Primul Front al celui de-al Doilea Război Mondial
Primul Război Mondial a izbucnit în anul 1914 și a însemnat o luptă a marilor puteri pentru a obține mai multă influență în Europa și la nivel planetar. Rezultatul obținut după armistițiul din 11 noiembrie 1918 și prin Tratatul de pace de la Versailles (1919) n-a mulțumit cercurile de interese din tabăra învingătoare. Mai mult. Existau grupări dornice de revanșă în Germania învinsă, adepții considerând că a fost un dictat venit după ce a fost înfipt un cuțit în spatele bravei armate imperiale.
Dacă se analizează cu atenție evenimentele din perioada interbelică, se constată imediat că a existat o accelerată cursă a înarmărilor pentru a se realiza depășirea presupușilor adversari. Diplomații duceau o luptă intensă pentru găsirea de aliați înainte ca tunurile să glăsuiască. Liderii lumii făceau în permanență calcule strategice ce nu aveau nici cea mai mică legătură cu fericirea popoarelor conduse. Exista un complet paralelism între interesele oamenilor de rând și cei de la putere, dovadă stând nivelul de trai din perioada interbelică și politicile de înarmare ale epocii.
Se tot discută în istoriografia mondială despre acest termen și se tot vina pe aliații occidentali ai Uniunii Sovietice că n-au vrut să înceapă luptele împotriva Germaniei decât în 6 iunie 1944 prin debarcarea în Normandia. Conflictul mondial s-ar fi încheiat mult mai repede și cu un preț uman mult mai scăzut după calculele experților din birourile contemporane. Se insistă mereu pe ideea că bastionul comunismului a dus greul războiului în lupta pentru zdrobirea nazismului și aceasta este varianta oficială. Istoria a fost mereu manipulată după poftele învingătorilor și nici ultima conflagrație mondială nu putea să scape de pana specialiștilor năimiți. Este interesant că Marea Britanie a avut o contribuție mai importantă la înfrângerea forțelor germane decât cele comuniste. Din păcate, oamenii cred astfel de afirmații pentru că au citit1. Teoria luptelor lipsite de semnificație până la nivelul verii anului 1944 a fost răspândită de către propaganda comunistă pentru a sublinia nesinceritatea lumii capitaliste în politica de sprijinire a lagărului socialist2.
Cum este posibilă o astfel de afirmație ce dă peste cap decenii de „studii științifice” ale unor savanți cu înalte studii istorice și militare, cu titluri academice orbitor de importante prin prestigiul instituțiilor care le-au acordat? Forțele engleze au început luptele în 3 septembrie 1939 și acestea s-au prelungit până în mai 1945. Este perfect adevărat că nu erau bătălii terestre cu mari mase de tancuri în stilul dorit de Iosif Vissarionovici Stalin, Londra fiind implicată încă din primele ore în războiul maritim cu vapoare extrem de costisitoare3. Prima victimă ilustră în tabăra germană a fost crucișătorul greu cuirasat Admiral Graf von Spee la 13 decembrie 1939, prețul mașinii de luptă fiind de 82 milioane de mărci. Germania a avut numai patru vapoare definite drept cuirasate și trei (Bismarck, Scharnhorst4 și Tirpitz) au pierit în urma unor lupte cu Royal Navy sau cu Royal Air Force. Procentul pierderilor ajunge la 75% sau 100% pentru că Gneisenau a fost adăpostit departe de furia necruțătoare a inamicului aerian. Bismarck a fost prețuit la 197 milioane de mărci și aici nu erau incluse munițiile, combustibilul și alimentele necesare cetății plutitoare. Masa netă a cuirasatului Bismarck era de 45.950 t5 și la capacitate maximă ajungea la 53.000 t6. Acest gigant al mărilor putea să primească la bord 8.700 t de combustibil lichid, ceea ce era un coșmar logistic pentru rezervele Germaniei7. Scufundarea vaporului de luptă în mai 1941 a dus la pierderea echipajului format din 2.200 de marinari, numai cinci fiind salvați cu greu de nave germane8. Confruntarea maritimă a avut drept rezultat și pierderea simbolului Royal Navy, crucișătorul de bătălie HMS Hood. Niciodată flota sovietică n-a avut completat un vapor asemănător prin caracteristicile tehnice9. Consumul de muniții a fost deosebit pentru ambele părți și numai cuirasatul HMS Rodney a lansat 380 de proiectile de calibrul 381 mm. Dacă toate loviturile au fost de tip perforant pentru a trece de blindajele din oțel înalt aliat, au fost trimise spre țintă 353 t de oțel și explozibil cu ajutorul a 85,3 t de pulberi speciale10.
Dispăreau în valuri și nave mai puțin cunoscute, dar care erau greu de înlocuit. Kriegsmarine a suportat un adevărat măcel în timpul campaniei din Norvegia anului 1940. Distrugătoarele au suferit o rărire a rândurilor în luptele pentru Narvik, mai ales întâlnirea cu gruparea navală având în frunte cuirasatul HMS Warspite demonstrând fragilitatea forțelor maritime ale Reich-ului. Ziua de 13 aprilie 1940 a fost una catastrofală pentru germani, opt distrugătoare fiind nimicite în luptă sau distruse de propriile echipaje după ce munițiile au fost epuizate. Au fost trimise la atac și cele două vapoare folosite pentru instruirea tunarilor marinei. Brummer a fost torpilat de submarinul HMS Sterlet la 14 aprilie 1940 și Bremse a fost distrus în urma unei lupte pe timp de noapte cu două crucișătoare inamice la 6 septembrie 1941. Lungile linii de comunicații erau greu de acoperit și se folosea tot ce plutea. Pierderile din Norvegia l-au făcut pe Adolf Hitler să fie foarte prudent în folosirea resturilor de flotă în 1940 și apoi în tot cursul războiului. Marea Britanie a scăpat de pericolul unei invazii terestre și s-a putut trece la dezvoltarea unei puternice aviații și a unei armate care să înfrunte Wehrmacht-ul. Norvegia a fost o adevărată gaură neagră pentru Kriegsmarine. Numai în scurta campanie din anul 1940 au fost pierdute trei crucișătoare, zece distrugătoare și cinci submarine11.
