Provocarea scoţiană: cine poartă fustă?

Scoţienii adevăraţi nu poartă nimic pe sub kilt. Există vreun sâmbure de adevăr în acest mit? Numai un scoţian ar putea desluși problema – care ţine, în fond, de preferinţele personale ale purtătorului (cu toate că tradiţia așa spune!). Un pas înapoi prin istoria kiltului ne poate ajuta, în schimb, să înţelegem mai bine alte aspecte din istoria acestui veșmânt care astăzi atrage, de fiecare dată, priviri curioase și zâmbete pe sub mustaţă.

 Astăzi tabu, purtarea de fuste sau rochii de către bărbaţi era cândva ceva obișnuit. Să ne gândim doar la toga romană sau la tunicile purtate de atâtea populaţii din bazinul Mediteranei și nu numai. Kiltul, prin urmare, nu face altceva decât să continue o veche tradiţie vestimentară europeană. Să o luăm cu începutul. Istoria sa începe cândva spre sfârșitul secolului al XVI-lea în zona muntoasă din nord-vestul Scoţiei, cunoscută sub numele de Highlands. Strămoșul kiltului modern – numit Breacan an Fhéilidh sau Feileadh Mòr – era o bucată simplă de stofă (nu neapărat tartan, adică nu în carouri, cum îl știm azi), care acoperea și partea superioară a corpului și se strângea în talie cu o curea. Acest kilt lung se prindea pe un singur umăr, cu un ac, sau putea fi purtat pe ambii umeri, servind drept mantie în caz de vreme rea. El a evoluat, probabil, dintr-un tip de pelerină purtată de celţi încă din vremurile romane peste tunica de zi sau peste echipamentul militar. Era confecţionat dintr-o lână dură, rezistentă, care proteja purtătorul și de frig, dar și de ploaie sau ninsoare.

De la mantie la fustă.

Prima referinţă la acest strămoș al kiltului datează din 1578, dintr-o descriere scrisă a Highlanderilor: „Toţi, atât nobili cât și oameni de rând, poartă un soi de mantie (cu diferenţa că nobilii preferă mantiile de anumite culori). Acestea sunt lungi și curg pe lângă corp, dar pot fi strânse după bunul plac în falduri”. Descrierea nu este foarte clară, autorul doar sugerând că oamenii purtau această stofă strânsă în falduri (formând așadar o fustă plisată în partea inferioară) – și nu neapărat cu ajutorul unei curele. Prima descriere clară a tartanului purtat strâns în talie este dintr-un document mai târziu, din anul 1594. Autorul, irlandezul Lughaidh O’Clery, descrie portul unor mercenari originari din insulele Hebride, menţionând că aceștia poartă peste veșminte niște pelerine ce atârnă până la gambă, prinse în talie cu o centură. Surse mai târzii atestă că aceste mantii erau confecţionate din două bucăţi de stofă cusute laolaltă, lungi de trei până la cinci metri. Ele erau fie dintr-o stofă uni, fie (tot mai des) din tartan. Iar acum, o scurtă lecţie de etimologie. Cuvântul scoţian kilt este derivat din termenul nordic kjalta, care înseamnă a înveli, a aduna în jurul corpului. Tartan vine în schimb din francezul tiretaine, care desemna iniţial un tip de material, o lână mai aspră, și un tip de model. În timp, a ajuns să însemne o stofă cu model în carouri. Trebuie subliniat faptul că, în primele secole, kiltul se purta doar în zona de nord a Scoţiei, în Highlands. Mai la câmpie, în Lowlands, nu se folosea – și, mai mult, era asociat imaginii negative, de barbarie, de primitivism, a highlanderilor.

Kiltul modern a fost inventat de un englez?

