Povestea Regimentului 11 Siret, armata de elită care a fost victima unor cruzimi cumplite în războiul româno-maghiar

Conflictul armat dintre România şi Ungaria, petrecut în anul 1919, imediat după Marea Unire, este încă o filă „gri” din istoria neamului. Ţinută decenii de-a rândul departe de istoria oficială, povestea scoate la iveală numeroase drame. Erou al Primului Război Mondial, Regimentul 11 Siret a avut parte, în amintitul conflict, de furia extremiştilor maghiari.

Undeva în partea dinspre Dunăre a orașului Galați, în cartierul de blocuri Ţiglina 1, se află o stradă în formă de semicerc, care pare să copieze dispunerea radială a vechilor străzi din orașul de altădată, dispărut sub povara bombardamentelor catastrofale din Al Doilea Război Mondial. Chiar dacă trece doar printre blocuri gri, construite în anii ’60 (când se punea și piatra de temelie a combinatului siderurgic) strada are un farmec aparte, căci este mărginită de tei și castani uriași, care o separă, ca o imensă cortină verde, de clădirile anoste din beton.

Şi locurile care o mărginesc te atrag cumva, căci artera începe cu frumosul complex Ţiglina (câștigător acum câțiva ani al premiului național pentru arhitectură), continuă cu orășelul copiilor (tocmai refăcut), trece razant pe lângă splendida Grădina Botanică, ajunge în (cândva) mirabila zonă „Francezi” și își încheie parcursul pe un promotoriu dinspre Dunăre care-ți deschide o splendidă vedere către fluviu și către munții Măcinului.

Însă nu pentru a vă vorbi despre frumusețea unei străzi a Galațiului am pornit demersul de față. Scopul este acela de a vă spunem povestea unei excepționale unități de elită a armatei române – Regimentul 11 Siret – care dă numele străzii și care a fost parte a celor mai importante campanii militare românești desfășurate în epoca modernă.

Cu batista pe țambalul istoriei

Chiar dacă Regimentul 11 Siret n-a prins Războiul de Independență din 1877 – pentru simplu motiv că încă nu se „născuse” - de atunci încoace a fost în prima linie a tuturor marilor conflicte armate la care România a fost parte. Interesantă este și „memoria selectivă” a istoriei în ceea ce-l privește.

Dacă despre participarea ostașilor regimentului la Primul și Al Doilea Război Mondial s-au scris sute de mii de pagini (mai ales sub formă de memorialistică), despre două mari conflicte majore – numim aici războiul româno-bulgar din 1913 și cel româno-maghiar din 1919 – s-a pus batista pe țambal decenii de-a rândul, în spiritul deja știut al „omertei” din blocul socialist. „Ideologii comuniști au considerat că ar fi o mare eroare de imagine să se scrie în cărțile de istorie despre luptele dintre români și „tovarășii” bulgari și maghiari, mai ales că la mijloc erau pretenții teritoriale care și în vremurile noastre încă mai agită spiritele.

Așa că s-a aruncat gunoiul sub preș, în speranța că nu va îndrăzni nimeni să-l caute acolo”, este de părere profesorul de istorie Alexandru Tudor. Faptul că amintitul regiment a dat numele unei ține, fără îndoială, de eroismul demonstrat în luptă (după cum vom arăta, de altfel, în cele ce urmează), dar și de... cartografie. Cazarma unității militare se afla, până acum vreo opt decenii, chiar la strada căreia i-a dat nume, locul fiind identificat în prezent doar cu un monument simplu, din piatră, amplasat în apropiere de fostul notariat de stat (vizavi de parcul Viva).

Cumva interesant este că monumentul – ridicat dintr-o colectă publică pe la 1915 – este pentru a marca războiul româno-bulgar din 1913, probabil cel mai ciudat conflict militar în care a fost implicată țara noastră, dat fiind că am parcurs jumătate din teritoriul Bulgariei și am fost la un pas să ocupăm Sofia fără să tragem vreun foc de arma. Pe perioada ostilităților au murit, totuși, vreo 2.000 de soldați, însă niciunul ucis de inamic, ci de boala infecțioasă numită holeră.

Mărășești, Mărăști, Oituz

În cursul Primului Război Mondial, Regimentul 11 Siret a făcut parte din Armata a III-a română, care a pătruns în Transilvania, în 27/28 august 1916,  pe valea Buzăului, ocupând timp de câteva zile teritorii importante, până aproape de Agnita. Până pe 25 septembrie purtase deja câteva bătălii importante, în decursul cărora a pierdut peste 2.000 de ostași, după care a primit ordin să se retragă spre Buzău  și Râmnicu Sărat.

Urmează câteva săptămâni de lupte defensive crâncene cu trupele germane și austro-ungare, răstimp în care regimentul ajunge la celebra linie Galați-Nămoloasa-Tecuci, pe care avea să o apere cu succes până la sfârșitul războiului. Între timp, Regimentul 11 Siret pierduse peste 8.000 de ostași, însă întărit cu noi trupe (inclusiv cu ardeleni) a participat și la marea ofensivă din vara lui 1917, de la Mărășești, Mărăști și Oituz, unde se remarcă, steagul unității fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”.