Pierderile engleze erau tot grele (cuirasatul HMS Royal Oak, portavioanele HMS Courageous și HMS Glorious, crucișătorul de bătălie HMS Hood și multe altele). Portavionul HMS Ark Royal era printre cele mai moderne asamblate în șantierele statului insular și lua la bord 60 de avioane, dar torpila submarinului U 81 l-a lovit fatal în data de 13 noiembrie 1941. Marea Britanie a dus cel mai costisitor război împotriva Germaniei și a ieșit complet epuizată economic și militar, pierzând pentru totdeauna rangul de mare putere mondială12. Este interesant că Uniunea Sovietică n-a reușit să asambleze nave cu tunuri comparabile cu cele amintite și portavioanele au apărut abia după 1970. Germania a produs relativ puține tancuri și tunuri de asalt din cauză că șantierele navale asamblau submarine în serie sau se ocupau cu întreținerea navelor avariate în urma atacurilor cu grenade de mare putere. Au fost trimise pe mări 1.154 de torpiloare subacvatice și alte 135 se aflau în diferite faze de construcție13. Se spune că submarinul este arma săracului, dar corpul trebuie conceput din oțel înalt aliat care să reziste la presiunea apei și la undele de șoc ale grenadelor de adâncime. Forța de muncă trebuie să fie de cea mai bună calitate, orice imperfecțiune putând genera catastrofe. Dacă deplasamentul unei nave din clasa IX C era de 1.152 t la suprafață și era manevrată de cel mult 56 de oameni, un fel de pluton de infanterie, armamentul de la bord era de 22 de torpile și 110 lovituri de calibrul 105 mm14. Au fost livrate 54 de exemplare din această clasă de categorie oceanică. Operațiunile navale au fost extinse în Atlantic prin apariția submarinelor din clasa XIV, cele supranumite „Vaci de lapte”. Aducerea de torpile, alimente proaspete și de carburant permitea navelor din clasa VII C să acționeze de-a lungul coastelor SUA și să provoace pierderi grele. Industria Reich-ului a fost sleită de acest efort industrial și trupele din pustietățile sovietice luptau cu ce apucau15, armele capturate de la inamicii sovietici, cei descriși drept inferiori de către propaganda nazistă, fiind cele mai apreciate. Dacă n-ar fi fost acestea, armata germană ar fi cedat mult mai repede în fața tăvălugului ridicat de diviziile staliniste. Adolf Hitler s-a înarmat serios mai mult în timpul discursurilor decât în realitate și soldații germani s-au descurcat pe front cu ce puteau.
Ambele părți au suferit pierderi grele și la capitolul navelor comerciale, flota britanică fiind grav afectată de torpilele haitelor de submarine. Arma săracului avea însă un preț ridicat pentru că folosea forță de muncă înalt calificată, o simplă eroare de proiectare sau de execuție transformând torpila în simplu balast. Așa s-a întâmplat în timpul crizei torpilelor, marinarii germani ratând ținte deosebit de importante din cauza mecanismelor de detonare și a fost necesară revenirea la sistemele din prima conflagrație mondială. Cuirasatul HMS Nelson a fost lovit la 30 octombrie 1939 de trei torpile și nici una n-a explodat, ceea ce a dus la salvarea navei și a premierului Winston Churchill16. Submarinele britanice au fost un adevărat coșmar pentru Regia Marina, flota italiană de război nereușind să protejeze navele de transport trimise să aprovizioneze frontul din Africa. Numai HMS Upholder a fost capabil să nimicească 24 de ținte, dar a pierit în valuri în condiții încă necunoscute.
Benito Mussolini a trăit într-o lume a iluziilor și a visat să formeze un mare imperiu după modelul Romei din Antichitate. Cum Italia era declarată stat totalitar, adică populația era supusă complet ideilor partidului unic, s-a putut trece la formarea unei impresionante flote de război cu ajutorul căreia să fie controlată Marea Mediterană. Industria a reușit să furnizeze materialele necesare ambițiilor politice și șantierele navale au asamblat nave de luptă impresionante prin forța armamentului de la bord. Declarația de război din iunie 1940 a adus mari complicații forțelor navale britanice, traficul comercial fiind mutat pe la sud de Africa. Lupta pentru supremație navală în Mediterana a atras însă cea mai mare parte a resurselor Italiei, marina militară fiind în esența ei un mare consumator de materiale strategice. Totuși, Royal Navy a dat lovituri dure și amiralii italieni au devenit foarte prudenți în organizarea operațiunilor navale. Numai în lupta de la Capul Matapan (27 – 28 martie 1941) au fost nimicite trei crucișătoare grele (Fiume, Zara și Pola) și două distrugătoare17. A fost o lovitură nimicitoare pentru moralul marinarilor italieni, întreaga flotă fiind formată din opt crucișătoare grele.
Durata conflictului germano – britanic a fost mai mare decât cea a confruntărilor sovieto – naziste. Surpriza vine și dacă ne raportăm la lungimea acestui front. Se întindea din nordul Africii, de la El Alamein, trecea prin Marea Mediterană și Oceanul Atlantic, urmărea Zidul Atlanticului, aliniament defensiv ce înghițea tot armamentul greu al Reich-ului, și ajungea până-n nordul Norvegiei. Au fost trimise pe malurile oceanului cantități impresionante de fier beton pentru construirea adăposturilor pentru submarine și a cazematelor în care erau adăpostite arme de captură și cele la care se putea renunța în conflictul mobil din est. Se poate spune că se extindea până la porturile sovietice în care erau descărcate vapoarele convoaielor arctice.
Este interesant de spus că forțele britanice au fost puternic implicate în protejarea convoaielor ce aduceau tehnică de luptă și materiale strategice către aliatul comunist, propriile trupe fiind lipsite de multe mașini și guri de foc. Relațiile de prietenie au fost stabilite înainte de asaltul german și vapoarele britanice au adus primele tranșe de armament în iunie 1941. Era doar începutul pentru fluxul de materiale ce va curge spre Murmansk și Arhanghelsk până în 1945. Luftwaffe a fost obligată să trimită avioane speciale pentru a strica planurile aliaților și un aparat periculos s-a dovedit a fi FW-200 Condor. Chiar dacă dispunea de patru motoare, structura puțin rezistentă nu-l recomanda pentru participarea la bombardamentele strategice și a fost trimis împotriva flotelor. A fost periculos pentru navele comerciale, dar era un coșmar logistic din pricina cantității de combustibil luat la bord.
Mai exista o componentă foarte costisitoare a frontului occidental: aviația. Luftwaffe a avut de înfruntat în anul 1940 forțele aeriene ale Olandei, Belgiei, Franței și Marii Britanii, asaltul masiv din mai ducând la obținerea superiorității aeriene în câmp tactic. Totuși, escadrilele cu cruci negre au avut pierderi semnificative în aparate de zbor. A urmat campania împotriva Angliei, aviația urmând să deschidă drumul pentru marină și forțele terestre. A fost un fiasco din punct de vedere tehnic și uman. Flotele aeriene și-au pierdut capacitățile ofensive și a fost necesară trecerea în defensivă în sectorul vestic. Cetatea asediată a Germaniei nu putea să-și permită concentrări de forțe pe mai multe direcții și erau necesare manevre pe liniile interioare pentru a putea face față cu succes adversarilor.
Frontul antisovietic a însemnat o concentrare deosebită a forțelor aeriene, dar cucerirea spațiului german a implicat folosirea unor aparate deosebite. A fost necesară proiectarea și producerea unor bombardiere grele cu destinație strategică, un coșmar pentru sistemul logistic de aprovizionare cu muniții, combustibil, uleiuri speciale și piese de schimb. Erau necesare aerodromuri speciale, betonate, pentru a suporta masa mașinilor de zbor. Motoare din ce în ce mai puternice și mai sofisticate au fost fabricate pentru sporirea vitezei de zbor și, mai ales, pentru a ajunge la altitudini la care focul artileriei antiaeriene să aibă efecte limitate. Cerul Reich-ului era protejat de guri de foc de calibrele 88, 105 și 128 mm, dar escadrilele aliate tot au forțat barajul de proiectile cu mare putere de distrugere18. Bombardierele strategice erau adevărate fortărețe zburătoare și transportau cantități impresionante de bombe la mari distanțe, neexistând oraș important din spațiul german care să nu poată fi atacat mai mult sau mai puțin eficient19. Industria a trebuit să producă mult armament antiaerian, dar suprafața apărată era întinsă la un nivel continental și teama de bombardierele strategice a dus la dispersarea gurilor de foc în jurul obiectivelor definite drept vitale. Numai Divizia 5 AA trimisă în zona Prahovei dispunea de 42 de baterii cu tunuri de calibrele 20, 37, 88, 105 și 128 mm. Se adăugau baterii de proiectoare și radare20. Armele marii unități specializate au fost folosite numai împotriva aviației anglo – americane. Risipirea gurilor de foc a dus la imposibilitatea opririi valurilor de bombardiere, un Sedan 1940 nefiind posibil.