Apariţia kiltului poate fi legată de dezvoltarea industriei textile începând cu secolul al XVI-lea. Lâna fiind tot mai ușor de confecţionat, hainele, în cazul nostru – mantiile, puteau fi făcute din bucăţi de material tot mai mari, până când – pentru a fi purtate fără a incomoda – ele trebuiau strânse cu o curea. Ulterior, au apărut și tartanele prevăzute cu găici pentru curea. Kiltul modern, așa cum îl știm noi astăzi, este însă varianta scurtă (fèileadh beag) a kiltului lung, alcătuită doar din partea inferioară a acestuia, adică fusta. În mod ironic, am putea spune, această inovaţie se datorează unui englez. Potrivit unui document datat 1768, „inventatorul” kiltului scurt ar fi fost Thomas Rawlinson, un englez din Lancashire, ajuns în Scoţia în anii 1720 odată cu campaniile de exploatare industrială începute după rebeliunea iacobită din 1715. Stop-cadru: succesiunea de rebeliuni iacobite de la sfârșitul secolului al XVII-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea (adică încercările Casei Stuart de a reveni pe tronul Regatului Unit) au jucat un rol important în istoria kiltului, respectiv în transformarea lui în element de identitate naţională pentru scoţieni. Dar să o luăm pas cu pas. Revenind la Rawlinson: ajuns în Scoţia, unde a început un parteneriat cu liderul unui clan local, Ian MacDonnell, pentru exploatarea de cărbuni, englezul ar fi remarcat că mantia purtată de oamenii locului era prea incomodă pentru muncile fizice. Împreună cu croitorul regimentului regal staţionat la Inverness, a gândit o variantă scurtă a kiltului – alcătuită doar partea inferioară, din fustă, și cu pliurile deja cusute. Cei doi au dat tonul, începând să poarte acest nou tip de kilt, iar în curând restul clanului MacDonnell, și apoi alţii, i-au urmat. Alte surse sugerează că acest tip de kilt scurt ar fi fost deja purtat în Highlands încă de la finalul secolului al XVII-lea. Kiltul lui Rawlinson este însă primul documentat care avea pliurile deja cusute – o trăsătură distinctivă a kiltului modern. Prin urmare, Rawlinson poate fi considerat inventatorul în acte al kiltului. Este însă posibil ca varianta scurtă a kiltului să fi evoluat în mod natural, pe măsură ce oamenii au migrat de la muncile câmpului la munca fizică în spaţii închise – ateliere, fabrici etc. – unde o mantie groasă, lungă și cu siguranţă grea nu putea decât să îi incomodeze. Cu timpul, kiltul scurt a fost adoptat și de militarii din Highlands, devenind parte din uniforma regimentelor locale. Asta avea să asigure, de fapt, supravieţuirea kiltului în momentul în care guvernul a decis interzicerea lui.

Coroana vs. Kiltul.

Să revenim acum la rebeliunile iacobite. Prima parte a secolului al XVIII-lea a fost dominată de Războiul de succesiune, izbucnit după Revoluţia Glorioasă din 1688–1689, încheiată cu abdicarea forţată a lui Iacob al II-lea Stuart (cunoscut și sub numele de Iacob al VII-lea, rege al Scoţiei). Cei mai puternici și totodată periculoși susţinători ai iacobiţilor au fost clanurile scoţiene din Highlands, regiune cu vechi tradiţii războinice. Prin urmare, Parlamentul britanic a adoptat o serie de legi menite să-i supună pe scoţieni și să distrugă sistemul clanurilor, perceput ca o ameninţare la adresa statului centralizat. Legea dezarmării din 1716, prin care scoţienilor le era interzis să poarte arme de orice fel, a fost urmată, trei decenii mai târziu, de o lege prin care erau interzise și toate elementele vestimentare specifice zonei Highlands – inclusiv kilturile și tartanul. Pedepsele erau severe: de la minimum șase luni de închisoare pentru prima abatere, până la exil timp de șapte ani în coloniile penitenciare pentru recidiviști. Singura excepţie era permisă regimentelor din regiune, care au păstrat în uniformă atât tartanul, cât și kiltul. Această interdicţie generală avea să rămână în vigoare până în 1782. Englezii au știut de ce interzic kiltul – acesta începuse să fie considerat element identitar pentru scoţienii din Highlands. Însă interzicerea lui nu a făcut decât să întărească acest statut și să-i confere, în plus, și statutul de simbol al rezistenţei. Cei mai îndrăzneţi au continuat să poarte kiltul sub formă de protest, iar rezistenţa acestora le-a creat highlanderilor o imagine romantică. Nici nu se putea un moment mai potrivit – începea epoca romantismului și a naţionalismului. În 1784, la doi ani după ce purtarea kiltului a scăpat de stigmatul ilegalităţii, a fost fondată Highland Society of Edinburg, o organizaţie culturală menită să promoveze cultura locală și vestimentaţia tradiţională. Astfel, kiltul – repet, iniţial port specific doar scoţienilor din Nord-Vestul regiunii – a devenit simbol al întregii Scoţii, highlanderi și lowlanderi deopotrivă. Mai lipsea un singur pas important: trecerea graniţei din Sud, către Anglia.

