Prizonieri de război uitați
Aproape de coasta vestică a Insulei Man, în apropiere de portul Peel, există o placă comemorativă ce atestă existența Lagărului Knockaloe. Este unul din puținele indicii că acolo ar fi trăit odată mii de prizonieri de război, cei mai mulți germani, în timpul Primului Război Mondial. Numărul acestor prizonieri avea să atingă maximul în noiembrie 1918, când erau închiși în Anglia 115.950 de prizonieri. La scară globală, Marea Britanie avea peste 500.000 de prizonieri de război, din totalul de 8.7 miloane de oameni închiși pe perioada conflagrației mondiale.
Cei ținuți în captivitate în Marea Britanie (dintre care aproape toți erau bărbați) pot fi împărțiți în trei categorii. Primii, civilii din comunitatea germană stabilită în Anglia în secolul al XIX-lea, cărora li se adaugă germanii care au avut ghinionul să se afle pe tărâm britanic la începutul războiului. În cea de-a doua categorie se aflau germanii prinși în coloniile britanice și germane, precum și cei capturați pe mare, care au fost transportați în diverse lagăre din sistemul concentraționar dezvoltat de imperiul britanic. Sediul central al acestui sistem era Knockaloe, unde au fost ținuți în captivitate până la 20.000 de prizonieri deodată. În a treia cateogorie se aflau militarii germani capturați pe pământ britanic:fie echipajele zeppelinelor prăbușite, fie soldații din Marina germană. În plus, au fost aduși la Knockaloe germanii capturați pe Frontul de Vest, transferați aici din lagărele de pe continent pentru a ajuta – forțat – la strângerea recoltelor.
În timpul războiului, problema prizonierilor a ajuns în atenția opiniei publice, mai ales după scufundarea vasului Lusitania în mai 1915, când sentimentele antigermane ale englezilor au crescut în intensitate. În același timp, unii ziariști și parlamentari au început să vorbească despre faptul că prizonierii germani din Anglia erau tratați foarte bine, spre deosebire de soldații englezi închiși în Germania-mai ales cei din lagărul de la Ruhleben, care aveau parte de un tratament brutal. Ruhleben a devenit un simbol al terorii în mentalul colectiv britanic, în timp ce lagărul pentru ofițeri de la Donington Hall a ajuns să simbolizeze luxul de care s-ar fi bucurat prizonierii germani în Marea Britanie.
(Foto:lagărul de la Knockaloe;un tablou din 1918, de George Kenner)
Bineînțeles că opinia germanilor despre cum erau tratați soldații germani aflați în captivitate era cu totul diferită. Exista însă același tipar de gândire:presa și politicienii puneau accent pe experiențele pozitive ale prizonierilor Aliați ținuți în Germania și pe suferințele soldaților germani aflați în captivitate în Anglia, Franța și Rusia. Rudele acestor soldați făceau tot posibilul pentru a se asigura că suferințele soldaților nu erau uitate, organizând tot soiul de activități caritabile, mai ales prin intermediul Crucii Roșii.
După război și până spre sfârșitul anilor '30, au fost publicate mai multe lucrări privind experiențele soldaților germani ținuți în captivitate în Marea Britanie în timpul războiului. Unele relatări, mai ales cele sponsorizate de guvern sau alte instituții de stat, se concentrau pe maltratarea soldaților. Au apărut și diverse povești de aventură, dintre care cea mai cunoscută a fost povestea aviatorului Gunther Plüschow – Die Abenteuer des Fliegers von Tsingtau, care relata călătoria autorului din China până în Marea Britanie și experiențele sale din diverse lagăre de prizonieri, inclusiv Donington Hall, de unde a reușit să evadeze, fiind astfel unul din cei trei prizonieri germani care au reușit să evadeze din Marea Britanie și care s-au întors acasă. Alte cărți povesteau pur și simplu viața cotidiană din captivitate. Una din cele mai aspre a fost scrisă de pictorul și scriitorul austriac Paul Cohen-Portheim, care în vara lui 1914 se afla întâmplător în Marea Britanie. El a fost nevoit să petreacă anii războiului în lagărul de la Wakefield, de unde a fost eliberat abia în februarie 1918.
În Germania, în anii de după război au apărut mai multe grupări paramilitare înființate de foștii prizonieri de război. Una dintre acestea - Reichsbund zum Schutze der deutschen Kriegs- und Ziviligefangenen – s-a născut din preocuparea pentru prizonerii care nu se întorseseră încă acasă. Cel mai mare grup de veterani a fost Reichsvereinigung ehemalige Kriegsgefangene, fondat în decembrie 1918; la începutul anilor '20 acest grup număra circa 400.000 de membri.
Englezii au uitat repede de prizonierii germani ținuți în captivitate în Marea Britanie și s-au concentrat pe experiențele soldaților britanici internați în lagărele germane. Germanofobia din timpul războiului, care a dus la deportarea în masă a tuturor civililor germani la sfârșitul conflictului, avea să supraviețuiască mult timp după 1918, mai ales prin intermediul memoriilor publicate de soldații britanici.
Au fost însă și englezi care au încercat să păstreze în atenția publicului și experiențele celor internați în lagărele britanice. Scriitorul Hall Caine a publicat în 1923 romanul Femeia din Knockaloe, care explorează relația dintre fata unui fermier local și unul din germanii din lagăr. Este o poveste de dragoste tragică, ce se sfârșește prin sinuciderea cuplului care nu poate trece peste ostilitatea compatrioților lor care le condamnă relația.
În ciuda faptului că după 1945, istoria celui de-al doilea război mondial a acaparat interesele specialiștilor, istoricii britanici locali s-au străduit să păstreze vii amintirile soldaților din Marele Război, inclusiv a celor ținuți în captivitate pe Insula Man. Istoria lagărului de la Knockaloe rămâne încă necunoscută de marele public și ar fi, poate, timpul pentru recuperarea istoriei tutoror celor care au suferit în Marea Britanie din cauza războiului, inclusiv istoria prizonierilor de război germani.
Panikos Panayi, Forgotten Prisoners of the Great War, în „History Today”, vol. 62, nr. 11, 2012