Preliminariile Războiului din Răsărit (G. Gafencu)
„Este prea devreme astăzi, când bătălia din fața Moscovei face ravagii, și când imensul front răsăritean, de la Golful Finlandei până la Marea de Azov, se află în mișcare, să scriem istoria războiului care opune cel de-al III-lea Reich Uniunii Sovietice. Ne lipsesc, deopotrivă, informații precise pentru a cunoaște toate faptele și distanța în timp necesară spre a putea emite judecăți asupra lor.
Dacă îndrăznesc, totuși, bazându-mă doar pe amintirile mele și pe notele mele personale, să încerc a degaja liniile principale și să trasez o schiță de ansamblu a evenimentelor care au precedat cele mai mari bătălii ale timpului nostru, este pentru că aceste evenimente, așa cum s-au succedat și s-au înlănțuit sub privirile tuturor celor care le-au putut observa îndeaproape, par să se fi turnat de la sine în niște tipare prestabilite pe care istoria le păstrase în rezervă. Analogia dintre cele două campanii din Rusia este atât de frapantă, încât istoricii care au studiat pe îndelete cauzele, desfășurarea și învățămintele ce rezultă din marea și nefericita expediție a lui Napoleon sunt astăzi călăuzele cele mai sigure pentru a ne ghida pe calea pe care s-a angajat Hitler.
Este, desigur, prematur, să tragem din această analogie concluzii în privința deznodământului bătăliei din Rusia și al războiului din Europa. Germanii sunt încă la porțile Moscovei. Ei au întâlnit acolo, ca în 1812, apărători îndârjiți, într-o iarnă cumplită. Înaintarea lor este oprită. Cine știe ce se poate întâmpla la primăvară?
Un lucru pare însă sigur de pe acum. Rezistența rusească îl respinge încă odată pe învingătorul Europei și îl pune nu numai pe acest învingător, ci și toate cuceririle sale, întregul continent devastat de război, în fața unor probleme care, deși ne par astăzi surprinzătoare, au bulversat deja lumea odinioară și își au locul lor marcat în istorie.
Prima dată când am fost surprins de strania asemănare dintre situația care opune Rusia, în zilele noastre, puterii dominatoare a continentului și situația de acum o sută treizeci de ani, a doua campanie din Rusia nu începuse. Se vorba despre ea ca de o ipoteză îndepărtată și improbabilă. Dar exista, sub impulsul cauzelor asemănătoare care provocau aceleași efecte, impresia confuză că amintirea unui trecut niciodată uitat bântuia lumea rusă. Ne aflăm la Moscova, la 7 noiembrie 1940, ziua aniversară a Revoluției. Relațiile dintre Germania și URSS erau încă excelente. Contele Schulenberg, marele ambasador cu care diplomația Reich-ului se mândrea pe drept cuvânt, tocmai revenise dintr-o scurtă vizită la Berlin;el repeta oricui dorea să-l asculte că colaborarea germano-sovietică este mai strânsă ca niciodată. Două zile mai târziu, spre a confirma spusele ambasadorului, dl. Molotov urma să plece la Berlin pentru a răspunde vizitei d-lui von Ribbentrop. Era Erfurt după Tilsit. Totuși, în ordinul de zi pe care mareșalul Timoșenko îl adresa trupelor sale, adunate într-un imens careu în Piața Roșie, se strecurase o anumită îngrijorare:«Tovarăși – spunea mareșalul, preluând termenii oficiali ai limbajului revoluționar –, războiul capitalist se extinde și se prelungește, el ajunge la frontierele noastre, ne amenință teritoriul, poate pune în pericol Patria Sovietică.»Aceste cuvinte răspundeau parcă unei neliniști generale, pe care diplomații nu și-o puteau explica, cu atât mai mult, cu cât nimic nu părea să amenințe securitatea sovietică.
De la Rusia lui Alexandru I (1811) la Rusia lui Stalin (1940). Nimic nu s-a schimbat.
Atunci mi-a căzut în mâini raportul unui diplomat de la începutul secolului trecut. Am găsit acolo explicația situației prezente, prin analogiile sale cu începuturile primei campanii din Rusia. Este raportul pe care contele de Saint-Julien, ministrul Austriei la Sankt Petersburg, îl adresa la 1 august 1811 șefului său, contele Metternich, și în care, după ce insistase asupra dificultăților prin care trecea alianța franco-rusă în perioada ulterioară Tratatului de la Tilsit, trimisul curții de la Viena ajungea la o concluzie pe care țin să o reproduc integral:
«Cred că pot trage următoarele concluzii din ceea ce am avut onoarea să trimit Excelenței Voastre:
1. Că ÎmpăratulAlexandru este mai bănuitor ca niciodată în privința viitoarelor intenții ale cabinetului de la Tuileries și că are impresia că se dorește amăgirea sa până la momentul propice al unei explozii subite;
2. Cu toate acestea, în momentul de față, el este cât se poate de liniștit în privința unei agresiuni, pe care o crede amânată până anul viitor;
3. Că, în ciuda tuturor demonstrațiilor sale belicoase, preferând pacea războiului, de ale cărui consecințe se teme în sinea sa, Alexandru nu s-ar opune să accepte drept despăgubire partea din ducatul Varșoviei, situată pe malul stâng al Vistulei;
4. Că această amânare momentană a unui conflict, pe care inițial îl prevedeam pentru perioada prezentă și pe care suntem nevoiți să-l acceptăm ca inevitabil odată cu trecerea timpului, i-a conferit împăratului acest calm care dispare vizibil pe măsura apropierii zilelor ce prevestesc o explozie, calm pe care îl întrevăd dispărând subit atunci când armatele franceze vor fi gata să intre în campanie. E cât se poate de limpede că ideea preponderentei superiorități a talentelor militare ale lui Napoleon l-a copleșit pe împărat într-un mod care nu va face altceva decât să-i sporească grijile în momentul crizei.
