Primul între ziditorii creștinismului: Pavel - ultimul apostol
Răstimpul 28 iunie 2008 – 29 iunie 2009 a fost declarat de bisericile creștine drept “Anul paulin”, spre a marca împlinirea a 2000 de ani de la nașterea Sfântului apostol Pavel (în slavă, Paul în latină), unul dintre întemeietorii creștinismului. Fără a-l cunoaște direct pe Iisus, ci numai în urma revelației de pe drumul Damascului el și-a construit propria-i viziune despre Christos și a elaborat, cu multă vreme înainte ca Evangheliile să fie scrise, legile care vor guverna Biserica. Viața lui s-a desfășurat în jurul a trei evenimente: revelația și convertirea pe drumul Damascului, conflictul cu Ierusalimul și martirajul la Roma.
Marele merit al lui Pavel rămâne însă acela de a fi înțeles primul și a fi acționat ca atare, intrând în contradicție cu Petru, că spre a birui, creștinismul trebuie să se adreseze în primul rând neevreilor. Altfel el ar fi rămas o simplă sectă iudaică precum multe altele.
O personalitate extraordinară, complexă și contradictorie, care a redat cel mai bine mesajul lui Cristos; apostol autoproclamat, a devenit „apostolul neamurilor”, iar în 258 a fost canonizat și este celebrat în fiecare an alături de Petru, primul dintre cei chemați, la 29 iunie. De-a lungul timpului a fost comparat cu Socrate, seamănă, prin faptele sale mai degrabă cu Ulisse și e asemuit chiar cu Lenin, în sensul unui paralelism între rolul său în afirmarea creștinismului, cu cel jucat de Ulianov în dezvoltarea „creatoare” și aplicarea concretă a marxismului.
Saul din Tars
Potrivit tradiției, Pavel s-a născut în răstimpul 6-10 e.n., cel mai probabil în 8 e.n., fiind astfel cu circa 10 ani mai tânăr decât Iisus din Nazaret. A văzut lumina zilei în orașul Tars, „cetatea care nu este neînsemnată”, cum avea să scrie el mai târziu, capitala provinciei Cilicia. Aflată la „locul unde Orientul și Occidentul se întâlnesc într-o tainică împrejurare”, pe malurile râului Cydros, iute și rece, așezarea a fost întemeiată de hitiți spre 1400 î.e.n., iar la 64 î.e.n. a fost anexată de Roma.
„La 8 zile am fost tăiat împrejur; sunt din neamul lui Israel, din seminția lui Venianim, după lege fariseu”, iată statutul precis autocreionat. De la tatăl său a moștenit cetățenia romană și a deprins tainele meseriei de confecționer de corturi. La naștere a primit numele de Shaul, după cel al primului rege al Israelului și ca orice evreu a urmat treptele rabinatului: la 5 ani începe să studieze Biblia, la 10 a fost inițiat în Mischna, la 13 se întrece în practicarea celor 10 porunci, iar la 15 ani studiază Talmudul. La această din urmă vârstă, prin 23 e.n. pleacă la Ierusalim unde, la școala celebrului Gamaliel va deprinde în mod amănunțit tainele și înțelesurile Legii lui Moise.
Chipul
În ciuda reprezentărilor numeroaselor icoane, celebrelor tablouri ori impresionantelor mozaicuri, nu cunoaștem cu exactitate trăsăturile fizice ale celui de-al treisprezecelea apostol. Cea mai dezvoltată descriere a sa o găsim în Faptele lui Pavel (scriere apocrifă, datând din jurul anului 150 e.n.) care ni-l zugrăvește astfel „un bărbat scund, cu picioare arcuite, zdravene, pleșuv, cu sprâncene îmbinate, iar nasul ușor coroiat”.
Totuși, din acest portret, în alte scrieri, precum cele neotestamentare, nu ne este confirmată decât calviția (despre care se face mențiune, în treacăt, în Faptele apostolilor), asupra restului persistând tăcerea. O imagine adânc înrădăcinată în primele veacuri ale creștinismului, specifică epocii când, adesea, prin contrastul dintre urâțenia fizică și splendoarea spirituală se marca o personalitate excepțională, în primul rând carismatică.
Această dualitate este expres subliniată de Luca, în Faptele apostolilor, atunci când arată că „Părea să aibă când înfățișarea unui om, când chipul unui înger”. În Epistole Pavel își aplică persoanei sale pecetea de „debil” și „mic”, desigur în sens teologic, spre a conștientiza de ce Christos, în măreția sa îl alesese tocmai pe el, cu toată această (presupusă) slăbiciune, transformându-l într-un apostol special față de restul.
Din Scripturi mai putem desprinde simbolistica mâinilor cu care modela reacția mulțimilor, fie invitându-le să se implice în cele arătate, când rămâneau mute la vorbele lui, fie încercând să le domolească, atunci când vociferau și deveneau agresive, sau expresia privirii ochilor săi ageri, de pildă, atunci când fixează Sinedriul care vrea să-l judece și să-l condamne pentru spusele sale. În orice caz, chipul fizic al lui Pavel rămâne în memoria istorică drept cel al unui bărbat cu privire autoritară, slab, pleșuv, cu o barbă ascuțită
Convertirea pe drumul Damascului
Ajuns la vârsta de 26 de ani, fariseu de strictă obediență, cu solide cunoștințe despre Biblie și Lege, Saul afișa sentimente agresive și dovedea, față de creștini, un sectarism necruțător. Conform tradiției, convertirea lui la învățătura lui Cristos a avut loc pe drumul Damascului, în iulie 33 e.n. când, pe fondul unei uri obsesive, în continuarea campaniei de prigonire a creștinilor se îndrepta spre capitala provinciei romane.
Aproape de destinație se produce inevitabilul și inexprimabilul eveniment. O lumină intensă venită din cer îl învălui, el se împleticește și cade în pulberea drumului. Atunci aude un glas zicând: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești”, iar el i-a zis: „Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigonești. Ridică-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci”.
