a apăra eficace interesele britanice, conjugate, desigur, cu cele americane. Nu întâmplător, eroul este comandor în marina britanică, iar submarinele britanice apar frecvent în decorul filmelor, ceea ce trimite către ideea că Marea Britanie încă este o forţă navală mondială. Pentru credibilitatea personajului, erau recunoscute capacităţile deosebite ale frumoaselor super-agente secrete sovietice sau ale serviciilor comuniste nord-coreene sau chineze, dar invariabil acestea capitulau, seduse de farmecele irezistibile ale lui James Bond. Americanii, prezenţi în fiecare serie într-un rol secundar şi reprezentaţi prin agentul CIA, Felix Leiter, au fost mereu puşi în inferioritate de inteligenţa, curajul şi înzestrările deosebite ale lui James Bond şi de calitatea excepţională a tehnicii britanice (accesoriile lui „Q“), deşi aveau de partea lor forţa numerică a luptătorilor şi o cantitate impresionantă de resurse financiare. Deşi nu au fost concepute drept producţii de propagandă, cele 22 de filme din seria „Bond“ au servit perfect orgoliului şi intereselor de imagine britanice şi s-au concretizat într-un excelent vehicul purtător al brandului de naţiune.

Rambo, exorcistul Războiului din Vietnam

Americanii au creat destul de târziu, în timpul erei Reagan, personajul Rambo, radical deosebit de elegantul şi rafinatul brits, James Bond, dar ca să fie siguri de reuşita misiunii propagandistice şi comerciale a acestuia i l-au adus în sprijin şi pe colonelul Braddock. John Rambo, personaj devenit extrem de popular printr-o serie de filme hollywoodiene de acţiune, a fost interpretat pentru prima dată, în 1982, de actorul Sylvester Stallone (cunoscut deja pentru succesul obţinut cu „Rocky I“, în 1976), în pelicula „Rambo-The First Blood“, care punea problema veteranului din Vietnam solitar, uitat şi neînţeles de cei pentru care luptase. Povestea a continuat în 1985 cu „Rambo-The First Blood. Part Two“, iar Stallone s-a implicat în scenariu exact în părţile propagandistice care sugerau revanşa veteranului american asupra soldaţilor vietnamezi şi sovieticilor, exorcizând astfel ceea ce reprezenta o mare traumă pentru armata şi societatea americană. În 1988, la final de Război Rece, a apărut „Rambo III“, cu acelaşi personaj, acţionând de data aceasta în Afganistan, împotriva trupelor sovietice de ocupaţie, alături de mujahedinii cei foarte onorabili în epocă, filmul devenind însă extrem de stânjenitor după 11 septembrie 2001. În 2008, Stallone şi-a asumat, pe lângă rolul principal, scenariul şi regia lui „Rambo IV“, a cărui acţiune se petrece în jungla din Myamar, Burma, într-o operaţiune de salvare a unor civili.

Scenă  din filmul „Rambo-The First Blood. Part Two“. Dacă în acest film Rambo salvează din lagărele nord-vietnameze soldaţii americani captivi, în următoarea parte (Rambo III), soldaţii URSS din Afganistan sunt inamicii eroului american

Primele trei filme din seria „Rambo“ au apărut în timpul celor două mandate ale lui Ronald Reagan, preşedinte al SUA între 1981 şi 1989. Intensa contraofensivă propagandistică antisovietică şi anticomunistă pe plan internaţional a lui Ronald Reagan, cel care intitulase URSS drept „Imperiul răului“, lansase Iniţiativa de Apărare Strategică (Războiul Stelelor) şi intervenise militar în Grenada, Libia, Liban, Iran, a fost susţinută nu doar prin acţiuni diplomatice şi militare ale administraţiei sau operaţii ale serviciilor secrete, dar şi prin filme hollywoodiene de divertisment cu mesaj politic inclus, precum seria „Rambo“.