Industria nazistă a fost obligată să riposteze tehnologic la aceste incursiuni care nimiceau bazele de producție și rețelele de transport. Au fost păstrate în vest aparate de vânătoare din celebrele modele FW-190 și Me-190, piloții fiind antrenați special să atace formațiile de bombardiere ce erau dispuse ca un arici de mitraliere grele. Au fost destinate defensivei de noapte și aparate Me-110, Ju-88 și Me-210 ce dispuneau de armament cu proiectile de mare putere. Aceste aparate de zbor par la prima vedere identice cu cele ce luptau pe Frontul de Est, dar fuzelajele ascundeau multe secrete. Piloții aveau la dispoziție puterea asigurată de turbocompresoare complicate pentru a ajunge la peste 7.000 m, instalații pentru forțarea motoarelor în situații de criză și, în cazul vânătorilor de noapte, radare performante pentru epocă. Cum elicea nu mai dădea satisfacții în aerul rarefiat, resursele materiale și de creație au fost orientate spre motoarele cu reacție și au apărut performantele Me-262, un model pentru viitoarele cercetări legate de aviația de vânătoare la nivel mondial. Cum inginerii germani au proiectat avioane de vânătoare capabile să ajungă la altitudini mari și să transporte guri de foc cu calibre periculoase, anglo – americanii au trebuit să proiecteze ceva care să depășească temutele Me-109 și FW 190. Spitfire era un avion conceput în jurul ideii de cel mai puternic motor în cel mai îngust fuzelaj, dar nu mai era de actualitate pentru însoțirea bombardierelor. Au fost concepute însă P-47 Thunderbolt și P-51 Mustang, dotate cu rezervoare copioase în fuzelaj și cu altele suplimentare, ventrale. Sovieticii au primit o ofertă pentru livrarea de aparate Republic P-47, dar acestea au fost respinse pentru că erau un coșmar logistic prin consumul de combustibil și complexitatea tehnică.
Luptele aeriene desfășurate în spațiul european implicau resurse importante și generau pierderi mari pentru ambele tabere. Comandamentul american și-a propus să dea o lovitură fatală mașinii de război a Reich-ului și a plănuit pentru data de 1 august 1943 un raid prin surprindere asupra rafinăriilor din zona Prahovei. Au fost pregătite pentru misiune 179 de avioane de tip B-24 Liberator, dar apărătorii au fost la post și au fost pierdute 54 de bombardiere, alte șapte fiind internate în Turcia neutră21. Totuși, au fost produse avarii instalațiilor de rafinare și au fost arse semnificative cantități de țiței. A fost un raid de deschidere pentru misiunile de amploare împotriva unei regiuni strategice și, chiar dacă a durat puțin în timp, a însemnat mult în ceea ce privește consumul de muniții. Tunarii români au expediat spre țintele de pe cer 4.414 proiectile de calibrul 20 mm și 342 de calibrul 88 mm. Artileriștii germani au adăugat 13.528 de 20 mm și 1.110 de calibrul 88 mm22.
Frontul aerian, componentă a Primului Front, avea o caracteristică deosebit de interesantă din punct de vedere strategic: se întindea pe întreaga suprafață controlată de Al Treilea Reich și nu era punct strategic care să fie ferit de bombardamente devastatoare. Planificatorii de la Berlin nu știau unde vor ataca masiv adversarii și au fost obligați să risipească tunurile antiaeriene de-a lungul căilor ferate, în jurul orașelor importante din punct de vedere industrial și în preajma obiectivelor militare. A fost absolut normal să fie insuficiente și apărarea a fost străpunsă. A crescut efortul cerut de la escadrilele de vânătoare ale Luftwaffe și pierderile în avioane și personal instruit au devenit din ce în ce mai greu de înlocuit, mai ales că fabricile erau lovite de bombardierele strategice. Aceste guri de foc n-au mai ajuns să acționeze împotriva aviației sovietice de asalt și astfel cerul a fost deschis pentru forțele staliniste. Tunul de calibrul 88 mm era capabil să distrugă orice țintă blindată și ar fi generat multe victime printre tanchiștii sovietici. Cadența ridicată îl făcea de temut și împotriva infanteriei. Frontul de Est ar fi devenit și mai ucigător. Orice armă nu are valoare dacă nu este folosită de personal cât mai bine pregătit și care să acționeze coordonat. Efectivele destinate apărării antiaeriene a Reich-ului au crescut constant și au trecut de la 439.000 de militari în anul 1942 la 900.000 în 194423. Bombardierele strategice provocau pierderi în avioane la fiecare raid și numai prin atacarea aerodromului de la Abbeville la 19 august 1942 au fost distruse 15 avioane germane și au pierit opt piloți24. Era prea mult pentru un singur punct al vastului front defensiv.
Orice război implică un mare consum de armament, muniții, combustibil, alimente, mașini și oameni. Niciodată o tabără nu este perfect pregătită în toate domeniile și, dacă inamicul lovește exact în punctele vulnerabile, problemele sunt amplificate. Specialiștii germani au reușit să pună la punct un puternic sistem antiaerian și aviatorii occidentali erau îngroziți la gândul că vor avea de înfruntat proiectilele de 20, 37, 88, 105 și 128 mm. Aveau impresia că zboară pe un pod de lovituri trimise de temutul FLAK. Gurile de foc erau trimise spre toate obiectivele importante și în război aproape orice devine foarte deosebit. Industria n-a mai putut face față cererii trupelor germane și aliate, ceea ce a obligat comandamentele să treacă la retragerea armamentului de pe Frontul de Est. Marele Stat Major a decis reducerea protecției forțelor armatei române încă din iulie 1943 pentru a se putea trimite suficiente tunuri spre obiectivele strategice25. Infanteria sovietică a putut să scape de un coșmar, gurile de foc de calibrul 20 mm fiind capabile să devasteze formațiile dense26. Nici renumitele avioane blindate de asalt Il-2 și bombardierele grele de front nu erau imune la focul concentrat cu proiectile de ruptură și de mare viteză. Doborârea unui singur aparat putea să genereze panică și avioanele făceau cale întoarsă27. Trimiterea tunurilor de calibrul 88 mm spre misiuni antiaeriene, multe piese fiind concepute fixe, a dus la o degarnisire a Frontului de Est și astfel tancurile T-34 și KV-1 au putut să provoace pierderi grele infanteriei, să distrugă tunurile de câmp și pe cele antitanc de calibru redus. Militarii Wehrmacht-ului erau îngroziți încă din timpul luptelor din 1941 de eficiența blindajelor tancurilor sovietice grele și numai proiectilele de calibrul 88 mm reușeau neutralizarea monștrilor din oțel. Erau însă prea puține în raport cu lungimea frontului.