Cei din jur îl ajută să se scoale, dar constată că și-a pierdut vederea. Mai mult decât atât, rămăseseră înmărmuriți, auzind glasuri, dar nevăzând pe nimeni (Fapte 9, 3-8).
Ridicat pe un măgar, urmează drumul, intră în cetate și se așează în casa lui Iuda. În acest timp, în cetate mucenicului Anania, într-o vedenie, îi apărea același Christos care îi cerea să-l caute pe Saul, să-i redea vederea și să-l binecuvânteze. Așa se și întâmplă, îl botează și astfel primește Pavel Har și Apostolie.
Este greu, dacă nu imposibil de cunoscut ce s-a întâmplat cu adevărat în sufletul tarsiotului cu ocazia acestui eveniment al convertirii, al trecerii de la anticreștin la creștin profund și ardent. Exegertul A.Loisy consideră că „După ce-și va fi ocupat mintea cu acest Mesia pe care îl respingea, într-o bună zi a avut impresia că se află față în față cu Iisus pe care-l prigonea, l-a văzut, a crezut că-l vede tot așa în slavă, după cum îl descriau ucenicii săi, dintre care unii chiar îl văzuseră; gândul că Iisus era într-adevăr Christosul (Unsul) a pus stăpânire pe el și iată-l trezindu- se credincios”.
Indiferent de ce s-ar fi produs atunci sub soarele fierbinte al lunii lui cuptor și în colbul drumului către Damasc, cert este că astfel creștinismul a dobândit unul dintre adepții săi fără de care, în mod sigur, nu ar fi devenit ceea ce este: una dintre marile religii ale lumii și baza civilizației occidentale actuale.
“Convertirea pe drumul Damascului”, în viziunea pictorilor Caravaggio (sus) și Michelangelo (jos)
Cum Saul a devenit Pavel
Cei doi mari apostoli Petru și Pavel și-au schimbat numele, rămânând în istoria creștinismului pentru totdeauna cu un altul decât cel purtat inițial. Se știe astfel că primul s-a numit la început Simon, a devenit apoi Chefa (termenul generic pentru piatră în aramaică) și, în cele din urmă, s-a impus prin cel transpus în latină, de Petru.
Referitor la „apostolul neamurilor”, la naștere i s-a dat numele de Saul, iar pe cel binecunoscut de Pavel l-a adoptat în timpul expediției misionare din Cipru, întreprinsă în 45 e.n., alături de Barnaba și tânărul Marcu (evanghelistul de mai târziu). Aici, mai exact în orașul Pafos cei trei l-ar fi întâlnit și pe proconsulul provinciei romane, Sergius Paulus, „bărbat înțelept”, care i-ar fi primit în palatul său și i-ar fi ascultat cu bunăvoință.
Poate și impresionat de persoana acestuia ori, mai degrabă, inspirat de numele său, la sfârșitul călătoriei pe insulă tarsiotul abandonează numele de Saul și optează definitiv pentru cel de Pavel. Sfântul Ieronim consideră că faptul s-ar fi produs în urma înfierii apostolului de către demnitarul roman. Lucru foarte puțin probabil.
A fost, mult mai posibil, dorința lui de a marca apartenența sa elenistică, cu atât mai mult cu cât, pe această cale, întrucât în grecește paulos înseamnă mic, se sublinia, încă o dată, dualitatea dintre realitatea fizică și condiția spirituală de umil servitor în raport cu infinitatea puterii lui Dumnezeu. Tot aici Pavel trecea de la rolul de secund, la cel de șef al misiunii de creștinare, din moment ce textele vorbesc de acum înainte nu de Barnaba și Pavel, ci de Pavel și Barnaba!
Itinerariile misionare
După convertire, întrevederea cu „sfinți din Ierusalim” și retras (trimis) la Tars, Pavel va fi căutat de Barnaba, devenit unul din capii Bisericii din Antiohia de Siria, care îl aduce cu sine în orașul respectiv și după un an pornesc împreună într-o importantă misiune de propovăduire a creștinismului.
Prima escală o fac în Cipru, locul de naștere al lui Barnaba, unde vizitează majoritatea cetăților de aici, după care merg la Antiohia de Pisidia, Iconium, Lystra etc., situate în zona centrală a Turciei de azi. Din majoritatea acestor orașe al trebuit să scape fugind față de reacțiile pe care le provocau predicile lor în rândul grupurilor de evrei și păgâni care nu acceptau mesajul apostolic.
„De trei ori am fost bătut cu vergi; odată am fost lovit cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine” (2 Corinteni 11, 25). Trec apoi în Derbe, după care se întorc la sediul din Antiohia de Siria.
Așadar, în această primă etapă asistăm la predici făcute de cei doi cu precădere în sinagogi, care generează neînțelegeri și se bucură de un sprijin redus din partea comunităților evreiești vizitate. Dimpotrivă, se obțin rezultate mai bune în rândul păgânilor, în special al grecilor din Antiohia.
Această constatare avea să conducă la o reorientare strategică a celor doi, în sensul îndreptării acțiunii misionare spre cei care erau mai departe de iudaism, abandonând federația de sinagogi și luând ca țintă de evanghelizare grupurile unde aveau succes, născându-se astfel păgâno-creștinismul.
După un timp, Pavel pornește în ceea ce va constitui o a doua călătorie misionară, de această dată fiind însoțit de Sila (Silvanus). Pornind din Antiohia și având ca obiectiv să ajungă la Efes, cei doi misionari trec în drum pe la comunități creștine deja fondate, precum cele din Tars, Terbe, Iconium sau Antiohia de Pisidia. În oprirea la Lystra, Pavel reîntâlnește pe cel care va deveni unul dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, Timotei, convertit la creștinism de apostol cu ocazia primei sale vizite în acel oraș.
Drumul spre Efes îi oferă tarsiotului posibilitatea de a vizita, pentru prima dată, provincia romană Galatia, dar cade bolnav și o parte din timp o consacră îngrijirilor medicale. Totuși, aici va câștiga pentru cauza sa marile orașe din zonă, precum Ancira (Ankara de astăzi), Pesinunte, Tavium, Iulispolis și Germa. Întrerupe călătoria spre destinația finală fixată la plecare din cauza unei „revelații” și hotărăște să pornească spre Macedonia, fapt pentru care se îmbarcă în portul Troade.
