Primul Război Mondial: soarta românilor din armata austro-ungară

Cripta Bisericii Santa Maria dell’Anima din Roma adăpostește, începând cu 1937, un număr de 450 de cutii de metal cu rămășițe ale unor soldați din armata austro-ungară morți în prizonierat în Italia, majoritatea între 1918 și 1920. Mult timp, identitatea lor a rămas ascunsă, deoarece lista de nume realizată la data transferului osemintelor a fost lăsată să cadă, discret, în uitare. În 2021, când au început cercetările pentru identificarea soldaților, s-a constatat că aceștia proveneau din toate regiunile fostei monarhii, din rândul tuturor etniilor și confesiunilor care o locuiau.

Practic, o Austro-Ungarie în miniatură. A debutat astfel proiectul „Anima”, la care iau parte istorici din țările succesoare ale Monarhiei Habsburgice și specialiști în istoria Europei Centrale. Obiectivul lor este să identifice nominal pe cât mai mulți dintre respectivii soldați, să găsească informații biografice despre ei și să informeze comunitățile locale și membrii familiilor și urmașii despre soarta antecesorilor lor.

Biserica Santa Maria dell’Anima, ridicată în secolul al XIV-lea, a fost încă de la începuturile sale centrul pelerinajelor la Roma ale credincioșilor din Europa Centrală. Protectorii săi au fost împărații Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană; însă, în ciuda titlului lor, nici pelerinii, nici preoții care au slujit nu au fost exclusiv de origine germană, ci au provenit din toate colțurile Imperiului și din rândul tuturor grupurilor etnice care îl populau. 

În 1806, când Sfântul Imperiu Romano-German și-a încetat existența, monarhii din Casa de Habsburg au rămas protectorii locașului. Calitatea lor de împărați ai Austriei și regi ai Ungariei a legat biserica și de credincioșii catolici din teritorii aparținând astăzi României: Transilvania, Partium, Sătmar, Maramureș, Banat, Bucovina. Prin urmare, atunci când, după sfârșitul Primului Război Mondial și după căderea dinastiei de Habsburg, a fost nevoie de un loc de veci potrivit pentru aceşti 450 de soldați, Biserica Santa Maria dell’Anima reprezenta cea mai potrivită opțiune, însă soarta a avut, la rândul ei, un cuvânt de spus.

Iniţiativa lui Alois Hudal

Santa Maria dell’Anima a fost și este condusă până astăzi de un rector, care era prin tradiție preot al unei dieceze din Austria. Obiceiul s-a păstrat chiar și după disoluția Monarhiei Habsburgice. La începutul anilor 1920 a devenit rector Alois Hudal, născut în 1885 la Graz, capitala Styriei, o provincie bilingvă a Austriei. El însuși vorbea din familie atât germana, cât și slovena, însă a ales de tânăr doar una dintre identități și a devenit un naționalist german. 

Când Partidul Național Socialist a preluat puterea în Germania, Hudal era deja în legătură cu reprezentanții săi și a încercat să înființeze la Roma, în Italia pe atunci fascistă, un spațiu potrivit de comemorare a eroilor germani din Primul Război Mondial. I-a contactat, așadar, pe ambasadorii Germaniei și Austriei și a cerut permisiunea de a găzdui în cripta bisericii osemintele soldaților austrieci/germani.

Surpriza: osemintele erau, în majoritate, ale unor soldați slavi, maghiari, români

La Campo Verano, lângă Roma, exista un cimitir al soldaților Puterilor Centrale morți în prizonierat. Majoritatea muriseră între 1918 și 1920 în spitale din Roma, din cauza bolilor și a epidemiilor, inclusiv gripa spaniolă. Austria a permis înhumarea soldaților din fosta armată habsburgică în cripta bisericii, dar Germania a refuzat.

Se spune însă că atunci când Hudal a văzut pentru prima dată listele cu numele soldaților ale căror oseminte urmau să fie relocate a contactat de urgență autoritățile italiene, încercând să oprească operațiunea și motivând că el dorea un spațiu de comemorare a eroilor germani, în timp ce osemintele erau în majoritate ale unor soldați slavi, maghiari sau români. I s-a răspuns scurt că osemintele erau deja pe drum.

Cele 450 de cutii de metal au fost primite, așadar, în cripta bisericii, plasate într-un colț, în spatele unui zid, iar deasupra lor a fost amenajată o capelă comemorativă a soldaților germani, inaugurată în 1937. 