Aviatorii americani au avut o contribuție fundamentală la înaintarea aliaților sovietici, poate mai greu de sesizat și, mai ales, de recunoscut. Au reușit să doboare multe aparate de luptă germane și astfel Luftwaffe n-a mai avut cum să asigure o densitate suficientă pentru protejarea din aer a forțelor Wehrmacht-ului. Ajutorul aerian a fost oferit până aproape de liniile sovietice și România a fost o țintă favorită. În ziua de 26 iulie 1944 a fost atacată baza aeriană de la Tecuci unde se aflau cei mai buni piloți de vânătoare români. Grupul 9 Vânătoare a fost practic distrus în această încleștare inegală28 și astfel cerul a fost deschis pentru aviația sovietică. Lovitura de grație a venit însă în august și a fost în legătură cu declanșarea ofensivei din zonele Iași și Chișinău. Avioanele americane au vânat țintele până în preajma viitorului front și aparatele române rămase au fost dispersate cât mai mult. Nu mai exista o forță coerentă care să se opună valurilor de asalt ale Armatei Roșii. Bombardiere strategice de tip B-17 au fost trimise în data de 6 mai 1944 să lovească pozițiile germane de lângă Iași, sector de front unde înaintarea sovietică întâlnise trupe de elită29. Chiar dacă nu era recomandată folosirea avioanelor grele pentru lovirea unor poziții minuscule, aliații americani au încercat să deschidă drumul forțelor comuniste.
Marea Britanie s-a trezit din iunie 1940 cu adversarul italian în acțiune, frontul fiind astfel extins până în Oceanul Indian. Benito Mussolini visa să facă din Italia o mare putere mondială și a intrat într-un conflict în care nu avea ce să caute. Forțele engleze au distrus tot ceea ce avea mai bun puterea totalitară și apoi au fost ajutate și de diviziile americane din toamna anului 1942. Armata italiană arăta bine pe hârtie și la parade, dar în deșert nu se putea afirma glorios. Lipsea acel spirit războinic ce era cultivat obsesiv în cadrul altor forțe militare. Nu este de mirare că la Bardia a fost obținută o mare victorie britanică prin capturarea a 45.000 de militari și a 129 de tancuri30. A urmat la rând faimosul Tobruk și aici au fost luați în captivitate 30.000 de italieni și alte 87 de tancuri au fost scoase din uz31. Aceste succese au zdruncinat cumplit moralul forțelor lui Benito Mussolini și ar fi fost un bun prilej pentru a se încerca o negociere a ieșirii din conflict. Italia fascistă era prăbușită militar și economic. Să nu se uite că nici pe frontul din Grecia n-au fost obținute succese și a fost nevoie să fie deplasate alte armate germane pentru a scoate din luptă trupele britanice debarcate în peninsulă. Campania fulger din Iugoslavia și Grecia a deturnat o parte a energiilor Wehrmacht-ului în Balcani și Uniunea Sovietică a fost atacată cu mai puține forțe.
Adolf Hitler nu putea să riște o lăsare a Mării Mediterane sub controlul Royal Navy și Germania a fost obligată să expedieze în Africa de Nord oameni și tehnică de luptă pentru ajutorarea aliatului slab înzestrat pentru un conflict industrial și această grupare a reușit să obțină succese uimitoare, dar în mai 1943 a fost capturată aproape în totalitate. S-a mai reușit salvarea pe calea aerului a ceva personal luptător, dar aparatele de transport consumau puținul carburant al Axei pentru desfășurarea unei campanii fără sorți de izbândă. Nu este de mirare că multe aparate de zbor au fost pierdute prin epuizarea combustibilului pe toate fronturile.
Forțele anglo – americane au fost destinate și pentru sprijinirea Uniunii Sovietice cu orice preț și militarii au îndeplinit ordinele privind ajutorarea aliatului comunist. Dacă în Extremul Orient puteau să ajungă avioane pe cale aeriană din Alaska, celelalte materiale strategice urmau lunga rută prin Persia. Chiar dacă natura se opunea prin furtuni înghețate și atacurile cu avioane și submarine provocau pierderi însemnate, occidentalii au format convoaie de nave comerciale pe care le-au protejat cu nave de luptă de cea mai bună calitate și le-au trimis pe ruta cea mai scurtă. Istoriografia mondială subliniază mereu că industria sovietică a reușit să livreze pentru front mase de tancuri și avioane din ce în ce mai performante. Tratatele științifice, lucrările de popularizare și documentarele au reținut denumiri precum T-34, IS-2, Il-2 sau Katiușa. Impresionează și termenii de „Moartea neagră” sau „Orgile lui Stalin”. Puțini autori precizează că temutele lansatoare de rachete erau montate pe camioane americane, altele fiind folosite pentru aprovizionarea trupelor în vastele operațiuni ofensive la care Wehrmacht-ul nu mai făcea față. Aluminiul din motoarele de tanc și din structura avioanelor provenea în cea mare măsură din Marea Britanie și SUA32. Navele aliate au adus în porturile sovietice 16,2 milioane de tone de încărcătură esențială pentru efortul de război33. O întreagă flotă comercială a ajuns pe fundul oceanului între Islanda și nordul Uniunii Sovietice, unele vapoare încărcate cu explozibile fiind însă spulberate pur și simplu.
Cantitățile de armament impresionează, dar mulți autori au scris că tehnica de luptă nu era cea mai performantă și era depășită la multe caracteristici de ceea ce livra industria lagărului comunist. Au sosit 4.952 de avioane P-39 Airacobra34, aparat pe care piloții americani și britanici nu l-au agreat din cauza fuzelajului îngust ce nu permitea instalarea unui turbocompresor performant. Vânătorii sovietici au fost încântați de calitatea mașinii de zbor pentru luptele ce se desfășurau sub 3.000 m altitudine și puterea de foc era devastatoare prin combinația tunuri – mitraliere grele, unele variante având și mitraliere ușoare35. Așii sovietici au cunoscut performanța pe P-39, dar acest model n-a avut parte de gloria altor mașini de luptă pentru că istoriografia sovietică nu putea să laude în exces tehnica americană. Nici peste ocean n-a avut noroc pentru că n-a fost implicat masiv în luptele aeriene și din cauza razei mici de acțiune. Conducerea sovietică a primit și varianta îmbunătățită radical P-63 Kingcobra, aceasta fiind păstrată pentru apărarea împotriva bombardierelor strategice. Au fost expediate 2.410 exemplare36. America era peste tot și în toate, ceea ce nu prea convenea conducătorilor de la Kremlin pentru că produsele occidentale erau de calitate superioară și oamenii puteau să înceapă să facă niște comparații periculoase.