După o escală în insula Samotracia ajunge la Neapolis, pe coasta macedoneană. De aici, mai merge pe jos încă 14 km până la Filipos. În vechea cetate, la locul unde se aduna comunitatea evreiască spre a se ruga, lângă un râu, misionarii se adună pentru a anunța Evanghelia. Lucrurile nu merg deloc lin; propovăduitorii sunt urmăriți și insultați, acuzați de tulburarea liniștii publice, flagelați și arestați.
Într-un sfârșit, magistrații hotărăsc să fie puși în libertate dar îi expulzează din oraș. Se îndreaptă în aceste condiții, spre Tesalonic, capitala provinciei Macedonia, trecând prin Amfipolis și Apolonia. Grupul misionar va sta aici circa o jumătate de an, fondând o comunitate creștină viabilă, organizată. Brusc însă, a trebuit să abandoneze orașul, probabil tot din cauza tulburărilor produse și agresivității opozanților, plecând la Berea și fondează o comunitate în fruntea căreia rămâne Silas.
Pavel și Timotei își continuă drumul spre Atena, unde, odată ajunși, prin prelegerile apostolului, încearcă să facă apologia de acceptare a creștinismului în însuși leagănul gândirii păgâne. Din cauza puținătății informațiilor pe care Pavel ni le oferă în Epistolele sale despre cele întâmplate în capitala Greciei – se știe doar că de aici l-a trimis pe Timotei la Salonic să viziteze tânăra comunitate creștină de acolo – este de presupus că demersul s-a soldat cu un eșec.
Sf. Pavel predicând atenienilor
Următorul obiectiv spre care se îndreaptă Pavel, de această dată singur, este Corintul, renumit prin desfrâul locuitorilor săi. Se va reîntâlni în oraș cu Silas și Timotei, dar și cu evreul Aquila și soția lui Prisca, expulzați recent din Roma, alături de mulți alți conaționali ai lor, la ordinul împăratului Claudiu. De asemenea, în Corint a fost redactată și trimisă prima Epistolă către thesalonicieni, cea mai veche scriere creștină care ni s-a păstrat.
Apostolul va rămâne printre corinteni în jur de un an și jumătate, după care se îndreaptă spre Antiohia de Siria, pentru început însoțit de Aquila și Prisca, dar aceștia, în cele din urmă, rămân în Efes. În acest oraș semnele crizei de „creștere” a noii religii sunt tot mai evidente, divizările și tensiunile dintre iudaizanți și păgâni se acutizează, situație în care se convoacă la Ierusalim adunarea apostolilor.
Întâlnirea se soldează cu un fel de acord în sensul că Pavel și Barnaba vor continua să propovăduiască învățătura lui Christos în rândurile păgânilor, în timp ce apostolii din Ierusalim își vor menține poziția, fără a se atinge de Legea lui Moise, pe care vor continua să o respecte. Cererea conducerii ierusalimitane de „a-și aduce aminte de săraci” viza instituirea unui fel de „impozit revoluționar”, pe care trebuia să-l adune apostolii, acolo unde își vor exercita misiunea lor și să-l trimită la Ierusalim.
Din Epistolele lui Pavel rezultă că acesta a luat foarte în serios misiunea colectei, văzându-se obligat, în multe ocazii, să-și învingă reticențele și să depășească o serie de inconveniente pentru a urma proiectul impus. În acest scop a adresat fiecărei comunități creștine indicații amenințătoare, spre a economisi săptămână de săptămână și apoi să tezaurizeze, așteptând apoi ca el, Pavel, să vină să controleze personal operațiunile și să-i aleagă pe însoțitorii pe care îi va conduce el însuși la Ierusalim, cu banii respectivi.
Inițiativa va întâmpina rezistență deopotrivă din partea iudeo-creștinilor și cea a „celor cu teamă de Dumnezeu”. Astfel, în cea de-a treia misiune de colectă, merge spre Troa, debarcă la Neapolis, preia legăturile cu comunitățile din Tesalonic și Berea, rămânând îngrijorat că nu-l întâlnește pe Tit. În cele din urmă îl găsește și petrec împreună iarna anului 55-56 în Macedonia. Hotărăște că va duce personal banii colectați la Ierusalim. Spre Corint optează pentru calea terestră, fapt pentru care traversează Tesalia de la nord la sud, urmează coasta Aticii, trece prin strâmtoarea Termopile, străbate Teba, ajunge în pragul verii la Chenhrea, iar la Corint îl întâmpină Gaius.
În ciuda unei relativ aparente stabilități comunitățile creștine vizitate nu au sporit în consistență, iar neînțelegerile persistă. Spre toamnă se întoarce la Chenhrea unde va redacta Epistola către Romani. De aici, din motive de conjunctură (amenințările iudaizanților) nu va pleca pe mare, ci întoarcerea are loc prin Macedonia; se îmbarcă la Assos, de unde corabia se îndreaptă spre Mytilene, port al insulei Lesbos, face o primă escală în insula Chios și apoi în Samos și la Trogyllion, sosind în Milet.
Sf. Pavel scriindu-și epistolele
Se îmbarcă până la Cos, a doua zi ajunge în Rhodos, iar a treia la Patra. Aici schimbă corabia și după o săptămână atinge țărmul Tyrului; după alte șapte zile se urcă pe un vas care acostează la Ptolemaida, iar în ziua următoare pornesc spre Cezareea, parcurgând pe jos distanța de 55 km. După o scurtă ședere în capitala politică a Iudeii, urcă pentru a treia și ultima dată la Ierusalim, unde va fi urmărit de evrei, reținut de romani și trimis la Roma spre judecata finală.
Învățătura pauliană
S-a spus, pe bună dreptate, că Pavel a contribuit major la răspândirea nu atât a învățăturii lui Iisus, cât a ideii pe care el și-o făcuse despre acesta. Într-adevăr, personalitatea mistico-pasională, experiența elenistică și geniul său au făcut să ajungă la o nouă formă de interpretare și relevare a mesajului lui Christos.