Astfel, în prima serie, John Rambo exprimă frustrările îndelung reprimate ale militarilor veterani ai Războiului din Vietnam, care, asemenea multor americani, nu se simţeau responsabili pentru umilinţa înfrângerii şi a retragerii, ci îi acuzau pe politicienii care îi uitaseră după ce se serviseră de ei. Cea de-a doua serie aduce „revanşa americană“ în Vietnam, super-luptătorul Rambo dovedindu-se mai puternic, mai rezistent (la tortură şi efort) şi mai abil, nu numai în comparaţie cu masa de soldaţi vietnamezi, dar şi cu brutalul colonel sovietic sau cu maşinaţiunile ofiţerului CIA, Murdoch;filmul exprimă deopotrivă angoasa anticomunistă specifică erei Reagan, dar şi demonizarea sovieticilor în particular şi a comuniştilor în general. Aceeaşi demonizare în clişee simple şi puternice a sovieticilor agresivi şi brutali este reluată şi în „Rambo III“, lansat înainte de retragerea URSS din Afganistan, reflectând şi justificând prin cunoscuta formulă hollywoodiană a combinaţiei dintre divertisment şi propagandă sprijinul acordat de SUA mujahedinilor afgani ce luptau împotriva Armatei Roşii. În fine, miza politică a ultimei serii este mult mai mică, tema eroului puternic şi solitar fiind exploatabilă propagandistic doar din perspectiva justificării intervenţiilor punctuale americane în zone fierbinţi, în scop umanitar sau al protejării vieţii civililor împotriva agresiunilor unui regim dictatorial.

Pe timpul mandatului Reagan a mai fost produsă (în 1984, 1985 şi 1988) şi o altă serie cinematografică, perfect similară cu „Rambo“ ca temă, personaj şi mesaj propagandistic, intitulată „Missing in Action/Dispărut în misiune“, toate filmele seriei avându-l în rolul principal pe Chuck Norris (colonelul James Braddock), acţiunea desfăşurându-se tot în jungla vietnameză şi tot pentru eliberarea prizonierilor de război americani. Seria cu Chuck Norris nu a fost atât de bine primită de critică, aceasta acuzând imediat asemănarea cu „Rambo“;ea şi-a făcut însă pe deplin datoria de consolidarea revanşei cinematografice americane în Războiul din Vietnam asupra imaginarului şi a percepţiei publice.

Eşecul propagandistic al lui John Wayne

Filmul  „Beretele verzi“ a fost produs în 1968 de studiourile Warner Brothers în cooperare cu Pentagonul, pe baza unui proiect al lui John Wayne (1906-1979), care a asigurat nu doar rolul principal, ci şi co-regia, alături de Ray Kellogg. Marele actor John Wayne, un anticomunist convins şi un patriot declarat, a dorit ca prin acest film, în care îşi angaja direct uriaşa popularitate, să coaguleze simpatia şi sprijinul opiniei publice americane pentru implicarea militară a Statelor Unite în din ce în ce mai nepopularul Război din Vietnam. Premiera filmului a avut loc în contextul social şi politic tensionat creat prin dezvăluirile privind masacrul american de la My Lay şi efectele mediatice ale Ofensivei Tet a forţelor nord-vietnameze şi Vietcong-ului. Filmul lui John Wayne este unul dintre puţinele filme hollywoodiene (precedentul fiind „China Gate“, din 1957) care au adoptat o atitudine războinică netă în sprijinul politicii administraţiei americane şi a făcut o propagandă evidentă în favoarea intervenţiei americane în Indochina;aceasta, în condiţiile în care în lumea filmului american curentul de atitudine a fost unul predominant pacifist. Începând de la prima secvenţă, filmul pune ostentativ în valoare curajul soldaţilor americani şi al celor sud-vietnamezi, ce luptau într-o cruciadă anticomunistă de stopare a ofensivei comunismului pentru a domina lumea, în contrast cu luptătorii din gherilele VietCong şi soldaţii nord-vietnamezi, deopotrivă caricaturizaţi şi demonizaţi, în aceeaşi manieră ce le fusese aplicată soldaţilor germani şi japonezi din cel de-Al Doilea Război Mondial.

N-a părut deloc convingătoare nici schimbarea ostentativă de atitudine a jurnalistului cel sceptic la început, dar convins în teren de justeţea cauzei americane. Filmul a avut parte de o foarte proastă primire din partea criticii din majoritatea ziarelor şi revistelor americane, „The New York Times“ calificându-l drept o naivă înfăţişare, o caricatură chiar, a patriotismului american. Premiera şi proiecţiile filmului au fost însoţite de numeroase proteste şi manifestaţii antirăzboinice, pelicula a fost calificată drept reacţionară şi de un anticomunism primitiv, dar, deşi cota încasărilor din vânzarea biletelor a fost ridicată, Hollywood-ul nu a mai îndrăznit timp de zece ani să facă vreun film despre Războiul din Vietnam;până la „Apocalypse Now“, al lui Francis Ford Coppola, în 1979.