Quintus Sertorius – rebelul neînfrânt al Romei

Conflictele din interiorul unui stat au reprezentat mereu un climat propice pentru apariția unor figuri extraordinare. Din acest punct de vedere, perioada de sfârșit a Republicii Romane (secolele II-I î. Hr.), cu al ei perpetuu conflict dintre populari și optimați, a trăit ridicarea și decăderea unui număr ridicat de astfel de figuri. Un caz aparte îl reprezintă Quintus Sertorius, împotriva căruia nici un general roman nu s-a putut mândri cu o victorie într-o confruntare militară directă.

Quintus Sertorius s-a născut în 126 î. Hr. într-o familie nobilă din orașul sabin Nursia. Educat de către mama sa Rhea în urma decesului timpuriu al tatălui său, a studiat artele oratoriei și pledoariei la Roma, reușind la o vârstă destul de fragedă să capete influență printre cercurile politice romane. Abilitățile sale pe timp de război vor fi însă cele ce îl vor face remarcat.

Primele expediții militare și poziția sa în conflictul Marius-Sylla

Sertorius s-a făcut remarcat încă de la primele sale experiențe militare, luptând în războaiele romane împotriva cimbrilor și teutonilor (113-101 î.Hr.). Plutarh, care îi dedică acestuia un capitol întreg în lucrarea sa „Viețile nobililor greci și romani”, povestește despre un episod din a doua expediție, condusă de generalul Marius, în care Sertorius, deghizat în celt și învățând deprinderile de bază ale limbii cimbrilor, se infiltrează în rândul barbarilor și obține informații esențiale despre aceștia. Pentru vitejia arătată primește un contingent de 1000 de soldați ai lui Titus Didius în timpul expediției acestuia în Spania. Acolo capătă faimă pentru recucirerea orașului Castulo din mâna unui popor celtiberic, pătrunzând în oraș după ce își pune soldații să îmbrace armuri barbare.

Ca urmare a acestor realizări militare, este numit quaestor al Galiei Cisalpine. Acolo îl prinde începutul războiului social (91-88 î.Hr.), pornit de răzvrătirea aliaților Romei. În timpul confruntărilor din această perioadă Sertorius suferă o rană în urma căreia își pierde un ochi.

Războiul civil dintre Sylla și Marius pentru conducerea campaniei împotriva ambițiosului rege al Pontului Mithridates (87 î.Hr.) îl vede pe Sertorius aliindu-se cu cel din urmă;astfel el și-a definit poziția politică drept un popular. Victoria lui Sylla îl obligă pe Marius să plece în exil;însă după plecarea acestuia în campanie cei doi consuli aflați în exercițiu Cinna(pro-Marius) și Octavius (pro-Sylla) întră în conflict. Cinna este alungat din Roma;Sertorius îl urmează, iar cei doi îl însoțesc pe Marius la întoarcerea sa din exil, asediind cu succes Roma.

La întoarcerea lui Sylla din campania estică, în anul 83, situația se schimbase radical;Marius murise, iar Cinna a fost asasinat într-o răscoală a propriilor soldați atunci când se pregătea să-l înfrunte militar pe acesta. Sertorius evită confruntarea cu cel ce avea să uzurpe puterea la Roma, refugiindu-se în Hispania acolo unde se auto-declară pro-praetor. Acolo, Sertorius va opune o rezistență feroce împotriva forțelor trimise de Roma timp de 8 ani în ceea ce avea să devină cunoscut drept războiul sertorian.

Rezistența și controlul exercitat asupra Hispaniei

La scurt timp după ce se declară propraetor, Sertorius este nevoit să părăsească Hispania datorită presiunilor exercitate de generali trimiși de Sylla, contingentul acestuia nefiind suficient pentru o confruntare deschisă cu armatele romane. După o perioadă petrecută ca aventurier pe coastele Africii de Nord, el asediază cu succes orașul Tingis(Tanger, Mauretania) în fruntea unei armate combinate de exilați romani și nomazi libieni, învingând și un corp de oaste roman condus de Pacciaecus. Auzind de acest succes, lusitanii îl invită pe Sertorius să devină general al milițiilor lor, invitație pe care fostul quaestor o acceptă, pătrunzând în peninsulă cu circa 3000 de soldați.