Foarte importante pentru efortul de război al trupelor sovietice au fost camioanele, transportoarele blindate și camioanele. Așa se explică posibilitatea străbaterii de distanțe apreciabile și de concentrare a forțelor de șocau comandamentul german. Se repeta cumva povestea cu forțele mongole din secolul al XIII-lea, cele ce reușeau să acopere distanțe imense prin folosirea cailor de schimb. Au fost expediate spre Uniunea Sovietică 427.284 de camioane și 50.501 jeep-uri37. Se adăugau transportoare blindate, motociclete, locomotive, vagoane și vapoare. Aliații chiar au ajutat excesiv de mult un inamic ideologic, care în orice clipă se putea întoarce împotriva lor38.
Trebuie spus foarte clar în istoriografia mondială că Primul Front a fost cel Anglo – americano – francez și acesta a avut o dinamică asemănătoare plăcilor tectonice, forțele germane și italiene fiind supuse șocurilor de mare intensitate în diferite regiuni, în aer, pe apă, sub valuri și pe uscat. Nu se știa niciodată unde urma să vină o lovitură masivă și comandamentul de la Berlin era obligat să mențină trupe pe întreaga coastă de la Capul Nord până la granița cu Spania. Zidul Atlanticului nu participa activ la lupte, dar înghițea materiale strategice, militari și armament de toate tipurile. Totuși, acesta nu era suficient pentru a dota calitativ trupele din cazemate. Existau în zona normandă 92 de tipuri de tunuri și acestea foloseau 252 de feluri de proiectile, ceea ce genera imposibilitatea aprovizionării cu muniție, mai ales că unele tipuri nici nu se mai fabricau din lipsă de materii prime39. Mitralierele temute de infanteriștii sovietici au fost dislocate în vest și 85 de poziții fortificate se aflau în zona plajei Omaha.
A fost normal ca aviația germană să nu dispună în est de aerodromuri cu piste betonate și de suficiente aparate de zbor. Trupele au fost obligate să se descurce doar cu fortificații de campanie și nici mine antiinfanterie și antitanc nu erau din belșug pentru că erau plantate pe malul oceanului. Al Doilea Front a fost cel sovietic, chiar dacă a fost mult mai sângeros prin duritatea confruntărilor ideologice, populația civilă fiind masacrată cu plăcere de ambele tabere. Să nu uităm că aliații occidentali mai aveau de înfruntat și forța militară a Japoniei din decembrie 1941 și astfel frontul făcea practic ocolul planetei. A fost un efort militar și logistic deosebit pentru susținerea flotelor și a armatelor la mari distanțe de centrele de producție și în teritorii unde resursele lipseau cu desăvârșire, inclusiv banala apă pentru hidratare. Dacă adunăm lungimea tuturor sectoarelor de front organizate împotriva trupelor Axei, se constată imediat cu forțele capitaliste au fost mai importante în înfrângerea adversarilor și au avut pierderi mai mari în tehnică grea. Au fost pierderi mai mici în vieți omenești pentru că n-a existat armată de politruci să trimită efectivele militare direct în gura mitralierelor germane.
Sunt unii istorici contemporani care scriu că orice război se obține victoria prin lupte terestre și contează cât de mari sunt pierderile diviziilor angajate în conflicte. Se vede că există un absolut primitivism intelectual al speciei, pofta de sânge fiind combinată cu adorarea megalomanică a masacrelor de tot felul. Este interesant de spus că forțele occidentale au avut o contribuție importantă la slăbirea celor două importante forțe europene ale Axei. Moralul forțelor italiene a fost spulberat în nordul Africii. Numai în bătălia de la Beda Fomm din februarie 1941 au fost capturați 20.000 de militari, 216 tunuri și 120 de tancuri40. Acest succes venea după altele din luna ianuarie. Bardia a fost un fel de Turtucaia din prima conflagrație mondială. Au ajuns în mâinile britanicilor 45.000 de prizonieri, 462 de tunuri și 129 de tancuri41. A urmat la rând cunoscutul Tobruk, bilanțul fiind de 30.000 de militari, 236 tunuri și 86 de tancuri42. Italia lui Benito Mussolini ar fi trebuit să încerce o ieșire din război, dar încăpățânarea unui lider bolnav a dus la prelungirea ostilităților. Este interesant de observat că în perioada respectivă Uniunea Sovietică nu mișca un tanc peste frontieră și, mai mult, continua să aprovizioneze Al Treilea Reich cu produse strategice. Campania din Africa de Nord a fost prelungită prin sosirea diviziilor germane conduse de generalul Rommel. Totuși, în mai 1943 a avut loc capitularea din Tunisia și aventura exotică a forțelor Reich-ului a luat sfârșit. Aliații au capturat în ultima perioadă a confruntărilor 248.000 de militari inamici, peste 100.000 fiind germani43. Războiul mondial combină forța mașinilor cu abilitățile oamenilor pentru a învinge distanțele, natura și opoziția inamicului. Nici încleștările din Nordul Africii nu făceau excepție de la regulă, infanteria clasică, pe jos, fiind aproape lipsită de valoare în operațiunile motorizate. Axa a reușit să facă un efort logistic deosebit și a dus în capcana de dincolo de Marea Mediterană pentru a fi distruse de aliați 70.000 de camioane, 2.600 de tancuri, 8.000 de avioane și 6.200 de tunuri44. Lungile linii de aprovizionare au generat un important consum de carburant, mereu fiind însă prea puțin în raport cu necesitățile trupelor.
Este interesant de observat că reculul forțelor Axei n-a început cu popularizata și renumita bătălie de la Stalingrad, adică din data de 19 noiembrie 1942. Armata a 8-a britanică a început bătălia de la El Alamein în data de 22 octombrie și la 23 ianuarie 1943 erau cu tancurile în Tripoli45. Soarta forțelor germano – italiene era pecetluită, dar Adolf Hitler s-a încăpățânat să mai mențină acest cap de pod și a mai trimis oameni în capcana ce se strângea de la o zi la alta.
Ofensiva aliată a continuat în Sicilia și forțele Axei au înregistrat pierderea a altor 132.000 de militari. Au murit 4.325 de germani și 4.278 de italieni fără să poată fi oprite forțele de invazie46. Tăvălugul aliat era de neoprit și s-a deschis un nou front în sudul Italiei, ceea ce implica noi divizii germane, trupele italiene schimbând tabăra. Festung Europa se dovedea vulnerabilă la atacurile copleșitoare cu tehnică aeriană, navală și blindată.