De atunci, comemorarea oficială a soldaților de la Santa Maria dell’Anima, chiar și după Hudal și Al Doilea Război Mondial, s-a concentrat exclusiv asupra capelei. Oficiali din Austria și Germania, mai târziu și din Ungaria, depun, o dată pe an, jerbe comemorative. Înainte de debutul proiectului „Anima”, în 2021, originea etnică a soldaților din criptă nu a fost aproape niciodată menționată.

Istorii recuperate: prizonierii armatei austro-ungare în Italia

În perioada Primului Război Mondial, între 1915 și 1918, circa 477.000 de soldați ai armatei austro-ungare au fost făcuți prizonieri pe frontul italian. Dintre ei, circa 60.000 proveneau din teritoriile aflate astăzi în componența României și peste 20.000 erau români. 

Prizonierii erau campați în lagăre, de cele mai multe ori ofițerii fiind separați de trupă și având un regim de trai mai bun. Soldații și gradații erau ținuți în condiții mai proaste, primeau hrană mai puțină și erau obligați să muncească.

Soldații transilvăneni și bucovineni înhumați la Santa Maria dell’Anima apar în documente ca provenind din lagăre de concentrare mari (Avezzano, Asinara, Padula), dar și din lagăre mai mici din Italia centrală (Narni, Orvieto, Cassino-Cairna). Înainte de a ajunge în lagărele finale de destinație, prizonierii treceau printr-o serie de stații mai mici, de triaj, de multe ori semiimprovizate, precum biserici sau spitale. Aici erau, mai ales după 1916, separați în funcție de naționalități: cei de origine slavă și românii, de la care se putea spera că vor decide să întoarcă armele, erau cazați și tratați diferit de cei de origine germană și maghiară. 

Atât în timpul triajului, cât mai ales în lagărele de destinație, soldații erau ținta unei campanii de propagandă destinată să îi câștige de partea italienilor și să îi facă să se înroleze în unitățile de voluntari care să lupte, alături de armata italiană, împotriva Puterilor Centrale. La activitățile de propagandă participau în primul rând ofițeri de aceeași naționalitate.

Destine variate: din nou la luptă ‒ sau la muncă pe şantierele Italiei

Unii dintre prizonieri, mai ales români, cehi și slovaci, s-au înrolat în unități de voluntari care au luptat alături de armata italiană împotriva Puterilor Centrale. Legiunea cehoslovacă a ajuns, de pildă, să numere 25.000 de oameni. Legiunea Română din Italia, organizată în a doua jumătate a anului 1918, a fost formată din trei regimente, dintre care doar unul a ajuns să lupte până la finalul războiului. O parte dintre soldații săi, după repatriere, au fost integrați în armata română și au luat parte la Campania de la Tisa din anul 1919. 

Majoritatea prizonierilor însă nu mai aveau putere să lupte. Au fost dispersați pe teritoriul peninsulei, în lagăre precum cele mai sus amintite, și au fost trimiși să muncească fie în cadrul unor lucrări publice (căi ferate, drumuri, canale), fie ca zilieri pentru persoane particulare.

Rănile, accidentele, malnutriția și diferite boli, printre care și epidemia de gripă spaniolă, i-au împuținat, iar cei morți au fost îngropați, de regulă, în zonele în care își aflaseră sfârșitul. O bună parte au murit după încetarea războiului, din noiembrie-decembrie 1918 și pe tot parcursul anului 1919, nereușind să se mai întoarcă acasă, din cauza ritmului lent al repatrierilor și a stării de sănătate precare. 

În anul 1925, Ministerul de Război al Italiei a publicat o lucrare conținând listele soldaților din armatele germană, austro-ungară, bulgară și turcă căzuți pe frontul italian și îngropați de către armata italiană sau morți în prizonierat. Cartea are 870 de pagini și conține circa 39.000 de nume – evident, doar o parte a victimelor războiului.

Cine sunt soldații din criptă?

Militarii înhumați la Santa Maria dell’Anima fac parte din această ultimă categorie, morţi în prizonierat, deși nu toți sunt menționați în respectiva lucrare. Aproape toți erau simpli soldați, foarte rar subofițeri. Până acum nu au fost identificați printre ei ofițeri, ceea ce indică faptul că, și după moarte, ierarhia militară și segregarea pe care o producea în rândul prizonierilor și-au spus cuvântul. Cel mai probabil, secțiunea de cimitir militar în care fuseseră înhumați inițial era destinată trupei și nu ofițerilor.

[...]

Fragmentul face parte din articolul „Când ultimul drum duce la Roma. Osuarul prizonierilor din armata austro-ungară din Biserica Santa Maria dell’Anima din Roma”, publicat în numărul 256 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: Getty Images, Wikipedia Commons