Povestea prieteniei Arghezi şi Gala Galaction. Cum a rămas ultimul repetent doar ca sa fie colegi

Tudor Arghezi şi Gala Galaction au fost protagoniştii celei mai trainice prietenii din literatura română. Vreme de şase decenii, din adolescenţă şi până la vârsta senectuţii, cei doi au fost, unul pentru celălalt, ”Pişco” şi ”Theo”,  amici de suflet, parteneri în publicistică, confraţi spiritual. Unul şi-a pus toată viaţa în slujba credinţei, celălalt a oscilat între credinţă şi necredinţă, dar opiniile şi firile diferite n-au afectat prietenia.

Au fost prieteni vreme de 60 de ani, de pe băncile liceului ”Sfântul Sava”, până la vârsta bătrâneţii.

„Nu ştiu dacă de prea multe ori câte doi din contemporanii noştri pot să-şi spuie că s-au cunoscut acum 60 de ani. Noi, Galaction şi mai jos-iscălitul, aducem această simplă mărturie pentru noi, ca doi plugari vecini, întâlniţi primăvara pe brazdă şi aprinzându-şi unul de la celălalt luleaua. În luleaua sufletului nostru mai stă vie în mahorcă o fărâmă de aur de jar”, scria Tudor Arghezi despre prietenia cu Gala Galaction.

Despre această amiciţie, Şerban Cioculescu a lăsat să se înţeleagă cu meritul menţineri ei i-ar fi aparţinut într-o măsură mai mare înţeleptului Galaction care l-a înţeles şi a fost dispus să-l ierte, întotdeauna, pe nonconformistul Arghezi.

„Dacă aş fi întrebat, care din doi avea o mai caldă vocaţie a prieteniei, aş răspunde fără şovăire: Gala Galaction. Să nu mi se ceară însă motivele; ele nu mai sunt de ordinul judecăţilor literare, ca să fie obligatorii. Rog să fiu crezut pe cuvânt, ceea ce ar însemna că unul a făcut concesii şi pentru celălalt pentru ca prietenia să se bucure de cele şase decenii de viaţă”, spunea Şerban Cioculescu.

Galaction a rămas corigent pentru a fi coleg cu Arghezi

”Orice viaţă de om începe de mai multe ori”,  a fost principiul după care şi-a trăit viaţa poetul Tudor Arghezi, cel care a avut de-alungul vieţii peste zece meserii. Tudor Arghezi, pe numele său adevărat Ion N. Theodorescu, s-a născut la Bucureşti, pe 21 mai 1880. Tatăl, Nae Theodorescu, era originar din Gorj. A fost nevoit să se întreţină singur încă de la vârsta de 11 ani, din cauza situaţiei financiare precare a familiei. Între 1887 şi 1891 a fost elev al Şcolii primare „Petrache Poenaru”. A urmat iniţial cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” şi mai apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din Bucureşti. Aici l-a cunoscut pe Gala Galaction, cel de care avea să îl lege o prietenie de 60 de ani. 

Pe numele său adevărat Grigore Pişculescu, cel cunoscut astăzi în literatură drept Gala Galaction, s-a născut pe 16 aprilie 1879, în satul Dideşti din Teleorman. A fost primul fiu al familiei Nicolae Pişculescu. Tatăl se trăgea dintr-o familie bogată de macedoni, iar mama era fiica preotului Constantin Ostreanu, parohul bisericii Sf. Teodor din Roşiorii de Vede. A ajuns la Liceul ” Sfântul Sava” după ce a făcut şcoala generală în localitatea natală.

Galaction era cu un an mai mare decât Arghezi, la data la care s-au cunoscut. Prietenia dintre cei doi a fost atât de strânsă, încât Galaction a rămas intenţionat repetent în liceu ca să poată fi coleg cu bunul său amic. Din liceu, au rămas prieteni pe viaţă, chiar dacă drumurile lor s-au despărţit de multe ori.

