Povestea falimentului rusesc al baronului Pierre de Coubertin
Într-o epocă în care sportul şi olimpismul au devenit valori de necontestat, numele baronului Pierre de Coubertin începe să devină din ce în ce mai cunoscut noilor generaţii. Pe Coubertin-ferventul iubitor de sport îl regăsim în cronici sub denumiri precum părintele sau restauratorul olimpismului modern – aceasta este, de altfel, faţeta cea mai cunoscută a personajului. Revista „Historia” face însă un pas mai în spate, pentru a aduce în prim-plan şi celelalte laturi, unele mai puţin fericite, ale existenţei lui Pierre de Coubertin. Cine este, deci, baronul care şi-a pus averea în sprijinul ideilor olimpice? Descoperim în cele ce urmează.
Originile baronului care a intrat în istoria sportului se găsesc la Roma, iar unul dintre înaintaşi săi a fost un anume Felice;cel care a descoperit, pe domeniile sale, statuia Groupe de Laocoon, pe care a făcut-o cadou Vaticanului, atunci când scaunul papal era ocupat de Iulius al II-lea. Felice a emigrat după aceea în Franţa, unde a fost valetul regelui Ludovic al XI-lea, pe care l-a însoţit în pelerinajul său la Saint Jacques de Compostela. Fiul său, Jean, a cumpărat Castelul de Coubertin, situat la Saint Remy les Chevreuse, în anul 1577. Jean, care a trăit între anii 1592 şi 1677, a fost avocat şi parlamentar, fiind înnobilat în anul 1629.
Bunicul lui Pierre de Coubertin, baronul Bonaventure Julien (1788-1871), a fost un înalt funcţionar al lui Napoleon Bonaparte, în Germania de nord, la Bremen şi Oldenburg. A fost şi ofiţer superior în armata lui Ludovic al XVIII-lea, precum şi primar al oraşului Saint Remy les Chevreuse până în ultimele clipe de viaţă. Bonaventure Julien este primul reprezentant al familiei care a primit titlul de baron, în 1821.
Tatăl lui Pierre de Coubertin a fost Charles-Louis de Frédy, care nu a moştenit însă preocupările lui Bonaventure Julien;Charles-Louis a fost pictor, temele principale ale tablourilor sale fiind în special arta orientalistă sau religia. În anul 1865 a primit „Legiunea de onoare” pentru munca sa la şevalet, fiind unul dintre cei mai cunoscuţi pictori ai secolului al XIX-lea. A trăit între 1822 şi 1908. La rândul său, eroul nostru, Pierre de Coubertin, a dus talentul într-o altă direcţie, fiind de formaţie istoric şi pedagog.
Biografia extrasportivă a lui Pierre de Coubertin
La data de 1 ianuarie 1863 venea pe lume Pierre de Frèdy, baron de Coubertin, în casa de pe strada Oudinot, numărul 20, din Arondismentul 7 al Parisului. Între 1874 şi 1881, Pierre urmează studiile la şcoala iezuită de la Saint Ignace. Obţine bacalaureatul în litere în 1880, iar un an mai târziu pe cel în ştiinţe. Obţine licenţa în drept de la Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice în 1885. În paralel cu studiile, este atras de toate disciplinele sportive pe care le întâlneşte. Nu se sfieşte să le practice şi pe cele de sorginte anglo-saxonă, cum ar fi boxul, echitaţia sau scrima. Vizitele sale peste Canalul Mânecii îl fac ca la întoarcerea în patria natală să se consacre studiilor privind ameliorarea sistemului educativ francez. Pierre de Coubertin urmărea să introducă elemente noi în educaţia franceză, inspirate din cea britanică sau americană. Politica nu l-a atras pe Pierre, el preferând să se dedice pedagogiei şi sportului, care au devenit principalele sale centre de interes.
La 12 martie 1895, Pierre se căsătoreşte cu Marie Rothan, fiica unei familii protestante alsaciene. De aici mai departe, istoria personală a lui Pierre de Coubertin se confundă cu cea a olimpismului. Nu doar că a pus bazele primei ediţii olimpice moderne, cea din 1896, dar, vom vedea, baronul a avut un rol determinant în consolidarea identităţii olimpice a finalului de secol XIX, dar mai ales a începutului atât de tulbure al secolului XX.
Forumula iniţială a dictonului olimpic:„Citius, Fortius, Altius”
Înainte de a se consacra ideilor olimpice, Pierre de Coubertin a stabilit primele sale legături cu sportul francez. Astfel, în 1888, în chiar prima zi a anului, a fost creat, la iniţiativa sa, Comitetul pentru Propaganda Exerciţiilor Fizice în Educaţie, prezidat de către un nume sonor, Jules Simon, care fusese ministru al Instrucţiunii Publice, prim-ministru şi era şi membru al Academiei Franceze. Acest organism a fost integrat în noua creaţie la care a contribuit din plin Pierre de Coubertin, Uniunea Societăţilor Franceze de Sporturi Atletice (USFSA), care s-a „născut” la 31 ianuarie 1889. Şi tot la iniţiativa lui Pierre de Cubertin, apar revistele „Revue athlétique” sau „Les sports athlétique”, care mai apoi fuzionează.