Și aceasta cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de ceilalți apostoli, la el, cel de-al 13-lea, Christos este prezent și strălucește în fiecare pagină scrisă sau propoziție rostită, în timp ce Iisus trece aproape neobservat.
Prima dezvoltare adusă de Pavel învățăturii creștine se referă la noul loc pe care îl va ocupa Legea lui Moise; dacă ea s-ar fi aplicat ca până atunci, nu ar fi fost posibilă afirmarea noii învățături, care îl avea ca protagonist pe Iisus, un Mesia care își dăduse viața pentru Israel și a cărui moarte „îndeplinea Legea” și o lăsa fără obiect.
Alegând această opțiune, Pavel argumentează că „dacă justificarea sar obține prin lege, degeaba a murit Mesia”, transformând credința în moartea și învierea lui Christos în condiția necesară pentru salvare: din momentul în care omul crede primește grația divină și rămâne reabilitat. Este ceea ce se numește „justificare prin credință”.
Tarsiotul susține această nouă concepție salvică prin aceea că Legea nu provine direct de la Dumnezeu, ci de la îngeri – clară reminiscență a demonilor platonismului –, care se servesc de Moise ca intermediar, în timp ce justificarea pentru credință este acțiunea directă a însuși fiului lui Dumnezeu.
O altă contribuție importantă a apostolului la formarea spiritului creștinismului actual a fost traducerea mesajului lui Iisus despre sosirea unui „regat” cu caracteristici evreiești ai cărui destinatari erau israeliții, care urmau legea, drept unul de salvare care se referă la întreaga lume.
Premisele acestui demers se găsesc atât în predicile elenistice, cât și în gândirea stoicilor care consideră omul mic și egal, filozofie pe care Pavel o preia și-i conferă semnificații proprii. Pentru acesta, ceea ce s-a întâmplat odată cu moartea și învierea lui Christos este act de salvare universală, ale cărei consecințe nu sunt limitate la poporul ales, ci la toți cei ce primesc taina botezului și credința întru Christos.
Temei pentru Reforma lui Luther
Prin hotărârile marilor consilii – cel de la Niceea, din 325 și Constantinopol, din 381 –, și mai ales prin fixarea Crezului, învățătura lui Pavel se impune definitiv. Dar recunoașterea sa nu se va manifesta întotdeauna cu aceeași intensitate; astfel, în secolul al IV-lea, ideile lui sunt împărtășite de Sfântul Augustin, dar în Evul Mediu pragmatismul Sf. Petru capătă întâietate în detrimentul apostolului filosof.
Renașterea și tiparul îl readuc în atenția exegeților și a lumii creștine, în general. Este contextul în care, ca o reacție împotriva exceselor bigotismului și comerțului cu indulgențe, la 1515, Luther, călugărul catolic și profesorul de teologie de la Universitatea din Wittenberg, găsește temeiurile Reformei în ideile Epistolei către Romani. Mai exact în scrisele: „Căci socotim că prin credință se va îndrepta omul, fără faptele Legii. Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El și Dumnezeul păgânilor? Da, și al păgânilor. Fiindcă este un singur Dumnezeu…” (Romani, 3, 28-30). Și, în continuare: „Desființăm deci noi Legea prin credință? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea.”
S-a descoperit de aici principiul teologic dominant al mântuirii prin credință; Dumnezeul nu-i pretinde omului să se îndrepte, ci îi oferă necondiționat îndreptarea celui ce crede în Christos. Pe această bază, în numai 2 ani, Luther va elabora și difuza cele nouăzeci și cinci de teze ale sale, subsumate concluziei că, în orice caz, credința respectă toate legile, cele care nu le respectă sub nici o formă sunt faptele.
Petru versus Pavel: controversa din care s-a născut creștinismul
„M-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa și am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacob, fratele Domnului”. Așa descrie Pavel prima sa întâlnire cu conducerea bicefală (prin Iacob, „fratele Domnului” și cea a primului dintre apostoli, Petru) a comunității creștine din capitala spirituală a Iudeei, mijlocită, se pare, de Barnaba, și cea dintâi ocazie de a cunoaște în mod direct pe Iisus, prin oamenii care i-au fost în preajmă și martori ai spuselor și învierii sale.
Conjunctura era dificilă, întrucât grupul de aici rămăsese credincios fundamentelor iudaismului, și amintirea faptelor de prigonire la care se dăduse Saul era încă vie la adepții lui Christos. Chiar convertirea sa pe drumul Damascului era privită cu rețineri, iar susținerile teologice puțin înțelese și aprobate.
Acceptat astfel cu rezerve și mai ales din rațiuni de utilitate a răspândirii noii religii, obține de la cei doi lideri ierusalimiteni, cu titlu de experiment, un fel de misiune apostolică în Tars și zonele învecinate. Aici va rămâne câțiva ani îmbinând activitatea practică de confecționare de corturi, cu propovăduirea noii religii. Între timp, problema convertirii păgânilor (în sensul de neevrei) fără a trece prin iudaism naște neînțelegeri în mai îndepărtata Asie și Grecia, fapt pentru care grupul de la Ierusalim îl trimite pe Barnaba, „bărbat plin de Duh Sfânt și de credință”, în Antiohia pentru a evalua și acționa în consecință.
Petru și Pavel, în viziunea lui Rembrandt
Aici găsește o situație peste așteptări, o credință profundă la păgânii creștinați și convingerea că activitatea de propăvăduire trebuie continuată. Iar cel mai nimerit pentru acest lucru îl găsește pe mai vechea sa cunoștință Saul din Tars. Merge imediat în capitala Ciliciei, se bucură de revederea cu apostolul marginalizat și pleacă împreună cu el într-o expediție misionară în Antiohia și Cipru.
O a doua întâlnire dintre Pavel și conducerea creștină din Ierusalim, implicit cu Petru și Iacob va avea loc 14 ani mai târziu și la un moment de cumpănă. În urma misiunilor de evanghelizare, creștinismul se răspândise dar și contradicțiile în sânul credincioșilor se amplificaseră.