Amândoi au vrut să  devină călugări

Theo şi Pişco, aşa se alintau cei doi amici au vrut să devină în tinereţe călugări. Aflat într-un pelerinaj la Mănăstirea Neamţ, Grigore Pişculescu a văzut scris pe un perete numele Galaction şi aşa s-a ales cu pseudonimul cunoscut astăzi. Tânărul student avea intenţia de a se călugări, iar ”Galaction” ar fi trebuit să fie numele de călugăr. Destinul său a luat însă o întorsătură ciudată după pelerinajele la mănăstiri. Într-o vizită la Mănăstirea Agapia, însoţit de N.D. Cocea, o cunoaşte pe verişoara acestuia, Zoe Marcoci. Între Gala Galaction şi ”surioara Zoe” se înfiripă o iubire. ” Mistica logodnică”, cum o menţionează Galaction în jurnalul publicat postum, îi devine soţie în 1903. 

Arghezi a vrut şi el să devină călugăr. La doar 19 ani, Arghezi  intrase în obştea Mănăstirii Cernica, devenind călugărul Iosif. Poetul a petrecut patru ani în straie bisericeşti, o perioadă în care şi-a căutat liniştea în credinţă.

De la Cernica, Arghezi îi scria prietenului său: 

”Iubite Pişco, atingem două săptămâni de când, între noi, a căzut, tăcerea morţii, al cărei întuneric l-am alimentat eu. Pentru aceasta, mă iartă. Ce mai gândesc, ce mai simt, ce am mai scris? Ceea ce poate cineva să gândească, dacă ploaia îi răscoleşte sufletul câteva zile în şir şi când un vânt cu braţe de fier îi zguduie pereţi. Ce îţi închipuieşti că simt când, în obscuritatea utreniei, trei ore în şir, văd un zid de spectre negre, intonând imnuri de mântuire, când noaptea mă cuprinde subt catapetesme ca într-un clopot de tuci? Ce să simţi când tu trosneşti, ca un brad uscat, când fiecare fibră a ta ironizează pe cealaltă şi când vezi clar că, în faţa lui Dumnezeu, te ştergi ca o linie de cărbune? Primeşte, scumpe Pişco, îmbrăţişările şi sărutările mele. Fie ca Dumnezeu să ne conducă unde visăm. Al tău, cu totul, Theo”.

Bunul său prieten Galaction a asistat la slujba de călugărire a lui Arghezi. Momentul avea să fie evocat în jurnalul acestuia:

”În această zi, a avut loc la Catedrala Metropolitană, diaconirea iubitului meu prieten Iosif, efectuată de însuşi marele preot. Înaintea sacrosanctei persoane, drapate în clini mulţi şi simbolici, Iosif a îngenuncheat, îmbrăcat în negru, dur la figură şi debordat de o chică rebelă. Ceremonia ar fi avut un frumos timbru sufletesc, dacă n-ar fi fost atâta lume şi dacă amicul meu ar fi ştiut de mai nainte toată evoluţia mişcărilor rituale. Pe capul lui pletos, înalt, prea sfânta persoană a deschis o carte cu copci de argint şi din ea i-a revărsat o frază sacramentală. Apoi amicul meu a prezentat înaltului preot un ibric şi un lighean. Acesta şi-a spălat mâinile, le-a şters pe un peşchir şi învăluind cu el grumajii lui Iosif l-a trimis înaintea icoanei Domnului şi a Maicii Lui. Aceasta a fost întărirea în ipodiaconie. Ceva mai târziu a urmat diaconirea. Mitropolitul i-a întins lui Iosif mâinile rostind: «Dumnezeescul dar…», «Isaia a  dănţuit» împrejurul sfintei mese şi întreitul «Vrednic este!» a încheiat totul. O zi care merită să fie menţionată. Capul cel alb al Mitropolitului, afundându-se într-o metanie înaintea Sfântului-Potir, prezentat de un diacon, m-a impresionat frumos”.

