Povestea nespusă a celui de-al Doilea Război Mondial

Crezi că nu mai e nimic de aflat despre cel mai mare război din istorie? Nu este așa. Cel puțin asta e părerea istoricului Max Hastings, a cărui carte (All Hell Let Loose: The World at War 1939-1945) se concentrează asupra unor aspecte ale conflictului despre care mai rămân lucruri de spus.

Perioada celui de-al doilea război mondial pare să fie un etern subiect de fascinație pentru contemporani, și asta din trei motive:a fost cel mai mare eveniment din experiența civilizației umane; majoritatea îl consideră ceva rar, inedit, un conflict în care Binele s-a luptat împotriva Răului și, nu în ultimul rând, pentru că pare a fi un domeniu inepuizabil, în care poți descoperi mereu ceva nou.

Chiar și după nenumărate cărți, filme și documentare, e ușor să surprinzi oamenii cu informații cunoscute istoricilor, dar mai puțin cunoscute de publicul larg. Hastings spune că atunci când i-a zis unui fost soldat britanic că a publicat un nou studiu despre război, acesta i-a răspuns, sceptic, ”Ce Dumnezeu ai mai putea spune și să nu știm deja?”. Întrebat care este, în opinia sa, procentul soldaților germani omorâți de ruși, interlocutorul lui Hastings a răspuns 60%. De fapt, acesta ajunge aproape de 90%. Alte informații noi pentru acest fost soldat britanic sunt că adevăratul procent al victimelor armatelor anglo-americane este de doar 4%. Restul de soldați Aliați morți au fost 65% ruși, 23 % chinezi, 3% iugoslavi.

”Am întrebat 50 de studenți să-mi facă o listă cu țările cu care Japonia nu s-a luptat în epoca modernă. 11 au inclus și America.”

Chiar și în secolul XXI, noi dovezi cu privire la ce s-a întâmplat în război nasc controverse. Spre exemplu, unii istorici chinezi susțin că 50 de milioane de chinezi ar fi murit în război, când cifra acceptată de majoritatea comunității șțiințifice este de doar 15 milioane. Estimările morților în bombardarea Dresdei din 1945 erau, acum o generație, de 200.000 de oameni. Azi, conform unor cercetări recente, numărul a scăzut la 20.000.

Unele națiuni sunt pur și simplu ignorante sau doar dezinformate, intenționat, cu privire la război. Acum câțiva ani, scriitorul japonez Kazutoshi Hando a ținut un curs la un colegiu de fete și apoi a mărturisit următorul lucru:”Am întrebat 50 de studenți să-mi facă o listă cu țările cu care Japonia nu s-a luptat în epoca modernă. 11 au inclus și America.”

Pentru că la sfărșitul războiului Uniunea Sovietică se afla în tabăra Aliaților, mulți ruși, și nu numai, nu știu sau nu admit faptul că între 1939 și iunie 1941 Stalin a fost partenerul în agresiuni al lui Hitler, furând teritorii de la Finlanda, Polonia și România. Petrolul sovietic a susținut avioanele Luftwaffe în bombardamentele din Anglia, și cel puțin 350.000 de polonezi au murit nu din cauza germanilor, ci din cauza sovieticilor.

Și totuși Uniunea Sovietică s-a alăturat Angliei și Americii în așa-zisa cruciadă pentru libertate. Opinia multor occidentali cu privire la război rămâne încă una dominată de naționalism, legende și mituri. Toată lumea cunoaște povestea curajoasei rezistențe franceze sprijinte de englezi. Dar mai puțini oameni știu faptul că unii soldați francezi au luptat împotriva britanicilor în Siria în 1941 sau în Madagascar în 1942. Pilotul Pierre Le Gloan, spre exemplu, a doborât șapte avioane britanice în 1941. Scriitorul Ronald Dahl, și el pilot în timpul războiului, a scris:”Nu voi ierta niciodată regimul de la Vichy pentru masacrul inutil pe care l-a cauzat.” Între iunie 1940 și mai 1945 numărul francezilor care au luptat în numele regimului de la Vichy sau pentru germani este mai mare decât cel al germanilor care au luptat în rezistență sau în armatele aliate. Majoritatea soldaților francezi evacuați de la Dunquerque au preferat repatrierea în Franța ocupată decât să rămână alături de Generalul de Gaulle.