Pe scurt, nimic nu-l va convinge pe Împărat să devină agresorul Franței. Poate că va încerca să transmită Divanului [otoman] propuneri mai acceptabile. Cât despre Anglia, nemulțumirea constantă a facțiunii engleze, care sfidează mai mult ca niciodată, îmi oferă garanția că din acea parte nu s-a început nicio negociere.»
Niciun diplomat acreditat pe lângă guvernul Uniunii Sovietice nu ar fi putut reda în câteva rânduri o imagine mai fidelă a situației de la Moscova, la sfârșitul acestui an 1940. Am considerat că trebuie să trimit raportul contelui de Saint-Julien guvernului meu, atrăgându-i atenția asupra faptului că ar fi suficient să se schimbe câteva nume proprii pentru a înțelege îngrijorarea ce apasă asupra URSS. Ca și în ajunul campaniei lui Napoleon, poporul rus simțea că un partener abil și primejdios voia să-l adoarmă înainte de a-l ataca, că deznodământul armat era «inevitabil pe termen lung»și că acest război care nu părea nici logic, nici natural și pe care îl negau cu insistență toate ziarele, toate oficiile de propagandă și toate declarațiile oficiale urma, totuși, să aibă loc. Ca și în 1811, temându-se de superioritatea armatelor străine masate la frontieră, conducătorii Rusiei sperau să poată amâna scadența conflictului, erau pregătiți pentru orice nou compromis sau partaj;ei păstrau o ușă întredeschisă către Turcia, spre a putea începe, la nevoie, negocieri de ultimă oră;evitau să întrețină relații cu englezii, pentru a nu trezi suspiciuni stăpânului Europei.
Din ziua în care am descoperit raportul acestui observator perspicace al Rusiei lui Alexandru I, am notat cu o atenție sporită evenimentele. Ele se succedau și se înlănțuiau potrivit unei ordini fatidice, parcă spre a atesta temerile instinctive ale poporului rus, ca și pentru a confirma afirmațiile istoricilor din secolul trecut, care descriseseră și explicaseră marșul fatal al unui cuceritor pornit pentru a învinge Anglia, oprit, după un tur triumfal al Europei, de iarna protectoare a pământului rusesc și de flăcările Moscovei. Astăzi, când evenimentele, al căror martor am fost, au dus la a doua campanie din Rusia, notele mele luate zilnic confirmă o realitate istorică ale cărei mari contururi le-am sesizat în trecut.
Napoleon n-avea decât un singur dușman:Anglia. Pentru a-l doborî, el a răvășit lumea. «Devenit Cezar, el a visat să fie Carol cel Mare.»
Nu avem, oare, sentimentul că asistăm, într-adevăr, la o reînviere a trecutului, atunci când vedem armatele germane înaintând victorioase până la Canalul Mânecii, ezitând la granița Angliei – exact acolo unde împăratul Napoleon își concentrase trupele în faimoasa tabără de la Boulogne pentru a încerca o traversare pe care n-a cutezat niciodată să o efectueze –, apoi făcând cale întoarsă, înconjurând continentul, din cucerire în cucerire, coborând în Balcani, amenințând Constantinopolul, Egiptul și Siria, extinzându-se în interiorul limitelor unei Europe «unificate»;revenind, în sfârșit, către Rusia, pe care conducătorii de la Berlin caută să o câștige de partea lor seducând-o, mai întâi, apoi lovind-o? De la Boulogne la Tilsit și de acolo până la Kremlin, Napoleon a parcurs aproape același drum. El n-avea decât un singur dușman:Anglia. Pentru a-l doborî, el a răvășit lumea. «Devenit Cezar, el a visat să fie Carol cel Mare. Voia să restabilească pacea romană a statelor răzlețe ale Europei și totodată, punând stăpânire pe popoare, izolându-le de amintirile lor, de tradițiile lor, supunându-le unei autorități regeneratoare, dar impuse, să le împingă cu violență pe calea viitorului lor destin. Dar aceste concepții nu apăreau spontan în mintea lui;ele nu apăreau, ca să zicem așa, decât în stadiu de idei reflexe, suscitate de lupta împotriva Angliei... El trebuia să caute pretutindeni mijloace indirecte de război, să obțină asigurări și garanții, să ocupe toate pozițiile de unde putea teroriza, amenința, leza Anglia.» [Albert Vandal, Napoléon et Alexander I. L’Alliance russe sous le premier empire, vol. I, De Tilsit àErfurt, Paris, Plon, 1891, p. VIII-IX]
Grigore Gafencu, Geneva, ianuarie 1942
Extras din:Grigore Gafencu, Preliminariile Războiului din Răsărit. De la Acordul de la Moscova (21 august 1939) până la ostilitățile din Rusia (22 iunie 1941), București, Editura Curtea Veche, 2011, p. 319-321