Meritul promovării kiltului la nivelul întregului regat îi revine scriitorului Sir Walter Scott, care a organizat, în 1822, prima ediţie a unui spectacol dedicat culturii scoţiene: Royal Highland Show. Cu ocazia vizitei Regelui George al IV-lea în Scoţia (prima vizită regală în nordul regatului în două secole), autorul lui Ivanhoe a pus la cale un spectacol grandios menit să promoveze cultura locală. Evenimentul – în cadrul căruia însuși regele a apărut în public purtând un costum tradiţional scoţian – a cimentat statutul kiltului și al tartanului ca elemente esenţiale ale identităţii Scoţiei. Tot în acea epocă, clanurile scoţiene au început să folosească tartanele ca elemente distinctive. Până atunci, diversele modele de tartan desemnau mai degrabă regiuni diferite, nu familii. Tradiţia ca fiecare clan să aibă propriul tartan datează, așadar, doar din secolul al XIX-lea, din perioada romantică. Iniţial, producătorii de tartane au fost cei care au început să dea nume diferitelor modele pe care le produceau – din raţiuni pur comerciale. Kiltul în secolul XXI. În prezent, diversitatea kilturilor și modul tradiţional de a-l purta – fie în varianta „de zi”, fie în cea formală, de ceremonie – pot fi observate cel mai bine în timpul celui mai mare festival dedicat culturii scoţiene: Highland Games. Acestea se organizează în întreaga lume, nu doar în Marea Britanie, cu scopul de a celebra cultura scoţiană și celtică – prin dansuri, muzică și probe sportive, exact ca în Evul Mediu.

Însă și la ocazii speciale, ce impun portul tradiţional, bărbaţii scoţieni (și nu numai!) lasă pantalonii eleganţi în dulap și îmbracă cu mândrie kiltul. Prinţul Charles al Marii Britanii, spre exemplu, sau tatăl lui, prinţul Philip, ducele de Edinburgh, au apărut în nenumărate rânduri îmbrăcaţi în portul tradiţional scoţian la evenimente publice. În rest, în viaţa cotidiană, scoţienii obișnuiesc să mai îmbrace kiltul doar la ocazii speciale, fericite sau nu. La nunţi sau la înmormântări, cei care doresc să respecte tradiţiile renunţă la pantaloni și poartă kilt. Însă fusta scoţiană încearcă să-și recapete statutul pierdut... Capriciile modei au adus kiltul și pe marile podiumuri internaţionale, în diferite interpretări ale creatorilor. Howie Nicholsby, de exemplu, este cel mai cunoscut designer de kilturi al zilelor noastre. El a creat un brand de succes, 21st Century Kilts, și propune atât modele clasice, cât și moderne – realizate din piele, denim sau materiale inedite, precum pvc . Nicholsby și-a propus să readucă kiltul în garderoba zilnică a bărbaţilor – și a hotărât să fie el însuși un model. Susţine că poartă kilt în fiecare zi încă de la vârsta de 21 de ani, adică de 17 ani. Iar având în vedere succesul brandului său, se pare că Nicholsby a reușit să readucă la viaţă kiltul, și nu doar în graniţele Scoţiei.