Aici Quintus Sertorius și-a demonstrat cu adevărat calitățile de excepțional strateg și organizator;a reorganizat milițiile lusitane după model roman, atât admnistrativ cât și tactic. Cunoscând foarte bine avantajele geografice ale peninsulei și ducând în mare parte un război de gherilă, Sertorius a fost capabil să înfrângă armate romane mult mai numeroase decât trupele sale pe parcursul celor 8 ani de război (80-72 î. Hr.). El a preluat controlul total al peninsulei, învingându-i pe cei doi guvernatori romani aflați în funcție în 79. El a creat un senat propriu din 300 de exilați și a început să se privească mai degrabă ca guvernatorul roman de drept al provinciei decât ca simplu șef al milițiilor lusitane.

Împotriva sa a fost trimis de la Roma generalul Quintus Metellus. Cu o armată net superioară, acesta a reușit de trei ori risipirea forțelor lui Sertorius, fără a avea o victorie militară directă. De fiecare dată însă acesta a reușit să restrângă o armată și a continuat să hărțuie trupele lui Metellus, care deși ocupau o parte din regiune nu au reușit nici o victorie decisivă.

Intervenția lui Pompeii și asasinarea lui Sertorius

Moartea lui Sylla în 78 î. Hr. a provocat din nou un conflict la Roma între optimatul Pompeii și popularul Lepidus. După ce și-a asigurat victoria în acest conflict, Pompeii a plecat în 77 în Hispania pentru a rezolva problema sertoriană;în același, o parte din romanii exilați ca urmare a acestui conflict i s-au alăturat lui Sertorius, în frunte cu generalul Lucius Perpenna. Prima sa confruntare cu acesta a fost însă dezastruoasă;Pompeii a încercat să-l surprindă pe Sertorius în timp ce acesta asedia orașul Lauron, însă a fost încercuit de trupele de rezervă ale generalui și nevoit astfel să privească cum orașul ce trecuse de partea romanilor a fost ars.

Cel mai apropiat moment de o înfrângere a reprezentat-o bătălia de la Sucro (74), acolo unde Sertorius a condus doar o parte a armatei sale, cealaltă jumătate fiindu-i încredințată lui Perpenna. Pompeii a zdrobit armata lui Perpenna și a fost aproape să ocupe orașul, însă Sertorius a adunat trupele din rezervă și l-a atacat pe acesta din spate;Pompeii a fost grav rănit și se spune că singurul lucru care l-a salvat a fost disputa soldaților nord-africani ai lui Sertorius asupra posesiunilor acestuia.

În preajma anului 72 bilanțul campaniei era unul dezastruos pentru romani;resursele cheltuite pentru menținerea trupelor din Hispania au fost imense, dar cu toate acestea nu au reușit nici o înfrângere decisivă asupra trupelor sertoriene. Este adevărat că și opusul era valabil;războiul intrase într-un impas, prilejuit și de faptul că romanii au fost nevoiți din nou să-și îndrepte atenția asupra lui Mithradates în Orient. Acolo unde forța militară nu a putut triumfa a intervenit viclenia;Quintus Metellus a pus o recompensă uriașă pe capul lui Sertorius, provocând disensiuni în tabăra exilaților.

Tabăra exilaților de după conflictul Pompeii-Lepidus a fost cea care a reacționat. Perpenna își pierduse încrederea în Sertorius, ce dorea în continuare să ducă un război de gherilă fără acțiuni decisive. Astfel, el l-a invitat pe acesta la un banchet organizat la Osca în cinstea unei pretinse victorii, în timpul căruia Sertorius a fost asasinat. Perpenna a preluat controlul trupelor acestuia;mare parte însă s-au risipit, iar cele rămase, demoralizate de moartea generalului, au fost înfrânte rapid de Pompeii, Perpenna și conspiratorii săi fiind executați.

Bibliografie:

1. Plutarh, Viețile nobililor greci și romani

2. Plutarh, Vieți Paralele

3.Theodor Mommsen, Istoria Romană volumul III

Ionuț Preda