Ungaria bolșevică versus România monarhică

Însă cea mai controversată filă din istoria Regimentului 11 Siret  vine dintr-un război aproape necunoscut, căci vreme de șase decenii a fost cenzurat din cărțile de istorie: este vorba despre războiul româno-maghiar din 1919. Culmea este că informațiile despre acest război – cenzurate de comuniști din motive aproape firești: statul monarhic român invadase Ungaria condusă de bolșevicul Bela Kun – au rămas la fel de puține și după 1989, după cum remarcă istoricul Cristian Negrea în lucrarea „Războiul româno-ungar de la 1919”.

„Nu pot să-mi explic nici acum de unde apare această jenă în abordarea acestui subiect, pot doar să încerc să arăt adevărul asupra acestui eveniment. Istoria este ceea ce este, sau ceea ce a fost. Suntem datori să o cunoaștem și să o apreciem, așa cum este ea, mai ales în contextul relațiilor cu vecinii noștri, care nu întotdeauna au fost prea cordiale”, scrie Negrea.

Contextul istoric al amintitelor evenimente este complex. Pe fondul haosului din noua Europă postbelică, bolșevicii preiau puterea în Ungaria la 21 martie 1919 și instaurează un regim de opresiune care va dura 133 de zile, până va fi desființat de armata română. La 24 martie, trei zile după preluarea puterii, după decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist ungar dă comandamentelor în subordine următoarele instrucțiuni referitoare la atitudinea trupelor, până la terminarea organizării Armatei Roșii Ungare, care avea ca scop cucerirea unor teritorii importante, printre care și Transilvania.

Trupele ungurești încep cu data de 24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcație, executate de forțe de mărimea unui batalion, susținute de artilerie și trenuri blindate. Tot mai puternice devin aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei a 7-a (Seini – Hodod – Zalău) și a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie se execută și o recunoaștere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de trupe ungurești, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensifică atacurile pe linia Nistrului. Evident, România își pregătește riposta.

La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operații Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, întrucât decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) stipulează că românii sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, și de a ocupa zona fixată, se ordonă pregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpații Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la linia fixată de Conferința de Pace de la Paris. În dimineața zilei de 16 aprilie 1919, la ora 3,15, începe ofensiva generală a trupelor române peste Carpații Occidentali. Dar nu a fost să fie un atac general, în multe locuri a fost vorba de un contraatac, deoarece trupele ungare își începuseră deja propria lor ofensivă.

„În noaptea de 15/16 aprilie, inamicul, în urma unei pregătiri de artilerie, a atacat posturile noastre de trecere de la nord-vest de Nagy Sikarlo, din sectorul Brigăzii a 3-a Roșiori, pe valea Someșului, reușind să le respingă. Intervenind rezervele locale, inamicul a fost gonit, iar posturile noastre și-au ocupat pozițiile lor. Tot în decursul acestei nopți, forțele inamice au întreprins încercări de atac în sectorul Diviziei a 7-a, asupra posturilor noastre de la Giurtelecul Hododului – Ţigani, precum și în sectorul Diviziei a 6-a, la nord-est de Ciucea.

Toate aceste atacuri au fost respinse. În sectorul Brigăzii a 3-a Roșiori, pe valea Someșului, inamicul a continuat atacurile și în cursul zilei de 16 aprilie, pe frontul Nagy Sikarlo – Erdoszada, trupele brigăzii de roșiori au rezistat însă cu energie, respingând toate atacurile inamicului.” (General Gheorghe Mărdărescu, „Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei și alte mărturii”, Editura Marist, 2010.)

Începuse războiul, iar odată cu el și un șir de orori de neimaginat, cărora avea să le cadă victimă ostașii români. Cazul Regimentului 11 Siret, participant la acest război, este unul aparte, căci sute dintre ostașii lui, capturați de milițiile secuiești de pe raza actualelor județe Harghita și Covasna, au fost uciși în chinuri cumplite, care amintesc de ororile din timpul răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan sau de războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja.

Ororile războiului româno-maghiar din 1919

Evident, există numeroase controverse legate de războiul la care facem referire. Mai mult decât atât, sursele maghiare indică faptul că românii ar fi fost cei care au dat tonul atrocităților. Un lucru este însă cert: există mărturii solide ale faptului că ostașii români capturați în luptă erau torturați sălbatic, apoi erau uciși prin tragere în țeapă sau pe roată, ca în Evul Mediu. Faptele ar fi fost comise de soldații dintr-o cumva celebră Divizia de secui, care  a fost formată din recruți din districtele secuiești din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc și Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populată de secui.

„Până la începerea efectivă a luptelor, nu mă refer la hărțuielile de până atunci, între trupele române și cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele și atrocitățile împotriva populației românești din zona ocupată de către unguri”, scrie Cristian Negrea.

Ulterior, o parte a acestor trupe au organizat misiuni de tip „partizani” în Ardealul românesc, continuând cumva atrocitățile de mai înainte, numai că de data aceasta victimele erau soldații capturați în tot felul de ambuscade.

Potrivit mărturiilor istorice, numai Regimentul 11 Siret a pierdut aproape 500 de oameni care, după ce au fost răpiți de partizanii secui, au fost uciși prin tortură, iar apoi cadavrele lor au fost lăsate la vedere, chipurile în semn de „avertisment pentru armata invadatoare română”.

Sursa: adevarul.ro