”Dar cum pot lupta pentru un lucru – libertatea – care îmi este refuzat?”

Este foarte ușor să uiți că mulți oameni își doreau victoria Axei, deseori pentru că urau Imperiul Britanic. Churchill spunea în Camera Comunelor în 8 decembrie 1941 că ”Avem cel puțin 4/5 din populația globului de partea noastră”. Mai precis ar fi fost să spună că Aliații aveau 4/5 din populația globală sun control sau doar îngrozită de ocupația Axei.

Propaganda a creat ideea unui țel comun al țărilor ”libere” de a învinge puterile totalitare-și totuși Uniunea Sovietică se afla de partea eliberatorilor, nu a tiranilor. Mercenarii indieni din armata britanică au rămas, în mare parte, loiali imperiului, deși unii prizonieri de război s-au alăturat japonezilor. Dar majoritatea celor 400 de milioane de locuitori ai Indiei nu vedea prea multe avantaje într-o posibilă victorie a Aliaților dacă asta presupunea rămânerea sub conducere imperială. În anii războiului, Anglia a fost obligată să folosească mai multe trupe pentru controlul Indiei în fața militanților naționaliști decât pentru lupta împotriva japonezilor.

Nehru, care a devenit ulterior primul prim-ministru al Indiei independente, scria în jurnalul său, dintr-o închisoare britanică, în ziua de după Pearl Harbor, următoarele cuvinte:”Dacă aș fi întrebat alături de cine sunt simpatiile mele în acest război, aș răspunde fără ezitare Rusia, China, America și Anglia.” Dar cum Churchill refuza acordarea independenței Indiei, Nehru continuă:”Nici nu se pune problema să nu ajut Anglia. Dar cum pot lupta pentru un lucru – libertatea – care îmi este refuzat?”

Majoritatea egiptenilor era susținătoarea Axei, crezând că victoria sa îi va elibera de sub subjugarea imperială. În timpul revoltelor din 1942, mulțimile adunate pe străzile din Cairo strigau cu entuziasm numele lui Rommel. Anwar Sadat, ofițerul care a devenit mai târziu președintele Egiptului, și-a petrecut mare parte a războiului în închisorile britanice, condamnat pentru ajutorul acordat agenților germani.

Istoria contrafactuală, deși e fascinantă, trebuie tratată mereu cu atenție. Max Hastings este de părere că Hitler ar fi avut mai mult succes în a-i convinge pe britanici să se predea în 1940 dacă nu ar fi trimis aviația germană să bombardeze insula. Înainte de război, mulți se temeau de un atac aerian teribil care să distrugă societatea britanică. Amenințarea continuă cu un asemenea atac ar fi avut, poate, mai mult efect decât realitatea, căci efectele bombardamentelor n-au fost atât de grave precum se așteptau englezii. Astfel, dacă Hitler i-ar fi lăsat pe englezi să privească, temători, cum pune mâna pe Malta și cum îi alungă din Orientul Mijlociu, și îngroziți de frica unui atac aerian iminent, poate că lui Churchill i-ar fi fost mai greu să-și păstreze funcția de prim ministru.

Ideea că războiul a avut loc pentru și din cauza evreilor este foarte răspândită în Occident, dar este una greșită. Deși Hitler și acoliții săi îi învinovățeau pe evrei pentru problemele Europei și lipsurile Reichului, lupta Germaniei cu Aliații a fost de fapt una pentru putere și dominația Europei.  Calvarul evreilor nu era tocmai cea mai importantă problemă de pe agendele lui Churchill sau Roosevelt. Deși 1/7 din victimele naziste au fost evrei, și aproape 1/10 din numărul total al morților în război, la acel moment Aliații considerau persecuția evreilor ca doar un fragment al pericolului reprezentat de Hitler (rușii păstrează și azi această percepție).