Prigonirea evreilor din Basarabia şi Bucovina

Istoricii Wolfgang Benz şi Brigitte Mihok, coordonatorii cărţii „Holocaustul la periferie. Persecutarea şi nimicirea evreilor în România şi Transnistria în 1940-1944“ (Editura Cartier), şi‑au exprimat speranţa că volumul „va contribui la elucidarea istoriei Holocaustului şi în România, şi în Republica Moldova“. 

„Nimicirea  evreilor în România s-a deosebit esenţial de holocaustul din alte teritorii. Această ţară, aliată cu Germania hitleristă și condusă de dictatorul Antonescu, a lăsat neatinşi evreii de naţionalitate română din ţinut (Vechiul Regat), dar a exilat şi a omorât fără milă evreii din teritoriile noi ale ţării, Bucovina şi Basarabia. De aici a apărut legenda precum că nu ar fi existat niciun fel de genocid pe pământ românesc“, au scris Wolfgang Benz şi Brigitte Mihok în prefaţa volumului „Holocaustul la periferie“.

Acţiunile de deportare

În anul 1941 au fost înfiinţate ghetouri şi lagăre de muncă în peste 150 de localităţi, printre altele în Movilău, Şarhorod, Kopaigorod, Obladovka, Berşad. Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportaţi aici 150.000 de evrei din nordul României (Bucovina, Moldova de Nord şi Basarabia). Doar circa o treime a supravieţuit anului 1943.

Un fenomen tabu

În 1942, peste 5.000 de persoane au fost transferate ca forţă de muncă (preponderent la construcţia drumurilor) autorităţilor germane din Ucraina de dincolo de Bug, aflată sub ocupaţie. Starea deportaţilor era precară, sufereau de epidemii, erau maltrataţi şi puşi la muncă forţată. Acţiunile de deportare erau organizate de Cartierul General al Armatei Române, iar executarea şi supravegherea deportărilor era în seama Jandarmeriei române. Despre toate acestea se vorbeşte în „Holocaustul la periferie“.

Cartea are la bază rezultatele unei conferinţe internaţionale, organizate la Berlin, la Literaturhaus, în iunie 2008, de Centrul de Cercetare a Antisemitismului. În prefaţă, Wolfgang Benz şi Brigitte Mihok fac un rezumat al volumului:„Cercetători renumiţi ai Holocaustului, din România, Marea Britanie, SUA şi Germania, tratează în articolele lor diferite aspecte ale prigoanei în Transnistria şi reflectă discuţia actuală privind responsabilitatea română şi germană.“

În articolul „România şi holocaustul“, Wolfgang Benz vorbeşte despre cum s-a încercat tabuizarea acestui fenomen în România, cum au fost retrase din circuit cărţi despre mărturii dureroase dintr-o perioadă care se voia ştearsă cu buretele. „După prăbuşirea puterii comuniste, nimicirea evreilor pe teritoriul românesc a fost interpretată într-un mod oarecum ciudat;chipurile, ar fi fost vorba de pedepsirea comuniştilor, masacrele fiind răsplata pentru colaborarea evreilor cu Sovietele. A fost o revenire la ideologia de pe timpul lui Antonescu, care se potrivea cu propagarea memoriei dictatorului ca erou naţional“, apreciază istoricul. Wolfgang Benz afirmă că antisemitismul avea tradiţie în teritoriile româneşti.

Încă din 1866 au avut loc la Bucureşti demonstraţii contra emancipării evreilor, iar până în 1918 România era unica ţară din Europa în care populaţia evreiască nu avea drepturi cetăţenești. După Primul Război Mondial ­populaţia evreiască ajunsese până la 600.000, fiind a treia minoritate ca mărime. Persecutarea evreilor din România a început în timpul dictaturii lui Antonescu, din toamna anului 1940. Însă nu numai Wolfgang Benz scoate la iveală mărturii şocante despre măsurile luate împotriva evreilor.

Copiii Holocaustului

Jean Ancel, istoric din Israel (decedat în 2008), a adus documente inedite despre Pogromul de la Iaşi, din 20 iunie 1941. „Deportarea evreilor din Iaşi făcea parte ­dintr-un «plan general», care prevedea expulzarea tuturor evreilor din Moldova, evreii din Basarabia şi Bucovina urmând a fi nimiciţi fizic“, a scris istoricul.

Ziua deportării populaţiei urbane evreiești era programată la 29 iulie 1941. După o evidenţă a acestei etnii, s-a demonstrat că, în mai 1942, cel puţin 13.000 de persoane fuseseră nimicite în timpul pogromului. Dennis Deletant descrie condiţiile de viaţă din ghetourile şi din lagărele de muncă din Transnistria în anii 1942-1944, iar Brigitte Mihok aduce mărturii şocante despre locurile persecuţiei şi deportării evreilor.

Emoţionat este articolul istoricului Anca Aurelia Ciuciu:„Copiii Holocaustului:orfanii din Transnistria“. Cercetările de până acum au arătat că 22 % dintre deportaţi erau copii. În toamna anului 1943, în Transnistria au fost lăsaţi să moară de frig şi de boli 20.000 de copii sub 18 ani.

:„Copiii Holocaustului:orfanii din Transnistria“„Lumea  copiilor evrei nu diferea în perioada de dinainte de război de cea a copiilor români şi reperele esenţiale erau aceleaşi:familia, casa, cartierul copilăriei, prietenii de joacă şi, nu în ultimul rând, şcoala. Copiii evrei mergeau la şcolile de stat, vorbeau şi învăţau în română. Şcolile evreieşti private urmau planurile şcolare de stat, suplimentar predându-se istoria evreilor şi ebraica. Cartierele în care locuiau copiii erau cosmopolite, camarazii lor de joacă fiind foarte des de origine etnică diferită. Copiii nu au nimerit primii în vizorul persecuţiei rasiale din partea autorităţilor, dar ei au împărtășit soarta familiilor lor. Ostilitatea antievreiască era perceptibilă în şcoli. Se întâmplau cazuri în care învăţătorii şi colegii de şcoală intimidau elevii evrei.«Colege şi colegi creştini [...] Fugiţi de Satana, nu vorbiţi cu jidanii, aveţi destui camarazi creştini [...] ocoliţi-i şi pe acei români jidoviţi, dacă spre ruşinea şi nemernicia lor există vreunul. În lupta voastră cu Iuda aveţi de cerut sprijinul domnilor profesori, care sunt datori să vi-l dea, dacă sunt propovăduitorii culturii româneşti a cărei bază e religia noastră creştin㻓.Fragment din articolul istoricului Anca Ciuciu