Practic se formaseră două grupări: una iudaizantă, care considera că un păgân înainte de a primi botezul și a deveni astfel creștin, trebuia să devină evreu, supunându-se circumciziunii, hranei cușer ș.a.; cealaltă care, prevalându-se de „libertatea care de la Iisus vine”, respingea această condiționare. Miza era deosebit de importantă. Ea privea, pe de o parte, înlăturarea Legii, iar pe de alta egalitatea absolută dintre păgâni și evrei, ceea ce înseamnă anularea calității de popor ales al lui Israel. Totul se îndreaptă astfel spre sciziune.
În asemenea condiții, o delegație cuprinzând reprezentanți ai ambelor poziții merge la Ierusalim, unde se întrunește ceea ce unii au denumit primul Conciliu al noii biserici. Pavel și Barnaba, față în față cu „stâlpi ai bisericii”, apostoli: Iacob, Petru și Ioan. Discuțiile nu duc la nici un rezultat. Era însă clar că regulile impuse evreilor prin Legea lui Moise rămâneau așa de stricte încât mulți dintre păgânii candidați la creștinism nu puteau sau nu doreau să li se supună.
Pentru a depăși, într-un fel, impasul se decide trimiterea în Antiohia a lui Iuda și Sila (Silvanus) „bărbat cu vază între frați”, cu o scrisoare în care se arată neevreilor că „nu li se va pune nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de animale sugrumate și de desfrâu, de care păzindu- vă, bine veți face”.
Totuși, se pare că se convine, de principiu, ca lui Petru să i se încredințeze Evanghelia pentru cei tăiați împrejur, iar lui Pavel răspândirea ei în rândurile neamurilor. În acest context se naște discordia între cei doi mari apostoli. Astfel, aflați în control, trimișii Ierusalimului ajung în Antiohia.
După câtăva vreme sosește însuși Petru. Inițial acesta acceptă situația specială de aici și chiar stă la masă cu păgânii, cu simbolul Cinei cea de taină, în sensul nu numai de a mânca, dar a se și ruga împreună. Dar când, de la Iacob, vin noi mesageri începe să șovăie și părăsește masa comună a iudeilor și neevreilor creștinați, situație în care mulți îl urmează, inclusiv Barnaba.
Semnul sciziunii devenea clar, iar mesajul transmis era acela că nu înseamnă că dacă unii păgâni cred în Mesia devin automat membri cu drepturi depline ai poporului ales, evreii care l-au adoptat pe Christos sunt autenticii creștini, se impune să-și păstreze identitatea și să respecte un anumit nivel de separatism ritualic față de păgânii-creștini.
Crearea a două categorii de creștini, una superioară, provenind din rândurile „poporului ales” și o alta inferioară, recrutată din neamuri l-a iritat pe Pavel, care i-a imputat imediat lui Petru: „... am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca păgânii și nu ca iudeii, de ce silești ca păgânii să trăiască precum iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoși dintre neamuri” (Galateni 2, 14-15).
În acest mod. „apostolul neamurilor” rămânea aproape singur, dar continua misiunea de evanghelizare, mai ales printre neevreii din Asia mică și Grecia, nu însă fără urmări. Astfel, iudeo-creștinii vorbesc în și invocă numai numele lui Petru, lui Pavel îi tăgăduiesc titlu de apostol întrucât nu l-a cunoscut pe Iisus și îi impută că la începuturi a fost un prigonitor al creștinilor.
La aceasta s-a mai adăugat și faptul că mulți dintre proaspăt convertiți dădeau semne de nerăbdare în așteptarea întoarcerii lui Christos și aducerii vieții de după moarte. Într-adevăr, prima generație de creștini a trăit cu speranța acestei sublime promisiuni, fiind convinși că în curând vor face parte din beneficiarii săi, până la venirea lui Iisus, viața le va fi oricum asigurată.
Primele decese din Tesalonic au contrazis brutal această credință lipsită de nuanțe și au generat nu numai neîncredere, dar și reacții violente contestatare. În sfârșit, cea de-a treia „urcare” a lui Pavel la Ierusalim a avut ca obiectiv declarat aducerea banilor rezultați din colecta desfășurată în Grecia și Asia Minor „pentru săracii dintre sfinți”. Era un semn de împăcare cu Biserica mamă și, în același timp, concretiza profeția lui Isaia privind unitatea tuturor credincioșilor.
Se pare însă că inițiativa nu a avut rezonanța urmărită la Ierusalim, din moment ce nu avem nici o referire scrisă la soarta sumelor strânse. Este de domeniul evidenței că în capitala religioasă a Iudeei devenise indezirabil pentru toți, deopotrivă creștini iudaizați și evrei, din cauza atitudinii sale față de lege.
În orice caz, Iacob, Petru și Ioan îl ascultă povestind „cu de-amănuntul cele ce a făcut Dumnezeu între neamuri, prin slujirea lui”. În ciuda îngăduinței manifestate de „sfinți”, relațiile rămân tensionate și înainte de discutarea lor i se cere o dovadă de fidelitate față de Lege prin supunerea la un ritual de purificare, constând în 7 zile de rugăciune, raderea părului de pe cap și arderea lui. Nu mai apucă să se întoarcă la discuții întrucât, lângă Templu, este recunoscut de mulțimea furioasă care îl agresează și scapă numai prin refugierea în cetatea Antonia a cohortei romane.
Reprezentarea ortodoxă a Sf. Pavel
Femeile în misiunea pauliană
În căutarea sa febrilă de a răspândi noua credință, Pavel a rupt deopotrivă cu tradiția iudaică și cea elenistică în care spațiul public era exclusiv masculin, femeilor fiindu-le rezervat mediul domestic și privat, acordându- le acestora un rol apropiat, dacă nu identic cu cel al bărbaților. Această atitudine avea să marcheze, timp de câteva secole, situația urmașelor Mariei Magdalena în Biserica lui Christos, după care vor dispărea practic din activitatea de cult.
