Prima grevă atestată de izvoarele istorice sau despre cealaltă faţă a Văii Regilor

Valea Regilor reprezintă una dintre cele mai cunoscute atracţii din Egipt, reprezentând necropola în care sunt înmormântaţi, în morminte săpate în piatră, însoţite de impresionante temple morturare[1], majoritatea faraonilor din timpul Regatului Nou (dinastiile XVIII, XIX şi XX, între 1539 şi 1075 î.e.n. – cuprinzând figuri marcante precum Tuthmose III, Horemheb, Tutankhamon, Seti I, Ramses II).

Puţini cunosc însă despre constructorii acestor morminte şi temple, care trăiau izolaţi într-un sat din apropierea Văii Regilor şi care, din cauza micşorării salariilor şi a întârzierii plăţilor, au refuzat să mai muncească în anul 29 al domniei lui Ramses III (cca. 1155 î.e.n.).

La apus de Valea Regilor, în spatele unei culmi deluroase şi aride, se află astăzi satul Deir el Medina. În timpul Regatului Nou, în acest loc existau aproximativ 120 de locuinţe asemănătoare celor care şi astăzi de mai văd prin Cisiordania:aşezarea purta numele de Set Ma’at(„Locul Adevărului”), dar era cunoscută şi mai simplu ca Pa-demi– „Satul”.

Aici locuiau, împreună cu familiile lor, meşterii şi muncitorii specializaţi care lucrau la mormintele şi templele mortuare ale faraonilor şi care îşi transmiteau meseriile din generaţie în generaţie. Izolaţi de alte aşezări, aceşti lucrători foarte importanţi prin specializările lor erau aprovizionaţi de către administraţia faraonică, ducând de obicei o viaţă cu mult mai îmbelşugată decât restul populaţiei egiptene. Importanţa lor este demonstrată de faptul că, din punct de vedere administrativ, lucrătorii depindeau direct de unul dintre cei mai înalţi funcţionari egipteni, „vizirul” pentru Egiptul de Sus. Pietrarii, sculptorii, pictorii şi ceilalţi meseriaşi erau organizaţi foarte strict în echipe de lucru, care îşi aveau fiecare fruntaşii şi scribii lor. Pentru fiecare meşter sau muncitor erau stabilite anumite salarii, care se plăteau în natură. Se pare că acestea erau îndeajuns de mari încât unii dintre fruntaşii din Sat să îşi permită luxul unor înmormântări costisitoare în mici piramide, cu un inventar deosebit de bogat şi de variat.

În timpul domniei faraonului Ramses III, cu o sută de ani înainte de sfârşitul perioadei Regatului Nou, una dintre cele mai strălucitoare din întreaga istorie milenară a Egiptului, situaţia începuse deja să se deterioreze. În plan extern, faraonul a trebuit să apere Egiptul în nenumărate rânduri de atacurile „popoarelor mării”, dar şi de incursiunile triburilor din deşertul Lybiei. În plan intern, dificultăţile erau generate pe de o parte de corupţia funcţionarilor şi tendinţele centrifugale ale unor dregători, pe de alta de începutul unei perioade mai nefaste din punct de vedere agricol. Cu toate acestea, ambiţiosul faraon căuta cu orice preţ să egaleze realizările arhitectonice ale predecesorilor săi. Pentru populaţia de rând din Egipt începuseră vremurile grele.

În acest context, după cum ne informează un papirus aflat în colecţia Muzeului Egiptului din Torino (P. Turin 1879 vso. 2), spre finalul lungii domnii de aproximativ 30 de ani a lui Ramses, deci în cca. 1155 î.e.n., meşterii şi muncitorii din Sat au refuzat să mai lucreze.

Unul dintre scribii din aşezare, Amennakhte, notează desfăşurarea zilnică a evenimentelor. Astfel, greva (sau mai bine spus, relatarea acesteia) începe în ziua a zecea a celei de-a doua luni de iarnă din anul 29 al domniei lui Ramses III, „o echipă a trecut de cele cinci gărzi ale mormântului, spunând – Ne este foame, au trecut deja 18 zile din această lună[de când ar fi trebuit să îşi primească salariile] – şi s-au aşezat în spatele templului mortuar al lui Menkheperre[Thutmose III].”

În pofida încercărilor oficialilor de un rang mai mic de a aplana situaţia prin distribuirea de alimente şi promisiunea unui funcţionar mai înalt responsabil cu paza mormintelor de a prezenta plângerile în faţa primarului din Theba (capitala Egiptului în timpul Regatului Nou, aflată pe celălalt mal al Nilului faţă de Sat şi de Valea Regilor), meşterii şi muncitorii îşi continuă protestele. Şi alte temple mortuare sunt ocupate de nemulţumiţi (cele ale lui Seti I şi Ramses II), care proclamă:„Foamea şi setea ne-au împins la aşa ceva:nu avem haine, nu avem ulei pentru uns, nu avem peşte, nu avem verdeţuri. Anunţaţi-l pe Faraon, bunul nostru stăpân şi trimiteţi, la vizir, superiorul nostru, astfel încât să ne primim proviziile.”

Chiar dacă treptat salariile sunt plătite, iar „vizirul” Egiptului de Sus le promite rezolvarea doleanţelor, la două luni după izbucnirea grevei, muncitorii rămân neînduplecaţi. Unii ameninţă chiar cu jefuirea unor morminte dacă revendicările lor nu vor fi satisfăcute în totalitate. Cel mai probabil, nemulţumiri mai vechi răbufnesc din nou cu acest prilej. Dacă ar fi să coroborăm informaţiile din papirus cu cele furnizate de numeroasele ostraca descoperite într-o groapă de la Deir el Medina, se pare că meşterii şi muncitorii ar fi fost nemulţumiţi şi de faptul că, din cauza corupţiei unor funcţionari, primiseră de ceva vreme raţii mai mici, sau de jefuirea unora dintre temple şi morminte.

În cele din urmă, după aproape jumătate de an, se pare că situaţia se detensionează. Din păcate, starea fragmentară a papirusului nu permite o lectură completă şi întotdeauna certă. Rămânem însă cu prima atestare a unei greve în istorie şi cu înţelegerea mai clară a societăţii şi civilizaţiei care a creat, printre numeroase alte realizări remarcabile, şi impresionanta Vale a Regilor.

Bibliografie selectivă

Buja, Diana, „Food strikes in Ancient Egypt – The Turin Strike Papyrus, and Other Records”, 16.03.2012, articol pe blogul personal http://dianabuja.wordpress.com.

Israelit-Groll, Sarah (ed.), „Editing Reality:The Turin Strike Papyrus”, Ierusalim, 1990.

Romer, John, „Ancient Lives:The Story of the Pharaoh’s Tombmakers”, Londra, 1984.

[1]În Regatul Nou, spre deosebite de Regatul Vechi şi Regatul Mijlociu, mormintele faraonilor sunt separate de templele mortuare. În aceste temple, aflate în vecinătatea mormintelor, erau comemorate faptele deosebite din timpul domniei faraonului şi se desfăşurau activităţi cultice pentru viaţa de apoi a acestuia. Printre cele mai cunoscute temple mortuare se numără cel al lui Ramses II („Ramesseum”-ul) şi cel al reginei Hatshepsut.