Proclamația prin care Cuza anunța că Unirea este îndeplinită: „Naționalitatea Română este întemeiată!”
Recunoașterea internațională a Unirii Principatelor, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, a fost efectul unei „bătălii” politice și diplomatice care a durat mai bine de doi ani.
Proclamația către națiune a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin care aducea la cunoștință oficial că unirea este îndeplinită, a fost citită la 11 decembrie 1861, notează Arhivele Naționale ale României pe pagina de Facebook a instituției.
„Românilor,
Unirea este îndeplinită! Naționalitatea Română este întemeiată! Acest fapt măreț, dorit la generațiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile Garante și s-a înscris în datinile Națiilor.
Dumnezeul părinților noștri a fost cu Țara, a fost cu Noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor.
În zilele de 5 și 24 Ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul Nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn.
Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.
Vă iubiți Patria, veți ști dar a o întări.
Să trăiască România!
Dată în Iași, la 11 decembrie anul 1861.”
Dubla alegere a lui Cuza încălca articolele convenite la Convenția de la Paris din august 1858. Cu toate acestea, cinci din cele șapte puteri suzerane – Anglia, Franța, Rusia, Prusia și Piemontul (Sardinia) – susțineau unirea celor două principate române. Însă Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman – suzeranul Principatelor – se împotriveau acestei uniri; Austria se temea de exarcerbarea sentimentelor naționale ale românilor din Transilvania, iar Imperiul Otoman considera că această unire putea determina începutul luptei pentru independență a popoarelor subjugate.
În 1959, Marile Puteri, inclusiv Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman, au recunoscut Unirea, însă ea a fost condiționată de o uniune personală a lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce însemna că nu era valabilă decât pe timpul vieții sale. De asemenea se cerea menținerea separației politico-administrative. Românii se aflau în fața unei „jumătăți” de unire, dar, cu toate acestea nu s-au lăsat bătuți.
Încă din 1859 apare un singur ministru de externe pentru ambele Principate, în persoana lui Vasile Alecsandri, iar din 1860 avem un singur ministru de război care s-a ocupat cu unificarea totală a celor două armate – începând de la uniforme și până la comandamentul unic. De asemenea, s-a realizat o unificare a poștelor și a vămilor, instituțiile au renunțat la intermedierea ministerului de externe.
În aprilie 1961, Imperiul Otoman invita marile puteri la o conferință pe tema problemelor pe care Principatele le puneau și în special a Unirii. Tergiversările vor continua și acum, Poarta va cere ca Unirea să rămână temporară – pe timpul vieții lui Cuza – dar să primească și un drept de intervenție în Principate, ceea ce îl va face pe domnitorul român să plănuiască de două ori proclamarea interna a Unirii totale, documentele necesare fiind deja pregătite.
Conferința marilor puteri își va începe lucrările abia septembrie 1861. Negocierile s-au prelungit datorită dorinței Porții de a avea drept de intervenție militară în Principate, iar puterile europene erau conștiente că rezolvarea trebuie găsită cât mai repede, temându-se de eventuale mișcări revoluționare. Într-un final, Turcia va prezenta un firman cu niște prevederi total contradictorii cerințelor diplomației românești, și care însemnau de fapt un mare pas înapoi pentru Unirea Principatelor, cerându-se frontieră între cele două țări, numirea unui guvernator în Moldova și crearea de consilii provinciale. Opoziția puternica a Principatelor a făcut ca marea majoritate a prevederilor restrictive să dispară din firman, iar celelalte fiind minimalizate.
În noiembrie, Costache Negri a trimis firmanul spre țară, iar Cuza a prezentat victoria Principatelor, considerând recunoașterea Unirii ca fiind un succes al poporului român, și nu un dar al marilor puteri.
Foto sus: Alexandru Ioan Cuza, portret de Carol Popp de Szathmary (© Wikimedia Commons)