În acest context, drumurile lui de Coubertin se intersectează cu ale altui mare promotor al sportului, Henri Didon, cel care, de altfel, oferă umanităţii dictonul olimpic în vigoare şi astăzi:„Citius, Altius, Fortius”. De semnalat că forma iniţială propunea o ordine diferită a termenilor:„Citius, Fortius, Altius”.
Una dintre marile pasiuni ale lui Pierre de Coubertin a fost balonul oval. Baronul a îndrăgit rugby-ul, în palmaresul său pe arenele cu buturi figurând şi arbitrarea primei finale a campionatului francez, la 20 martie 1892. De altfel, cât priveşte principiile olimpice, Pierre de Coubertin considera că sporturile care pot servi drept exemplu sunt rugby-ul şi canotajul.
În 1892, în amfiteatrul de la Sorbona, un tânăr susţine cu patos renaşterea Jocurulor Olimpice
Multă lume se întreabă cum de i-a venit lui Pierre de Coubertin ideea de a relansa olimpismul. Se cunosc, de pildă, eforturile unui grec stabilit în România, Evanghelie Zappa, care şi-a donat o mare parte din avere la mijlocul anilor 1800, pentru ca lumea să aibă concursuri olimpice. Legătura lui Pierre de Coubertin cu olimpismul începe în 1890, când baronul a răspuns invitaţiei unui prieten, britanicul William Penny Brookes, de a vizita micuţul orăşel în care trăia acesta, Much Venlock. Aici se organizau cu regularitate, începând cu 1850, întreceri olimpice, fapt care l-a impresionat în mod determinant pe Pierre de Coubertin.
În toamna lui 1892, în marele amfiteatru al Sorbonei, au loc mai multe conferinţe. Tânărul conferenţiar Pierre de Coubertin susţine cu înflăcărare şi patos ideea renaşterii miticelor întreceri olimpice:„Jocurile Olimpice sunt o mare lecţie de filozofie pe care umanitatea şi-o dă sie însăşi. Jocurile Olimpice sunt reflectarea fericirii, a perfecţiunii şi a dragostei”.
Urmarea acestei expuneri vine în 1894, când se înfiinţează, evident sub imboldul lui Pierre de Coubertin, Comitetul Olimpic Internaţional. La primul Congres al CIO, participanţii l-au vrut pe baron în fruntea mişcării olimpice moderne. Dar Pierre de Coubertin a pledat pentru persoana lui Demetrius Vikelas, ca reprezentant al elenilor, fondatorii istorici ai Jocurilor Olimpice. În aceste condiţii, baronul a fost desemnat secretar general al CIO, în timp ce Vikelas a acceptat preşedinţia până la finele anului 1896, când scaunul prezidenţial urma să îi revină lui de Coubertin.
Budapesta a fost votată iniţial ca gazdă a primei ediţii olimpice moderne
Iniţial, baronul francez plănuia ca prima ediţie olimpică să aibă loc sub aureola noului secol, în 1900. Cei din sală s-au opus, argumentând că o astfel de idee măreaţă nu are nevoie de tergiversări atât de lungi. Flatat, Pierre de Coubertin a cedat la perspectiva organizării primei ediţii olimpice moderne în 1896.
Interesant este însă că nu Atena era favorită pentru tăierea panglicii olimpice. Budapesta a fost votată de majoritatea ca metropolă olimpică, mai ales că oraşul despărţit de Dunăre ar fi serbat concomitent cu startul olimpic şi un mileniu de la crearea statului maghiar. Vikelas a uzat însă de dreptul său de veto, ca preşedinte al CIO, susţinând candidatura Atenei, în ciuda faptului că guvernul grec nu a fost înştiinţat în prealabil de acest plan.
Decizia finală a fost favorabilă casei olimpice elene, iar ediţia inaugurală l-a avut la deschiderea oficială, în 6 aprilie 1896, chiar pe Maiestatea Sa Regele Gheorghe I al Greciei. Suveranul Vechii Elade este şi el plăcut surprins de amploarea acestui eveniment sportiv, astfel că, la banchetul de încheiere, a clamat în faţa întregii asistenţe, spunând că „Atena va deveni Cartierul General al Jocurilor Olimpice”. Intenţia lui Gheorghe I era clară:voia să continue tradiţia strămoşilor săi. Pe de altă parte, Pierre de Coubertin ştia deja că vrea ca misiunea olimpică să fie prezentă pe toate meridianele, nu doar în Grecia. Aşa că, folosindu-se de prerogativele sale de proaspăt preşedinte al Comitetului Olimpic Internaţional, l-a „înfruntat” pe Gheorghe I al Greciei. Pierre de Coubertin a trimis o scrisoare Casei Regale elene în care mulţumea pentru eforturile de organizare şi elogia modul de desfăşurare al evenimentului. Concis, la finele depeşei, de Coubertin informa că viitoarea ediţie a Jocurilor Olimpice va avea loc la Paris, în anul 1900.