Și, totuși, tradiția creștină l-a acreditat pe Pavel mai degrabă ca misogin, chiar dacă el, apostolul, a avut cel mai mult alături partea femeiască în răspândirea noii religii. Explicația este simplă. Din rațiuni de dogmă, în veacurile care au urmat au fost intercalate textele care creează această impresie. Adevărul pare a fi altul și se cuvine a fi relevat ca atare.
A fost Pavel căsătorit?
Un răspuns tranșant nu poate fi formulat. Tradiția presupunea ca la 18 ani orice evreu să se căsătorească, mai ales dintr-o rațiune fiziologică: era vârsta critică la care putea apărea riscul (condamnabil) al unor tentații periculoase, față de care o căsătorie oferea adăpost. La rândul său Tora poruncea iudeului să aibă o familie.
În privința lui Pavel nu întâlnim nicio referire scrisă la situația sa maritală. Unii cred totuși că ar fi fost căsătorit, dar a devenit văduv. În orice caz, pledează uneori pentru starea de celibat și de abstinență sexuală, dar nu în mod absolut și necondiționat. Colaboratorii săi în crearea și organizarea de noi comunități creștine în Asia și Grecia, la fel ca Petru și alți apostoli, au întreprins călătoriile lor misionare în compania soțiilor lor.
Egalitate întru Christos
Spre deosebire de aceștia, în Epistolele sale Pavel se adresează nu numai bărbatului, ci acestuia și femeii în mod egal. Priscila și Aquila, Andronico și Junia, Filologo și Julia sunt exemple concrete în acest sens. Se poate deduce astfel că rolul femeii nu se limita la un statut subaltern, de treburi domestice, ci se extindea și la misiunea de evanghelizare. Este cazul diaconițelor, conducătoarelor de comunități, profetelor și învățătoarelor.
Pavel însuși le numește în acest mod, ori chiar surori sau camarade, într-o formulă identică cu cea folosită spre a-i desemna pe bărbații pe care îi stima. Un elocvent exemplu de conlucrare între apostol și femei în răspândirea creștinismului îl constituie cel al grecoaicei Febe din Corint, bine plasată social, care îl va ajuta adeseori material, îl va reprezenta la nevoie în justiție (iată prima avocată din istorie!) și, mai ales, va depune mărturie în privința cetățeniei sale romane. Mai mult decât atât ea va realiza în jurul său, la Chenhrea, nucleul unei comunități creștine.
Drept consecință, pentru faptele sale, ulterior apostolul o va recomanda romanilor drept „sora noastră care este diaconiță a bisericii din Chenhrea”, exprimându-și dorința de a fi primită „cu vrednicia cuvenită sfinților” și în caz de nevoie să i se acorde ajutorul „căci ea a ajutat pe mulți și pe mine însumi”.
Această poziție privind universalizarea credinței și salvarea prin botez contrasta în mod evident cu cea a contemporanilor săi, eleniști și evrei, inclusiv cu cea adoptată de Biserica din Ierusalim (condusă de Iacob și Petru) care, din cauza ascendentului său iudeu, continua să restrângă rolul femeii la cadrul domestic și la asistență.
Declinul feminismului paulian
Totuși, și, cel puțin aparent paradoxal, într-una din predicile pauliene apare ceea ce mai târziu avea să reprezinte începutul sfârșitului implicării femeilor în propovăduirea primului creștinism. Apologia pe care Pavel o face celibatului – deși apostolul își inserează gândirea într-un context teologic apocaliptic, care nu are nimic de a face cu disprețul față de femei, moștenitoarea Evei de mai târziu ajunge să fie folosită în construirea cultului virginității, care începe să înflorească începând chiar cu veacul al II-lea.
„Eu voiesc ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul așa, altul într-altfel”, iar „Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca și mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă este mai bine să se căsătorească decât să ardă” (1 Corinteni 7, 1-9).
Este momentul când figura lui Tecla, imaginara virgină imaculată, care îl iubea în mod cast pe Pavel, se transformă în paradigmă, atât pentru femeie, cât și pentru bărbat. Lent dar sigur, începe să se facă legătura între femeie și păcatul originar sexual comis de Eva, transformând- o în moștenitoarea directă a tuturor nenorocirilor pe care prima femeie le-ar fi atras asupra omenirii.
Fără ea nu ar fi fost necesar sacrificiul uman al lui Iisus. Această întoarcere spre valorile evreiești a subminat rolul femeii în Biserică, atingând apogeul în secolul al IV-lea; Conciliul de la Laodiceea, din 352, a interzis definitiv femeilor să funcționeze ca preotese ori să conducă biserici, demonstrând astfel că anterior acest lucru fusese posibil.
Se punea astfel la index o istorie relativ scurtă, dar relevantă, care începea cu Maria Magdalena, prima martoră a Învierii. Istorie care s-a ilustrat prin gândul și fapta altor femei care s-au implicat activ în ridicarea și consolidarea noii religii.
Învinuirile și procesul
Prins în templu, unde “vestea venirea zilelor curățirii”, Pavel este acuzat de propăvăduire “împotriva poporului și a legii”, fapt ce atrage mânia mulțimii ațâțate, care caută să-l omoare; numai intervenția comandantului cohortei romane, C. Lysias, îl salvează și aflând că este cetățean al Romei, acesta îl reține în fortăreață, în scop de apărare.
Dorind să cunoască adevărul pentru care era acuzat de iudei, comandantul convoacă Sanhedrinul și-l aduce pe Pavel în fața sa pentru lămuriri, precum Iisus, ocazie cu care, vorbind, este lovit peste gură la ordinul arhiereului și protestează. Gest explicabil, prin aceea că, potrivit tradiției, mincinosul trebuie lovit peste gură.
Pentru a ieși din impas, apostolul invocă în fața adunării calitatea sa de fariseu și credința, proprie acestora, în învierea și judecarea morților, ceea ce, dată fiind cunoscuta poziție contrară a saducheilor, generează neînțelegeri între cele două grupări și pericolul ca Pavel să fie linșat de unii dintre aceștia, fapt pentru care este dus înapoi în fortăreață de gărzile romane.