Începuturile literare

Pe vremea când Arghezi era ierodiaconul Iosif Theodorescu de la Cernica, iar Galaction îşi desăvârşea studiile la Cernăuţi, amândoi şi-au început activitatea publicistică în aceeaşi revistă. Călugărul de la Cernica nu avea voie să publice şi trebuia să folosească un pseudonim. 

„În anul 1904, amicul meu V. Demetrius a publicat câteva numere dintr-o revistă zămislită de impacienţa lui literară şi intitulată - Linia dreaptă. Theo era acum ierodiaconul Iosif Theodorescu, slujea la catedrala metropolitană şi-şi avea sălaşul în chiliile călugăreşti de subt mitropolie. Nu putea să colaboreze la Linia dreaptă decât cu fereală şi subt un nume nou (poate că de pe atunci au început zorile lui Tudor Arghezi). Eu eram la Cernăuţi…departe de prieteni, departe de zbuciumul lor literar şi, poate, departe chiar de idealul de artă, tiranul meu intim. Totuşi, solicitat de Demetrius, am apărut şi eu lângă Arghezi, publicând în Linia dreaptă prima Scrisoare către Simforoza” , notează Galaction în jurnal.

Peregrinările lui Arghezi

Arghezi nu s-a regăsit în credinţă şi a renunţat la straiele bisericeşti. Şi-a dat demisia din funcţia de diacon în 1905 şi a plecat în Franţa. Au urmat cinci ani în care amicul Theo a străbătut Europa, în vreme de Pişco şi-a continuat drumul ales pe calea credinţei devenind preot. 

Despre perioada de călătorii în străinătate a lui Arghezi, amicul său nota în jurnal: ”Cei cinci ani petrecuţi în Elveţia, viaţa lui de acolo, aproape necunoscută mie, şi toată epopeea şi toate cataractele de evenimente din viaţa lui de ziarist şi de scriitor, de la 1911 încoace: acestea toate l-au ridicat pe Arghezi pe un piedestal de bronz, deasupra grădinei noastre din tinereţe. Arghezi a cunoscut toate vicisitudinile şi toate biruinţele unui literat de geniu, de la defăimările şi criticile cele mai înverşunate, până la cununile de aur, de la celulele puşcăriei până la premiul naţional, de la caterisirea bisericească până al idolatria literară!”.

Prietenul din închisoare

În 1919, după o serie de articole în care şi-a exprimat părerea despre menţinerea neutralităţii României în primul război mondial, Arghezi este învinuit de trădare şi colaboraţionism cu forţe germane. Alături de alţi patru ziarişti, printre care şi Ioan Slavici, Arghezi este condamnat la ”cinci ani de recluziune” şi este întemniţat la Văcăreşti. Amicul său Galaction îl vizitează în închisoare şi îi alină zilele de detenţie cu scrisori de încurajare. 

La sugestia împăciuitorului său prieten, din închisoare, Arghezi trimite scrisori oficialilor, prin care cere eliberarea:

  ”Vă cer iertaciune că Va scriu. De la intoarcerea Dv. în ţară am pornit de mai multe ori să o fac, dar o raţiune de inoportunitate, pe care de data asta izbutesc să o înving, m-a îndepărtat continuu de la impulsul meu spontaneu. Stiţi, poate, că sunt închis, dimpreună cu patru colegi de presă, dintre care unii V-au fost si V-au rămas recunoscători şi devotaţi. Capriciile rău informate ale unor adversari fantezişti ne-au dus în faţa Curtii Marţiale, care amestecându-ne pe toţi în acelaşi dosar şi în aceeaşi cauză, ne-a condamnat pentru articole de ziar, scrise sub ocupaţie, la pedepse în disproporţie cu vina noastră - dacă vină a fost - fără să se fi ostenit cineva să se oprească la antecedentele inculpaţilor şi să facă deosebirile de rigoare” (28 august 1919).

