Prinţesă pentru o zi - Istoria rochiei de mireasă

De la Regina Victoria a Angliei şi până astăzi, candidatele la măritiş au visat la rochia albă de mireasă cu mult înainte ca evenimentul să aibă loc. Nici nu gândea conservatoarea suverană britanică că va impune o modă pe care nici Coco Chanel n-a îndrăznit să o schimbe.

Albul  a fost acceptat ca fiind culoarea tradiţională a miresei, dar rochia de nuntă nu a fost întotdeauna albă, scrie englezul Kelsey McIntyre în Istoria rochiei albe. Potrivit aceleiaşi surse, căsătoria Reginei Victoria cu vărul său, Albert de Saxa-Coburg, celebrată în 1840, a impus moda rochiei albe. În revista Godey’s Lady’s Book, din 1849, se preciza că albul este emblema purităţii fetei şi ideea rochiei albe încolţeşte în mintea ei încă din copilărie.

Există chiar şi un vechi poem potrivit căruia alegerea culorii rochiei de nuntă influenţează viitorul. Astfel, „mărită-te în alb şi vei face cele mai bune alegeri, mărită-te în gri şi vei pleca departe, mărită-te în negru şi-ţi vei dori să nu fi făcut acest pas, mărită-te în roşu şi-ţi vei dori să mori, mărită-te în albastru şi vei fi întotdeauna sinceră, mărită-te în haine de nuanţa perlei şi vei trăi furtunos, mărită-te în verde şi-ţi va fi ruşine să fii văzută, mărită-te în galben şi-ţi va fi ruşine de prieteni, mărită-te în maro şi vei fi alungată din oraş, mărită-te în roz, iar spiritul tău se va scufunda în abisuri”.

Mireasă cărată pe braţe

Nunta este un eveniment unic în viaţa personală. Pentru mireasă, este chiar ziua ei cea mare, când poate exploata la maximum rolul său central, dar nu oricum, ci într-o rochie care să o transforme dintr-o simplă fată frumoasă într-un personaj divin.

În fruntea ierarhiei sunt prinţesele cu sânge albastru. În timpurile medievale, când nunţile regale erau de fapt alianţe politice între două ţări, era important ca mireasa să arate magnific pentru a întări prestigiul ţării, iar nunta avea întreaga splendoare pe care respectiva ţară şi-o putea permite. Bijuteriile miresei erau prilej de mare târguială şi făceau parte din dota regală. Rochia încorpora cele mai scumpe materiale:mătase, catifea, damasc şi satin, iar ţesăturile erau brăzdate cu fire de aur şi de argint.

Mireasa strălucea ca un soare din cauza nenumăratelor safire, rubine, diamante, smaralde şi perle presărate pe întreaga suprafaţă a rochiei de nuntă. Trena număra obligatoriu mai mulţi metri, iar culorile erau şi ele pentru cei bogaţi. Numai persoanele avute îşi puteau permite roşul, purpuriul, culori de alt­fel rezervate claselor aristocratice, sau albastrul. Istoria consemnează, astfel, că în secolul XV, în timpul căsătoriei Marga­retei de Flan­dra, rochia pe care o purta era atât de grea din pricina bijuteriilor încorporate, încât a fost nevoie de doi gentlemeni care să care mireasa astfel imobilizată în biserică.

Lady Di, prinţesa inimilor

Chiar şi mai târziu, în timpul monarhiei constituţionale, nunţile regale şi-au păstrat importanţa naţională şi nu numai. Una dintre cele mai spectaculoase rochii princiare a fost aceea purtată de lady Diana. În iulie 1981, atunci când a devenit Prinţesă de Wales prin căsătoria cu Charles, prinţul moştenitor al Marii Britanii, tânăra de 20 de ani a avut parte de o nuntă de basm.

Rochia princiară a fost creată de un atelier de artişti independenţi (David şi Elizabeth Emanuel), şi nu de croitorii regali. În jurul bustului avea o dantelă clasică, combinată cu tafta din mătase de culoarea fildeşului. În jurul taliei avea o panglică subţire, albastră, reuşind astfel să îmbine, tradiţionalul cu modernul, să aibă „ceva vechi, ceva nou, ceva albastru şi ceva împrumutat”, specific englezesc. Valoarea rochiei Dianei a fost estimată la acea vreme la 9.000 de lire sterline, iar nunta ei a fost urmărită la televizor de 750 de milioane de oameni din 58 de ţări. Somptuoasa trenă a rochiei avea 7, 25 metri lungime.