Aici se desfășoară o veritabilă procedură judiciară, în fața unui judecător roman, competent, dar cu caracter preliminar. Astfel, denunțătorii și, în același timp și acuzatorii (pârâșii) au fost: arhiereul Anania, “cu câțiva bătrâni”, însoțiți de un oarecare retor Tertul, care s-au prezentat împotriva lui Pavel. Retorul îndeplinea rolul unui fel de avocat și, totodată, interpret de aramaică și latină. În fapt, el este cel care prezintă învinuirea în fața tribunalului roman, iar rechizitoriul respectă regulile generale ale elocinței.
Basilica Sf. Pavel din Roma
Acesta începe cu câteva fraze de „captatio benevolentiae” adresate procuratorului: „Prin tine dobândim multă pace și îndreptările făcute acestui neam, prin purtarea ta de grijă. Totdeauna și pretutindeni le primim, prea puternice Felix, cu toată mulțumirea” (Faptele, 24;2,3).
Urmează apoi o învinuire cu rezonanțe pentru stăpânitorul roman: “Căci am aflat pe omul acesta ca o ciumă și urzitor de răzvrătiri printre toți iudeii din lume, fiind căpetenia unsului nazarinenilor” (Faptele, 24;5), după care se prezintă adevărata acuzație: “Care a încercat să pângărească și templul și pe care l-am prins și am voit să-l judecăm după Legea noastră” (Faptele, 24;6), dar acesta a fost ridicat de comandantul Lysias.
După această introducere, retorul dă cuvântul pârâșilor spre a prezenta “toate învinuirile aduse de noi”, iar “iudeii împreună susțineau, zicând că acestea așa sunt” (Faptele, 24;9). În apărarea sa, Pavel are, ca primă grijă, să nege că ar fi făcut “tulburare de mulțime”, adăugând apoi că “Nici nu pot să dovedească cele ce spun acum împotriva mea” (Faptele, 24;13). Invocă apoi faptul că nici Sanhedrinul nu i-a găsit vreo nedreptate, marea nemulțumire a iudeilor fiind provocată și prigonirea generată de susținerea “învierii morților”.
Cunoscând destul de bine “cele privitoare la învățătura (creștină)” pentru a menaja suspiciunile părților și din alte ascunse considerente, judecătorul a amânat decizia, care avea să se dovedească sine die, sub pretextul de a asculta și pe comandantul Lysias. În același timp și sub același pretext a menținut măsura arestării preventive a lui Pavel, dar cu amendamentul de a fi “lăsat în tihnă și să nu fie oprit nimeni dintre ai lui să vină să-l slujească”.
Reținerile “marelui Felix” de a se pronunța și în a-l elibera de îndată pe apostol au diverse justificări, legate mai ales de moravurile de atunci și dintotdeauna și de conjunctura generală. Astfel, după câteva zile, procuratorul a venit cu tânăra și prea frumoasa sa soție, Drusila, “care era din neamul iudeilor” și l-au chemat pe Pavel și i-au cerut să le vorbească despre credința în Iisus Hristos.
Numai că răspunsurile arestatorului la întrebările celor doi, mai ales la cele “despre dreptate și despre înfrânare și despre judecata viitoare”, nu prea le-a fost pe plac, mai ales că veneau în contradicție cu situația lor. Dar lucru deosebit de semnificativ, Felix “nădăjduia că i se vor da bani” de către întemnițat.
Cu prilejul confruntării dintre Pavel și acuzatorii săi, fusese evocat episodul colectei, astfel că ar fi fost posibil ca în cazul procuratorului să se fi născut ideea că acesta a dorit o parte din bani ori că prietenii săi și-au însușit-o. După cum, pur și simplu, în același spirit al dominației, corupții pretindeau bani pentru o măsură de punere în libertate.
Cum acesta nu a făcut-o și, în plus, judecătorul dorind să facă iudeilor pe plac, a rămas prizonier în fortăreață timp de doi ani, fără a fi judecat și condamnat, după care în locul lui Felix a fost numit un alt procurator, Porcius Festus.
Dorind să speculeze “schimbarea de domni”, “arhiereii și fruntașii iudeilor”, au reiterat imediat în fața noului judecător acuzațiile împotriva lui Pavel, cerându-i favoarea de a fi trimis la Ierusalim, probabil spre o cercetare de ordin religios, dar, scriu textele sfinte, în realitate, “pregătind cursa ca să-l ucidă pe drum”.
Pavel refuză Ierusalimul
Refuzul magistratului a condus la reluarea procesului. Noua judecată rămâne simptomatică pentru reacțiile judiciare ale timpului, în care rigurozitatea dreptului se împletea cu maleabilitatea politicului. În condițiile în care “iudeii coborâți din Ierusalim” nu puteau să dovedească “multele și grelele învinuiri”, iar acuzatul se apăra că nu a greșit “cu nimic nici față de Legea iudeilor, nici față de Templu, nici față de Cezar” și în fața evidențelor, încercând să iasă din impasul astfel creat prin coliziunea dintre evidența nevinovăției (și deci, judiciar, achitarea) și dorința procuratorului proaspăt numit în funcție de a câștiga bunăvoința căpeteniilor administrațiilor (cedarea strategică), Festus a propus un compromis, capcană pentru judecat, respectiv transferarea locului de desfășurare a procesului la Ierusalim.
Ce s-ar fi putut întâmpla dacă se ajungea la un asemenea rezultat nu e greu de bănuit; precum și în cazul lui Iisus, sub presiunea mulțimilor ațâțate de grupurile interesate, era foarte probabil ca judecătorul roman să cedeze “din rațiuni de stat”, invocând, în mod concret, imperativul păstrării ordinii și cultivării bunei înțelegeri cu populația locală.
De această dată, activ implicat în proces și conștient de consecințele capcanei, Pavel a refuzat oferta, solicitând, în calitatea sa de cetățean roman, să fie judecat de cezar, cerere care i-a fost acceptată, iar până la trimiterea lui la Roma s-a dispus continuarea reținerii provizorii. Până atunci însă urmează o scenă oarecum similară cu cea a trimiterii cauzei spre competentă soluționare teritorială tetrahului Irod Antipa, în cadrul Procesului lui Iisus.
