Proorocul propriei credinţe: Ezechil a vrut să se sinucidă la Stalingrad. Dar era a doua zi de Crăciun, nu se cădea
Când l-am întâlnit pe Emilian Ezechil era 2009, încă se putea trăi. Trecuse deja de 90 de ani. Purta un palton cum nu se mai fac, o pălărie amplă pe care şi-o aşeza pe genunchi înainte să vorbească. Era, cum se spune, un domn cochet. Îşi publicase memoriile, La porţile Infernului, la editura Tritonic, locuia în cartierul bucureştean Titan şi se lăuda că până nu demult căra acasă până la douăzeci de kilograme de la Auchan. Dar, deja, puterile începeau să slăbească. Se apropia sfârşitul.
Emilian Ezechil îşi aminteşte bine ce a fost la Stalingrad. El, care a făcut Armata, ca Isaac Babel, la Cavalerie, a luptat pe Frontul de Est, a scăpat viu din stepa calmucă şi a mai făcut şi Frontul de Vest, până în Munţii Tatra. Emilian Ezechil a trăit cel mai greu Stalingrad în decembrie iar cea mai grea dintre zile a fost 26 decembrie 1942. A doua zi de Crăciun, în Război.
Istoria, aşa cum mi-a povestit-o e aşa:la 70 de kilometri de Stalingrad, Ezechil şi camarazii lui au fost debarcaţi în gara Simowniki şi dirijaţi înspre Elista, capitala stepei Calmuce. Unităţile de cavalerie ale românilor aveau misiunea de a supraveghea spaţiul de război. Ezechil şi ceilalţi absolvenţi ai şcolii de subofiţeri, rezerva de cavalerie, au fost chemaţi la comanda regimentului şi timp de şapte zile li s-a predat sistemul complicat de cifrare-descifrare al transmisiunilor întregului front românesc. În perioada asta au fost cartiruiţi la familiile din zonă. Emilian Ezechil a nimerit într-o casă modestă din chirpici cu pardoseala din pământ. Capul familiei era mereu plecat la un colhoz, undeva departe. Soţia lui, care avea în jur de treizeci de ani, l-a hrănit bine pe Ezechil, în speranţa unei recompense sexuale. Cum tânărul cavalerist îşi impusese să se ţină departe de „necazuri cu femeile”, a sfârşit prin a nu mai fi servit nici măcar cu o bucată de pâine.„Nu-ţi dau fiindcă nu ai vrut să mă iubeşti!”, i-a retezat-o, scurt, femeia sovietică. Următoarea oprire a fost linia de front, la sud de Stalingrad. Iadul.
26 decembrie ’42, aşadar. Frig. Emilian Ezechil povestea că undeva la minus 45 de grade – ascultaţi aici istorie! – românii tremurau, aşteptând degeaba ajutoarele promise de nemţi. Era zece dimineaţa şi niciunul din cele trei sute de avioane de bombardament, niciunul din cele trei sute de tancuri germane făgăduite, n-a apărut.
Triumful morţii
Emilian Ezechil se ridică şi face un pas. „Asta m-a salvat, un singur pas, altfel mă călca un tanc”. Între viaţă şi moarte stăteau doar câţiva zeci de centimetri şi un destin. Fugind printre tancuri, Ezechil a văzut ceva ce i-a amintit de un tablou din secolul XVI, „Triumful morţii”:soldaţi români pietrificaţi de groază, care se strângeau pâlcuri, iar tancurile ruseşti le spulberau, lăsând în urmă lacuri de sânge şi carne caldă, aburindă, pe zăpadă.
A fugit instinctiv de toate mulţimile, căutând să rămână singur. Dar fără să arunce arma. Un tanc l-a urmărit, toate proiectilele i-au trecut pe lângă urechi. Primul avion al Axei care a apărut a distrus chiar monstrul blindat care-l hăituia. Ezechil a mers tot înainte, până când s-a întâlnit cu un calmuc. I-a cerut apă şi când a băut-o, pe nerăsuflate, a simţit ceva, ca şi cum un plămân i s-ar fi rupt.
În faţă se zărea o armată, calmucul zicea că e cea Roşie, iar Ezechil şi-a pus ţeava puştii sub barbă şi a dat piedica la o parte. Degetele îngheţate se îndreptau spre trăgaci, însă în inimă cobora un gând, ca un duh sfânt:„Astăzi este a doua zi de Crăciun. Să fiu eu oare criminalul propriei mele vieţi?”. A pornit spre armata din zare, hotărât să se predea. Au tras înspre el, nu l-au nimerit, şi apoi, ca şi cum un dirijor invizibil ar fi oprit totul, gloanţele au tăcut. Cei care trăgeau erau români.