Există chiar în lumea occidentală o tendință pur absurdă de minimalizare a contribuției la victoria împotriva Reich-ului. Sunt experți ce se declară convinși că numai implicarea trupelor terestre poate să asigure capitularea adversarului și supunerea acestuia pentru a nu mai fi agresiv la o dezarmare și o reducere a capacității industriei cu profil militar. Mai mult. Se spune că bombardamentele strategice erau lipsite de precizie și astfel nu erau afectate suficient de mult centrele de producție ale inamicului. Este greu de însumat orele de întrerupere a activității în fabrici din cauza alarmelor, orice minut de întârziere putând genera pierderea competiției în ceea ce privește producția de masă. Uzinele americane și cele britanice lucrau permanent și muncitorii nu aveau teamă de raidurile Luftwaffe47. Chiar dacă nu erau precise după gusturile militarilor și ale istoricilor contemporani, avioanele de bombardament făceau ravagii. Numai în timpul raidului din 1 august 1943 de la Ploiești au fost nimerite două trenuri cu muniții, unul dintre ele având în componență zece vagoane48. A fost distrus un stoc de produse petroliere cu o masă de 52.537 t și capacitățile de distilare și cracare49 au fost reduse cu până la 45%50. Producția de petrol a scăzut în anul 1944 pe fondul intensificării raidurilor aeriene asupra rafinăriilor românești. S-a ajuns în august 1944 la numai 6.500 t de țiței pe zi51, ceea ce era absolut ridicol de puțin pentru un conflict cu pretenții planetare. Mulți istorici afirmă că bombardierele strategice n-au avut precizie și că poate ar fi fost mai interesantă folosirea resurselor pentru alte categorii de armament, dar sunt puțini cei ce se gândesc la consecințele unei întreruperi a raidurilor aeriene încă din anul 194152. Fabricile germane ar fi putut să livreze echipament militar în cantități mult mai mari și mult mai prompt, ceea ce ar fi favorizat în mod deosebit Wehrmacht-ul. S-a estimat că producția de armament ar fi fost cu 30% mai mare53 decât ceea ce s-a realizat mai ales după implicarea ministrului Albert Speer. Oare ar fi fost de glumit cu mii de tunuri, avioane și tancuri? Istoricii contemporani lansează teze senzaționale pentru a obține o oarecare glorie intelectuală. Unii reușesc să-i laude pe militarii din propria tabără și apoi îi desființează pentru lipsa de precizie sau pentru că n-au făcut mai mult. Estimarea unei creșteri cu „decât” 30 de procente a producției de armament este pur depreciativă din moment ce numai în Operațiunea Gomora au fost distruse în Hamburg 183 de fabrici54. Raidurile asupra centrului industrial Wuppertal au afectat producția „doar” 52 de zile55.
Dacă se citește cu atenție o carte de istorie, exprimarea depreciativă este atotprezentă. Nici producția de combustibil n-a fost afectată grav până în vara anului 1944. Afirmația este mai mult decât aruncată la întâmplare. Forțele germane foloseau benzina cu picătura și este interesant de observat că renumitele avioane Me-109 au fost concepute în jurul unor rezervoare de numai 400 l. Toate mașinile zburătoare erau limitate de insuficiența carburantului de calitate și bombardierele strategice germane au fost condamnate la producții reduse.
Bombardierele strategice aliate se spune că n-au avut un impact deosebit asupra moralului populației, dar puțini din cei ce scriu au apucat să trăiască sub loviturile bombelor grele și sub impactul sunetelor lugubre ale sirenelor56. Primul atac masiv asupra unui oraș german a avut drept obiectiv centrul industrial Köln și timp de două săptămâni au fost probleme cu căile ferate în regiune și au fost afectate până la 60 de fabrici57. Aviația strategică nu poate să câștige singură un război, dar în mod cert reduce potențialul militar al inamicului și așa inferior în ceea ce privește resursele materiale.
Flota britanică de război a reușit încă din primele zile ale ostilităților să impună o blocadă care a dat roade în timp58 și economia Reich-ului a devenit din ce în ce mai dependentă de produsele de tip surogat, dar care nu dădeau rezultate comparabile cu cele ale mărfurilor adevărate. Benzina sintetică nu avea proprietățile celei din țiței, dar important era că mașinile funcționau. Aliajele nu mai conțineau elementele stabilite de metalurgiști și deveneau friabile. Această sufocare a industriei germane a fost evitată prin sprijinul venit din partea unui stat totalitar. Istoriografia contemporană uită mai mereu că armata germană a fost ajutată serios de măsurile inițiate de către Iosif Vissarionovici Stalin, cel care a trimis spre vest petrol, metale strategice, cereale și lemn, ultimul tren cu produse sovietice trecând frontiera în dimineața zilei de 22 iunie 1941, exact când militarii germani își desăvârșeau pregătirile pentru asaltul dincolo de granița stabilită în urma înțelegerilor survenite după 23 august 1939. Uniunea Sovietică lupta indirect împotriva Occidentului și diviziile germane au dat lovituri dure aliaților vestici în cursul anului 1940 și în prima parte a anului 1941, ceea ce era ideal din punct de vedere ideologic pentru lagărul comunist59. Iosif Vissarionovici Stalin chiar a recomandat adepților din partea apuseană a Europei să ajute cât mai mult forțele militare germane și ordinul a fost executat cu energie în campania din mai – iunie 1940, chiar militarii germani fiind uimiți de pasivitatea francezilor și de mesajele primitoare de pe clădiri.
Armata Roșie concentrată la granița de est a Poloniei a atras în mod normal efective militare și tehnică de luptă, orice stat fiind obligat să-și apere cetățenii și granițele. Iosif Vissarionovici Stalin putea să garanteze că forțele sovietice nu au intenții ofensive și că este interesat ca trupele vecinilor să se implice total în confruntarea cu forțele fasciste. Şi se ținea de cuvânt atunci când urmărea un obiectiv ideologic. Liderul de la Kremlin trimisese ostași în Spania și teritoriul iberic a fost un minunat poligon pentru testarea tancurilor și avioanelor cu stele roșii. Era posibil ca-n august 1939 să se trimită discret peste graniță măcar armament automat de infanterie și ceva tunuri antitanc și antiaeriene60. Din prietenie pentru un popor slav vecin. S-a preferat însă un atac în forță la 17 septembrie 1939 și astfel un sector al frontului zis capitalist, al lumii libere, a fost distrus fără milă. Mai mult. Forțele sovietice au defilat împreună cu cele germane de bucurie că au lichidat un sector de front deosebit de enervant. Iosif Stalin era mulțumit că a mai extins lagărul comunist cu pierderi minime și era un prim pas spre atingerea obiectivului ideologic denumit revoluție mondială.
Este interesant de precizat că Iosif Vissarionovici Stalin a făcut totul pentru a distruge frontul lumii liber, capitalist. Tancurile sovietice au dat o lovitură pe la spate armatei poloneze începând din 17 septembrie 1939. Mai mult. Trupele germane care au invadat Franța au primit sprijinul mișcării comuniste prin tot felul de sabotaje realizate împotriva diviziilor propriei țări. Așa se explică prăbușirea rapidă a frontului aliat din mai – iunie 1940. Aprovizionarea Reich-ului s-a făcut până cu câteva minute înainte de declanșarea ofensivei germane din data de 22 iunie 1941.
Să nu se uite că un adept al unei ideologii totalitare nu mai are neam și familie, fiind simplu sclav al unor teorii lansate de un lider necunoscut și aflat la mare distanță. O mișcare internaționalistă nu mai are patrie și noțiunea de fericire individuală nu există, ceea ce generează victime fără de număr. Contează numai și numai victoria ideii și nu este important dezastrul pe care-l generează asupra umanității. Oamenii trăiesc mereu într-o lume a fanteziilor, care mai de care mai șocantă.
Concluzii
Termenul Al Doilea Front a fost inventat pentru a sublinia importanța decisivă a forțelor sovietice în lupta împotriva fascismului și aparatul de propagandă comunist a insistat pe această idee.
