Primul Crăciun în exil. „ ...fără Mircea! Fără casa noastră! Fără jumătate de țară!”

Crăciunul lui 1916 este prima sărbătoare pe care Familia Regală, dar și populația Munteniei și-o petrec în exil, la Iași. Este un Crăciun fără tradiții și fără cadouri, fără brad, și fără veselie căci era primul Crăciun de la moartea mezinului Mircea. Acest lucru nu a însemnat însă că Regina Maria a uitat de cei mai nevoiași, s-au de cei care își pusese viața în primejdie pentru țară: făcut mii de pachete pe care le-a împărțit pe front, în spitale, muntenilor și moldovenilor deopotrivă. 

Pentru suveranii țării, Crăciunul aducea încă o veste tragică: o parte din armata țaristă își oprise ofensiva. În pline sărbători de iarnă, Regina Maria începea să-și facă bagajul pentru a-și vizita vărul primar, Țarul Nicolae al II-lea – destinul a ceea ce mai rămăsese din România atârna de un fir de ață.

„Iași

Sâmbătă, 24 decembrie 1916/6 ianuarie 1917

Nando a venit la micul dejun. M-am întălnit cu Barbu înainte de micul dejun. Se petrec evenimente militare importante, în care ne-am pus multe speranțe – dar în ultima vreme eu sper foarte puțin. Pentru o vreme, norocul și-a întors fața de la noi. 

Zi cu multă muncă. N-am ieșit deloc, am primit mai puțină lume. Am trudit la pachetele pentru front și pentru spitale, am încercat să găsesc, daruri modeste pentru ajunul Crăciunului.

Am hotărât, împreună cu copiii, să nu mai împodobim brad, n-am fi in stare să ne uităm la el fără Mircea! Fără casa noastră! Fără jumătate de țară! Așa că ne-am mulțumit să ne împărțim micile cadouri la cină.

Aveam inima cumplit de grea din cauza pașilor acelora mărunți pe care n-am să-i mai aud niciodată, din cauza ochilor acelora închiși pentru totdeauna; ochi căprui, atât de dragi. Am încercat să fiu veselă, iar după cină ne-am continuat munca – așa e cel mai bine, așa ne putem îndura povara prea mare a durerii.

Iași

Duminică, 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917

Ziua de Crăciun! Pe vremuri era o zi plină de flori, toți prietenii și toate cunoștințele îmi trimiteau flori, casa-mi arăta ca o grădină. Aici nu se găsesc flori cu niciun chip, nici măcar una! Nici cel mai mic buchețel de violete, iar lipsa aceasta crudă a florilor, e una din durerile mele: pentru prima dată-n viață, nu am în jur nicio floare, aici nu avem decât vâsc, dar, din fericire, din abundență, copacii sunt pur și simplu de el.  

La 11 m-am dus la Mitropolie pentru slujba oficială; înainte și după, muncă, muncă, nu ne-au oprit deloc din muncă, am avut spor, pachetele noastre s-au înmulțit. În seara asta vom trimite 3000 pe front – 400 le-am dat deja regimentului meu, 1000 sunt gata pentru spitale, dar noi muncim în continuare, fără oprire, fără odihnă.

I-am invitat la prânz pe soții Barclay, fiindcă el e foarte lacom, ca să se bucure și el de budinca cu prune și așa zisul «Bufet cu vârf», o trdiție-n casa noastră de pe vremea tatei.

După prânz, întrevedere foarte neplăcută cu doamna Aslan, soția generalului despre care se spune că e răspunzător pentru dezastrul de la Turtucaia. Firește, ea spune, că soțul ei e nevinovat, etc. Astfel de-ntălniri sunt urâte, dar fac parte din sarcinile unei regine – o parte chinuitoare!

La 3 a venit un doctor francez să-mi arate noile automobile cu echipamente pentru radiografie, care tocmai au venit – foarte ingenioase. Se pare că în Franța au dat rezultate remarcabile, iar guvernul nostru a comandat câteva pentru front. Mai târziu, din nou muncă, iar la 4 și jumătate a venit Barbu să ne spună, mie și lui Nando, că veștiel sunt proaste, că toate speranțele care atârnau de noua combinație militară s-au spulberat fiindcă, în mijlocul unei ofensive începute cu succes, rușii au dat ordinul de retragere. Dispererarea noastră a fost tragică! Pentru o clipă, amândoi am rămas de-a dreptul zdrobiți cu gândul că totul a fost în van, că nu mai putem nădăjdui în niciun efort, că nu mai putem face altceva decât să stăm pe loc și să pierdem totul – totul – totul!

După o oră de deznădejde, am hotărât c-ar fi o lașitate să ne lăsăm doborâți și că, atâta timp cât ne-a mai rămas o palmă de Românie de salvat, TREBUIE s-o salvăm sau să-ncercăm măcar s-o salvăm, cu orice preț! Apoi ne-am gândit la ceea ce au venit atâția să mă convingă să fac: să mă duc chiar eu la țar și să-l implor să ne salveze țara! În cel din urmă am căzut de acord că e un pas pe care l-am putea face, pe care, poate, TREBUIE să-l facem. Cel mai bine ar fi să mergem amândoi, dar în astfel de clipe Nando, nu poate PLECA! Eu, însă, pot, dacă trebuie.

Am trimis după Brătianu și Tache Ionescu, ca să discutăm și cu ei. A fost o întâlnire memorabilă. Brătianu s-a opus, Tache era de acord. Eu și Regele am vorbit deschis și simplu, iar el s-a-ntors către mine, emoționant, cu rugâmintea de-a-ncerca să-i convig să mă lase să fac ce ne-ar durea pe amândoi să facem. Ce altceva ar mai putea face pentru țara lui decât să se ofere să-și trimite regina ca să implore pentru poporul său, când nu poate merge el însuși. Brătianu a considerat c-ar fi sub demnitatea Coroanei. Eu am declarat că o regină nu poate fi umilită decât dacă SE SIMTE umilită și că, dacă nu mă ofer să fac măcar pasul acesta, voi simți că n-am făcut tot ce se putea face ca să-mi salvez țara. E aproape peste puterile mele să plec acum, am atâtea de făcut, depind atâtea de mine și s-ar putea să mă întorc doar ca să-mi părăsesc din nou țara pentru totdeauna, dacă misiunea mea se va dovedi în van, și totuși mă ofer să merg! Ce altceva aș mai putea face? […] “

Maria Regina României, „Jurnal de Război 1916-1917”, Editura Humanitas, București.

Material apărut pe europecentenary.eu