Acum este vorba însă de un cu totul alt scop: înțelegând că împricinatul “nu a făcut nimic vrednic de moarte” și hotărând să-l trimită spre judecată la Roma și conform cererii lui, avea nevoie să scrie împăratului “ceva sigur” despre învinuire și contextul cauzei. Cum lucrurile erau pentru el neclare, iar regele local Agrippa tocmai sosise la Cezareea spre a-l saluta, a cerut și părerea acestuia, cu titlu de favor, mai ales că obiectul litigiului viza “niște neînțelegeri cu privire la religia lor și la un oarecare Iisus, mort, de care Pavel zice că trăiește”.
Spre a-și îndeplini, mai ales din curiozitate, misiunea astfel conferită, Agrippa însoțit de Berenice, convoacă, într-o audiență publică, în sala de judecată, “tribunii și bărbații cei mai de frunte ai cetății” (ceea ce poate să se înțeleagă, cu titlu general, funcționarii romani și iudei). Spre deosebire de un proces judiciar, Festus a jucat aici rolul de președinte al adunării consultative, a salutat invitații de seamă și le-a prezentat obiectul reuniunii: punctul de vedere asupra învinuirilor aduse lui Pavel și cererii iudeilor de ucidere a acestuia.
De această dată, acuzațiile fiind cunoscute, procedura s-a redus la ascultarea lui Pavel, spre dezvinovățire, în primul rând, de către Agrippa. Și de această dată, expunerea apărării reprezintă un model de curtoazie și prezentare logică a faptelor și justificărilor. După ascultarea acestora, fără o sentință în sens judiciar, :”Și s-au ridicat și regele și guvernatorul și Berenice și cei care ședeau împreună cu ei. Și plecând, vorbeau unii cu alții zicând: Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de lanțuri” (Faptele, 26; 30-31).
Iar concluzia lui Agrippa, comunicată lui Festus este elocventă: “Acest om ar putea să fie lăsat liber, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de cezarul” (fapte 3, 26;32). Drept consecință, legat, alături de alții aflați în aceeași situație, escortat de ostași, din cohorta Augusta, Pavel va pleca “pe apă”, spre Italia.
Ajuns la Roma în anul 61 sau 62, a fost achitat de acuzațiile aduse, dar mai târziu a fost iar arestat , după care i s-a permis să trăiască doar închis în casă și supravegheat de soldați, interzicându- i-se să mai predice urmașilor creștini din Roma.
Execuția
După incendierea cetății, de care au fost acuzați pe nedrept creștinii, a avut loc, în fața împăratului, și procesul lui Pavel; după toate probabilitățile, învinuirea a fost cea de “născocitor de noutăți neliniștitoare” (frecvent utilizată pe atunci), iar condamnarea la moarte a avut ca temei legea imperială de maiestas, pe care Nero o reactivase în 62 e.n.
“Martiriul Sf. Pavel” de Giotto
Când a ajuns în fața împăratului și auzind învinuirea, Pavel ar fi răspuns în apărare: „Noi nu suntem, așa cum îți închipui tu, în slujba unui rege din lumea aceasta, ci a unuia care vine din cer, a unui zeu viu care vine ca judecător, din pricina nelegiuirilor săvârșite în lume. Fericit cel ce va crede în El, căci va trăi în veci!”.
După pronunțarea sentinței și înainte de executarea ei, apostolul: „S-a ridicat, s-a îndreptat cu fața spre răsărit și s-a rugat îndelung astfel: «Tată, în mâinile Tale îmi încredințez sufletul!»... Și-a terminat rugăciunea în ebraică pentru a intra în comuniune cu Patriarhii. Apoi și-a întins gâtul, fără a mai rosti un cuvânt” (Manuscrisul de la Hamburg).
Conform tradiției bisericii, moartea a survenit, așadar, prin decapitare cel mai probabil la 29 iunie 67 e.n., (fără a exclude cu totul și anul 64) în afara Romei la locul numit Tre fontane – trei izvoare – care ar fi apărut din țărâna udată de sângele scurs din capul tăiat al martirului. Unii spus că, atunci când capul i-a căzut de pe grumaz, sub lovitura sabiei, din rană a curs sânge și lapte!
Acolo a fost înhumat, iar pe locul respectiv a început, în 386 și s-a desăvârșit mai târziu construirea unei basilici care să ne amintească și să cinstească pe marele apostol al neamurilor, cunoscută astăzi sub denumirea de Bazilica papală Sfântul Paul din afara Zidurilor.
În orice caz, se pare că celebrarea Sfinților apostoli Petru (primul chemat) și Pavel (ultimul care s-a bucurat de acest har) a fost fixată la 29 iunie pentru a înlocui, în mod simbolic sărbătoarea păgână care preamărea pe Romulus și Remus, cei doi fondatori ai Cetății Eterne, prin cea a sărbătorii fondatorilor Romei Creștine.
În loc de epilog
La puțin timp după moartea sa a izbucnit la Ierusalim marea revoltă a iudeilor care avea să se soldeze, în anul 70 e.n. cu o nouă și definitivă distrugere a Templului. Parcă dându-și dreptate post-morten, Biserica avea să se despartă atunci complet și definitiv de Sinagogă, să adopte universalismul paulin și să se edifice pe ideile sale de credință. Astfel se fonda Biserica lui Christos, întemeietorul, construită mai ales prin faptele și învățăturile ultimului chemat, Pavel din Tars care, rămâne oarecum și un mare nedreptățit.
Dacă Petru a rămas pentru totdeauna în centrul Romei și al lumii creștine, ca prim Papă și fondator al Vaticanului, Pavel așteaptă ziua Învierii în afara zidurilor cetății eterne. Și aceasta deși de aproape 2000 de ani, care se confundă cu însuși istoria Bisericii lui Christos, fiecare creștin, din orice colț de lume îi citește epistolele și preamărește faptele misionare.