După un an de închisoare poetul este eliberat, prin decret regal. ”Flori de mucigai” şi ”Poarta neagră” au fost inspirate din trăirile poetului din închisoarea de la Văcăreşti.

Galaction, alături de Arghezi, exilat la Mărţişor

Galaction i-a fost alături lui Arghezi în cea mai neagră perioadă din viaţa sa. Când viziunea lui Arghezi despre viaţă şi artă s-a dovedit a fi în totală contradicţie cu convingerile regimului socialist impus de sovietici, începând cu 1947, acestuia i s-a interzis orice apariţie în presă. 

Arghezi a fost exilat la Mărţişor. Cărţile poetului au fost retrase din librării, tipografia de la Mărţişor devastată. Comuniştii au vrut să îi ia şi casa. Alături de soţie şi cei doi copii, Baruţu şi Mitzura Arghezi, poetul a dus în toţi anii în care a fost interzis o luptă pentru supravieţuire.

„Am ars ulucile din gardul grădinii. Ne era frig, nu aveam lemne, mai puneam un lemn din gard pe foc. Când am terminat de ars gardul grădinii, am trecut la crengile pomilor din grădină. Câteodată, pe cărămizi turnam gaz, îi dădeam foc şi le lăsam în sobele de teracotă ca să le încălzească", povestea Baruţu Arghezi, în interviurile date mai târziu. Mulţi ani, familia a dus un trai la limita supravieţuirii, trăind din banii scoşi pe vânzarea cireşelor de la Mărţişor.

La Mărţişor, Galaction îşi vizita prietenul aflat în suferinţă. „Am văzut azi pe amicul Tudor Arghezi, după un alt an şi mai bine de despărţire. Casa lui, deşi grozav de zguduită de bombele căzute în preajmă, totuşi pare întreagă. Arghezi stă fără de lucru. Foaia lui este cvasi-prohibită. Oamenii mari sparg cu capul orice tavan contimporan. Copiii lui Arghezi, Domnica şi Baruţu, săpau în grădini sub cireşii porniţi să se scuture de floare”, nota Galaction în jurnal.

Galaction a ţinut un jurnal vreme de 57 de ani

Mărturii ale trainicei prietenii dintre cei doi au fost notate în jurnalul pe care Galaction l-a ţinut vreme de 57 de ani. Între 11 septembrie 1898 şi 11 septembrie 1955, Gala Galaction a umplut nouă caiete de manuscrise. Jurnalul consemnează evenimentele şi trăirile din viaţa preotului scriitor în perioada 1898-1955 şi este considerat a fi cea mai amplă scriere memorialistică din literatura

Cei doi prieteni scriitori şi-au apreciat unul altuia creaţiile, în ciuda faptului că opiniile şi stilurile au fost diferite. Şi-au organizat, reciproc, jubileele aniversare. În  iulie 1896, Galaction scria la jubileul lui Arghezi:

„A recunoaşte după cincizeci de ani de muncă literară, că unul dintre noi a sporit comorile noastre sufleteşti şi că i se cuvine loc de cinste între principii culturali ai popoarelor – este, în primul loc, o faptă de înţeleaptă pedagogie naţională. Generaţia care vlăstăreşte azi trebuie să se înveţe să privească în sus, cu admiraţie, stejarii bunici şi străbunici”.

Secretul prieteniei

Despre secretul trainicei lor prietenii , Galaction spunea: „Am legat cu Arghezi o prietenie rezistentă şi nepăsătoare faţă de toate vulgarităţile, tristeţile şi încercările unei vieţi de intelectuali şi de scriitori”.

Gala Galaction şi-a petrecut ultima parte a vieţii  imobilizat la pat, din cauza unei congestii cerebrale. Părintele  a murit pe 8 martie 1961 în Bucureşti şi a fost înmormântat, aşa cum a cerut, la Mănăstirea Cernica. Prietenul său s-a stins din viaţă şase ani mai târziu pe 14 iulie 1967 şi a fost înmormântat cu funeralii naţionale, în grădina casei din Mărţişor.