Contribuția occidentală a fost minimalizată prin repetarea acestor idei chiar prin operele cercetătorilor cu înalte titluri academice din lumea capitalistă.
Mulți specialiști în studierea istoriei contemporane au rămas atașați de o imagine a Primului Război Mondial, armatele însemnând numai mase de infanteriști, artilerie și, mai sfârșit, tancuri.
Primul Front, inițiat chiar din 3 septembrie 1939, a avut o evoluție mult mai interesantă prin ducerea operațiunilor militare pe sectoare de front risipite geografic și având trei componente majore: terestră, aeriană și navală. Spre deosebire de cel antisovietic, care a fost mai liniar și mai bine conturat pe uscat, cel al aliaților se întindea din Etiopia italiană și până la Murmansk, urmând coastele europene, întregul Ocean Atlantic și cerul controlat de Luftwaffe în Europa cucerită. A fost un efort imens uman și material imens pentru a înfrânge distanțele și rezistența inamicului fanatizat ideologic. Semăna cu o lungă falie tectonică având segmente vizibile și ascunse, generatoare oricând de șocuri cumplite.
Dacă se include și Polonia în frontul lumii occidentale, atunci luptele au început încă din 1 septembrie 1939 și au secat o parte importantă din rezervele forțelor militare germane, cele mai bune materiale fiind acumulate în timp de pace. Efortul logistic de acoperire a întregului spațiu expus forțelor occidentale a epuizat rezervele Berlinului.
Frontul forțelor occidentale se întindea din decembrie 1941 și împotriva Japoniei, ceea ce implica o risipire a resurselor pe aproape tot globul. Uniunea Sovietică a suportat șocul german, dar a fost angajată pe o singură direcție și cu aprovizionare aliată din belșug, primul convoi ajungând în iunie 1941. Atacul împotriva Manciuriei din august 1945 n-a mai contat în economia conflictului mondial, acesta fiind parte a unei alte confruntări. Trebuie inclusă în realizarea revoluției mondiale, China și Coreea de Nord rămânând și astăzi în capcana comunismului.
Terminologia corectă trebuie să fie Primul front (al lumii occidentale, libere) și Al Doilea Front sau Frontul de Est (al lumii totalitare).
Formularea Al Doilea Front pentru acțiunile forțelor anglo – americane trebuie să dispară din orice carte serioasă de istorie sau se rămâne la o scriere falsificată a trecutului, ceea ce nu este compatibil cu definiția istoricului veritabil. Din păcate, conservatorismul lumii specialiștilor în cercetarea trecutului este încă prea mare.
Foto sus: Soldat german în orașul francez Calais, distrus în mai 1940 (© Das Bundesarchiv Bild 101I-383-0337-18)
Note:
1 Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Antet, București, f.a., p. 39.
2 Milovan Djilas, Convorbiri cu Stalin, Corint Books, București, 2015, p. 66. Este interesantă observația autorului iugoslav despre unele idei lansate de către sovietici. Teoretic, nici n-ar fi trebuit să primească sprijiniul lumii capitaliste, univers pe care Stalin a dorit să-l distrugă cu orice preț în toată perioada interbelică și cel mai bun exemplu este reprezentat de sângerosul conflict început în Finlanda la 30 noiembrie 1939.
3 Trebuie să se remarce de către orice cititor că războiul modern este un mare consumator de materiale strategice și nu este posibil să se folosească metalele pe mai multe planuri. Începerea conflictului mondial a dus la probleme insurmontabile Germaniei și Berlinul a fost obligat să renunțe la planurile de înarmare navală și a trebuit să se mulțumească numai cu două cuirasate reale, Bismarck și Tirpitz. Nici crucișătoarele grele n-au mai fost dezvoltate și s-a pus accent pe distrugătoare și, mai ales, pe submarine. Uniunea Sovietică avea un foarte ambițios program de înarmare cu cuirasate dotate cu tunuri de calibrul 406 mm, dar atacul german din iunie 1941 a dat toate socotelile peste cap și munca a fost întreruptă, o parte a materialelor metalice fiind dirijată spre producția de muniții, tunuri și tancuri. Sistemul pus la punct de către Stalin a fost dat peste cap și niciodată n-au mai fost asamblate nave cuirasate. Japonia abia a reușit să finiseze două cuirasate de mari dimensiuni (Yamato și Musashi) și al treilea a devenit portavion (Shinano) după declanșarea atacului împotriva SUA.
4 Cuirasatul Scharnhorst a fost surprins în data de 26 decembrie 1942 de o escadră britanică în frunte cu nava de linie HMS Duke of York și numai 36 de supraviețuitori au fost salvați din apele înghețate din cei 1.864 de marinari de la bord (Ilie Manole, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, Editura Militară, București, 1988, p. 90). A fost o luptă navală pentru a menține deschisă ruta de aprovizionare a Uniunii Sovietice cu materiale strategice. Kriegsmarine a eșuat din nou în acțiunea de interceptare a unui convoi aliat.
5 Burkard von Müllerheim-Rechberg, Bismarck, Editura Bogdana, București, f.a., p. 23.
6 ibidem, p. 31.
7 Ibidem, p. 25.
8 Ibidem, p. 173. Chiar dacă luptele navele sunt de scurtă durată, pierderile în oameni pot fi deosebit de importante. Dacă Bismarck a dus în adâncuri echivalentul a două batalioane de infanterie, pentru un istoric contemporan obsedat până la megalomanie de numărul de victime înseamnă puțin. Să nu se uite că personalul de la bord era specializat și nu se compară cu luptătorii trimiși la grămadă pe fronturile vaste pentru a intra direct în gura mitralierelor cu cadență sporită.
9 Şantierele navale sovietice au primit comanda politică pentru asamblarea de cuirasate înzestrate cu câte nouă tunuri de calibrul 406 mm, dar complexitatea construcțiilor militare a depășit posibilitățile industriilor metalurgică și chimică. Navele n-au mai fost finisate până la 22 iunie 1941 și s-a renunțat la acest proiect militar gigantic după 1945 din cauza pierderii multor capacități industriale. Produsele oferite de combinatele metalurgice nu satisfăceau pretențiile marinarilor și au fost asamblate nave de dimensiuni mai mici. Invazia germană dăduse o gravă lovitură complexului industrial sovietic.
10 Calculele despre proiectile au fost făcute după datele publicate la pagina www.navweaps.com\Weapons\WNBR_16-45_mk1.htm.
11 Ilie Manole, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, p. 58.
12 Conducătorii de la Londra încă se agață cu disperare de trecutul militar și glorios, dar statul a fost redus la un simplu arhipelag din largul Europei. Hegemonia de odinioară este astăzi o simplă poveste, dar se alocă fonduri enorme pentru menținerea iluziei politice.
13 https://www.uboat.net/boats/index.htm.
14 https://www.uboat.net/boats/types/IXC.htm.