Cea mai lungă trenă

Recordul în materie de trenă aparţine unei românce, pe nume Oana Comănescu. Ea a creat o rochie cu trenă de peste un kilometru şi jumătate. Rochia, care a ajuns să cântărească în final 60 de kilograme, a încorporat 1.600 de metri de tul, 50 de metri de dantelă brodată şi a fost decorată cu 7.000 de cristale Swarovsky, cusute manual. La ea au muncit 25 de persoane timp de două luni de zile. Piesa vestimentară trofeu a fost expusă într-un stand expoziţional al E-marriage Fest 2009, pe un manechin cu umbrelă de soare, alături de o maşină de epocă. Trena aşezată circular era marcată din loc în loc cu indicatoare de lungime. Piesa vestimentară a intrat în Cartea Recordurilor şi a fost ridicată din standul expoziţional cu elicopterul.

O mireasă nonconformistă din China ar putea intra, la rândul ei, în Cartea Recordurilor, după ce a apărut la nunta ei cu o rochie cu trenă lungă de doi kilometri, informa recent agenţia Reuters. Pentru a întinde trena şi a monta pe ea cei 9.999 de trandafiri roşii invitaţii au avut nevoie de trei ore. O astfel de rochie a costat 5.800 de dolari, fapt care a scos-o din sărite pe mama ginerelui care a trebuit să achite nota de plată. „Este o risipă de bani, dar înţeleg că a fost un mod prin care mirele şi-a exprimat iubirea faţă de proaspăta lui soţie”, a explicat mama ginerelui uluitoarea extravaganţă. Tinerii însurăţei au declarat după nuntă că ideea nu le aparţine, ci le-a fost inspirată de povestea rochiei de mireasă din România a cărei trenă măsura 1, 5 kilometri.

Coco Chanel scurtează rochia

Moda victoriană se păstrează până în secolul XX, când creatoarea Coco Chanel distruge aproape toate tabu-urile şi în privinţa rochiilor de mireasă. În 1920, ea introduce rochia scurtă însă cu trenă lungă, conservând culoarea alb dedicată acestui eveniment. Stilul devine mai simplu şi reflectă schimbarea rolului femeii în societate.

În timpul Marii Crize din anii ’30, fetele ajung să se mărite în cea mai bună rochie pe care o au. După Al Doilea Război Mondial, prosperitatea readuce în atenţia candidatelor la măritiş rochia albă victoriană. Actriţa Grace Kelly, căsătorită în aprilie 1956 cu Prinţul Rainier III de Monaco, generează multă publicitate întreţinută mai ales de studiourile cu care actriţa avea contract. Cei doi şi-au legat destinele prin două ceremonii. Prima, civilă, a avut loc în sala de tron a castelului, Grace Kelly fiind îmbrăcată cu o rochie din tafta roz-palid cu dantelă de mătase (Alençon lace) de culoare crem şi mănuşi albe.

Căsătoria religioasă a avut loc la Catedrala Sf. Nicolae. Au participat 600 de invitaţi şi se estimează că slujba a fost urmărită de 30 de milioane de oameni. Studiourile MGM au finanţat rochia de mireasă, realizată de creatoarea de modă Helen Rose. Era o rochie cu guler înalt, cu mâneci lungi şi fustă cloşată, croită din 8 metri de tafta, 30 de metri de tul din mătase şi dantelă veche de 125 de ani. Voalul avea 30 de metri de tul. Pentru a se potrivi cu rochia şi cu solemnitatea momentului, părul ei a fost arajat de stilistul şef de la MGM, Sydney Guilaroff.

Gri pentru fetele sărace

Albul sau variaţiile lui simbolizează virginitatea fetei şi inocenţa sa în faţa iminentei schimbări de statut social. Dar nu a fost întotdeauna o alegere preferată. Albastrul deschis, purtat de mirese până în 1870 şi asociat cu Sfânta Fecioară, a fost, de asemenea, un simbol al purităţii, care, în mod tradiţional a simbolizat şi fidelitatea şi iubirea eternă. Mireasa care se îmbracă în albastru deschis crede că viitorul soţ va fi întotdeauna sincer cu ea şi, chiar dacă întreaga costumaţie nu este în această culoare, mireasa are grijă ca măcar un desuu să fie astfel.

Aceasta e o altă tradiţie care a supravieţuit până în zilele noastre.  Pentru miresele din clasa de jos culoarea cea mai răspândită la rochie a fost multă vreme griul. Aceasta, pentru că o astfel de rochie putea fi refolosită în zilele de duminică, fiind considerată ca având o culoare eminamente respectabilă. Istoria consemnează că o anume Mary Brownfield, de 32 de ani, a ales pentru căsătoria sa din 1842 o rochie din mătase gri. În epoca victoriană, griul era şi culoarea servitoarelor care primeau în fiecare an o rochie gri nouă. Rozul a fost, de-a lungul timpului, o culoare popu­lară în cultura vestică, mai ales dacă nunta se ţinea în mai. Culoarea e asociată mai degrabă cu copilăria fetei, dar anumite superstiţii susţin că rozul ar purta ghinion.