15 Milovan Djilas, Convorbiri cu Stalin, Corint Istorie, București, 2015, p. 66.
16 Petre Iancu, Aventura submarinului, Editura Albatros, București, 1984, p. 55.
17 Ilie Manole, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, p. 114.
18 Tunurile germane din cadrul apărării antiaeriene erau performante, dar au rămas la un sistem primitiv de detonare. Explozia era provocată prin stabilirea de la sol a altitudinii de declanșare sau prin contact direct cu aeronava inamică. Cum țintele se aflau risipite în spațiu, probabilitatea de nimerire era redusă. Aliații au avut un sistem special pentru detonare în apropierea obiectivelor, proiectilele fiind folosite astfel încât să nu cadă în mâinile trupelor inamice și secretul a fost păstrat până la sfârșitul ostilităților.
19 Distanța mai mare la care se afla un obiectiv genera o creștere a consumului de combustibil și o limitare a încărcăturii de luptă.
20 Valeriu Avram, Alexandru Armă, Infern deasupra Ploieștiului Bombardamentul american de la 1 august 1943, Editura Militară, București, 2012, p. 35.
21 Valeriu Avram, Alexandru Armă, Infern deasupra Ploieștiului Bombardamentul american de la 1 august 1943, Editura Militară, București, 2012, p. 274.
22 Ibidem, p. 311.
23 Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-Al Doilea Război Mondial, vol. II, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 163.
24 Ibidem, p. 157. Ar fi fost interesante și datele despre alte pagube produse capacității aerodromului.
25 Alexandru V. Ştefănescu, In umbra Marelui Reich Tehnica de luptă a armatei române pe Frontul de Est (1941 – 1944), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2020, p. 322/323.
26 Hans Roth, Infernul de pe Frontul de Est, Meteor Publishing, București, 2016, p. 146.
27 Ibidem, p. 148.
28 Constantin I. Kirițescu, România în Al Doilea Război Mondial, vol. II, Editura Univers enciclopedic, București, f.a., p. 175.
29 Alexandru V Ştefănescu, op. cit., p. 400.
30 Bevin Alexander, Cum ar fi putut câștiga Hitler Al Doilea Război Mondial, Editura Lucman, București, 2003, p. 78.
31 Ibidem, p. 78.
32 Victor Suvorov, Ultima Republică, Polirom, Iași, 1997, p. 95.
33 Victor Suvorov, Ultima Republică, Polirom, Iași, 1997, p. 95.
34 Victor Suvorov, Ultima Republică, Polirom, Iași, 1995, p. 94.
35 Avionul american a fost construit în jurul unui tun de calibrul 37 mm, proiectilele fiind suficient de puternice pentru a provoca doborârea unui bombardier. Mitralierele de calibrul 12,7 mm erau standardizate în forțele SUA și gloanțele grele erau capabile să străpungă învelișul metalic și instalațiile de la bordul oricărui aparat de zbor. Trenul de aterizare triciclu permitea o ușoară manevrare la sol. Soluția clasică a avioanelor cu roată de coadă prezenta un uriaș dezavantaj în cazul unor aterizări forțate: ruperea fuzelajului.
36 Victor Suvorov, Ultima Republică, Polirom, Iași, 1995, p. 94.
37 Victor Suvorov, Ultima Republică, Polirom, Iași, 1997, p. 93.
38 Trebuie precizat foarte clar că trupele sovietice au început conflictul tocmai pentru distrugerea lumii occidentale și au reușit în cel mai brutal mod să facă prăpăd până la nivel de genocid în Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda și România. N-a existat niciodată urmă de simpatie în lagărul comunist pentru lumea liberă.
39 Gilles Perrault, Ziua cea mare, Editura Politică, București, 1977, p. 30.
40 Liddell Hart, Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, vol.1, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, f.a., p. 167.
41 Ibidem, p. 164.
42 Ibidem, p. 164.
43 Leonida Loghin, Al Doilea Război Mondial, Editura Politică, București, 1984, p. 274. Sunt și alte cifre despre numărul de captivi. Se spune că au fost pierderi de aproximativ 160.000 de militari (Bevin Alexander, op. cit., p. 265).
44 Leonida Loghin, op. cit., p. 274.
45 James L. Stokesbury, Scurtă istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1993, p. 193.
46 Jacques de Launay, op. cit., vol. 2, p. 86, nota 15.
47 Proiectanții germani au schițat felurite arme pentru atingerea continentului american, dar problemele tehnice erau insurmontabile în momentul trecerii la producție de masă. Bombardierul Me-264 Amerika a fost asamblat, dar a sfârșit sub bombele aliate.
48 Valeriu Avram, Alexandru Armă, Infern deasupra Ploieștiului, p. 232.
49 Instalațiile de cracare erau esențiale pentru producția de benzină pentru că se obținea mai mult combustibil ușor din tona de țiței brut.
50 Valeriu Avram, Alexandru Armă, op. cit., p. 230 - 231.
51 Narcis Ionuț Gherghina, Istoria bombardamentelor americane asupra fostelor județe Argeș și Muscel 1943 – 1944, Editura Carminis, Pitești, 2002, p. 115.
52 Victor Suvorov, Ultima Republică, vol. 3, Polirom, Iași, 2011, p. 340.
53 Jacques de Launay, op. cit., vol. 2, p. 163.
54 Ibidem, p. 161. Au fost declarați morți 30.842 de locuitori, ceea ce a diminuat forța de muncă din regiune.
55 Ibidem, p. 159.
56 Afirmațiile istoricilor sunt aruncate cu mare ușurință pe hârtia ce suportă orice. S-a verificat în timp că masele sunt ușor influențabile chiar la informații banale. Oamenii au continuat să suporte situația pentru că nu aveau altă soluție, dar moralul era la pământ și ochii erau mereu ațintiți spre cerul din ce în ce mai nemilos.
57 James L. Stokesbury, Scurtă istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1993, p. 240.
58 Era cunoscută strategia din Primul Război Mondial și atunci populația din cadrul Puterilor Centrale murea efectiv de foame, muncitorii și militarii având trupurile epuizate.
59 Adolf Hitler a jucat perfect rolul de spărgător de gheață și a reușit să distrugă Europa clasică pentru a deschide drumul forțelor comuniste după ce trupele germane ar fi fost epuizate și risipite. Totul a mers perfect până la 22 iunie 1941 și Marea Britanie, singura oază de libertate individuală, era epuizată în urma luptelor dure duse pe uscat, pe apă și în aer. Teoria lui Victor Suvorov este perfect adevărată și a fost combătută cu furie pentru că a spus exact adevărul, ceea ce nu era de dorit pentru anumite cercuri de putere. Este interesant că un geniu al istoriografiei mondiale n-a primit un premiu important pentru revoluționarea scrierii istoriei contemporane, măcar un Premiu Nobel pentru literatură. Dacă analizăm modul în care argumentează fiecare teză, ar merita câte o distincție pentru fiecare capitol din fiecare carte publicată.
60 Luptele terestre din prima conflagrație mondială și cele din a doua au demonstrat că infanteria adăpostită în tranșee poate să facă față atacurilor cu care blindate dacă se separă mașinile de detașamentele de asalt. Ar fi fost absolut posibilă oprirea tancurilor hitleriste cu un minim ajutor în armament și muniții. Poate și un mic ajutor în specialiști, fără amenințarea cu transformarea ideologică. Teoria militară era cunoscută, dar liderul totalitar de la Kremlin avea cu totul alte intenții și i-a deschis calea lui Adolf Hitler spre noi succese.