Indiferenţa Parisului şi mâhnirea lui de Coubertin
Nimeni nu e însă profet în ţara lui.Nici măcar Pierre de Coubertin... Baronul a fost primit cu critici aspre şi cu zeflemeli ieftine la Paris, atunci când a expus ideea organizării Jocurilor Olimpice în „Oraşul Luminilor”. Eforturile uriaşe, desfăşurate aproape de unul singur, sub pasivitatea aproape nebunească a autorităţilor, îl vor face pe de Coubertin să resimtă o adâncă mâhnire. Într-una din scrierile sale el spune:„Din nefericire, unicul loc în lume la acea epocă, unde toţi se arătau indiferenţi ideii pentru care am luptat, era Parisul”.Multiplele probleme pe care le are de rezolvat îl fac chiar să uite un lucru esenţial. Pierre de Coubertin omite din planurile sale să bată medaliile olimpice, după cum notează şi Efim Josanu în lucrarea sa, Cartea Jocurilor Olimpice.
Retrospectiv privind, greşeala a fost poate aceea că Jocurile Olimpice din 1900 au fost organizate în paralel cu Expoziţia universală internaţională, un eveniment care găsea mai mult ecou în rândul publicului parizian. Mai mult:perioada mult prea îndelungată, cinci luni pentru disputarea probelor olimpice, ori arenele sportive nu întotdeauna puse la punct au condus către ideea unui fiasco al ediţiei olimpice pariziene.
Criticii au primit apă la moară, iar numărul articolelor defăimătoare la adresa lui Pierre de Coubertin a crescut. Lacunele organizatorice, destul de multe, de altfel, au sporit pamfletele cu subiect olimpic, avându-l drept ţintă pe baron. Concluzionând, Jocurile Olimpice de la Paris nu au avut nici ceremonie oficială de deschidere, nici de închidere. Coubertin a fost cel mai puţin înţeles şi cel mai puţin preţuit chiar în propria lui ţară.
În ciuda comportamentului indiferent al conaţionalilor, Pierre de Coubertin a perceput totuşi, prin deducţia genialei sale intuiţii, că acest eşec nu va sta în calea Jocurilor Olimpice. A mai înţeles şi că întrecerile olimpice nu trebuie anexate altor evenimente şi că trebuie să îşi construiască propria identitate. Deziluzia pariziană din 1900 va fi însă, vom vedea în rândurile care urmează, un catalizator radical pentru Pierre de Coubertin şi pentru olimpism.
Olimpiadă şi Jocuri Olimpice. Ghid de folosire (corectă) a termenilor
Deşi în timpul Olimpiadei 1900-1904 Pierre de Coubertin întreprinsese eforturi uriaşe de a revigora olimpismul, se lovise de unele refuzuri şi multe păreri sceptice cu privire la reuşita demersului său. Înainte de a dezvolta subiectul, vom face, cu voia Dumneavoastră, o paranteză referitoare la folosirea (corectă) a termenilor Olimpiadăşi Jocuri Olimpice. Conform vechilor greci, de unde vin, de altfel, termenii, Jocurile Olimpicereprezentau întrecerile sportive în sine, desfăşurate în perioada de dinainte ştiută. La rândul ei, Olimpiadaera cuvântul care descria perioada care curge de la încheierea unei ediţii a Jocurilor Olimpice până la începerea uneia noi. Cu acestea în minte, e, deci, incorect să spunem că „la Olimpiadă s-au câştigat atâtea medalii” (nu la Olimpiadă, ci la Jocurile Olimpice s-au obţinut medaliile cu pricina...) La greci, Olimpiada era un ciclu, un calendar după care se ghidau şi îşi puteau programa diverse activităţi.
În 1904, Jocurile Olimpice, încă o dată în umbra Expoziţiei universale
Ediţia olimpică din 1904 a fost încredinţată Statelor Unite ale Americii, iar gazda propriu-zisă va fi oraşul St. Louis. Preşedintele american Roosevelt a fost cel care a insistat ca Jocurile Olimpice să ajungă în ţara pe care o conducea. Deşi autorităţile olimpice erau puse în gardă după deziluzia pariziană, la St. Louis întrecerile olimpice vor fi încă odată în umbra Expoziţiei universale internaţionale. Iar baronul Pierre de Coubertin nu a luat parte la această ediţie olimpică, alimentând astfel tabăra contestatoare.
Nici Jocurile care trebuiau să încânte America nu au fost extraordinar de bine organizate, însă experienţele de la Atena şi Paris cu siguranţă au îndreptat multe lacune. Uşor-uşor, sincopele începeau să dispară. În ciuda criticilor, baronul Pierre de Coubertin era decis să meargă mai departe pe calea olimpismului, punând la bătaie părţi serioase din avere pentru susţinerea acestui crez.
Una din tacticile lui de Coubertin pentru sporirea faimei olimpice a fost mărirea numărului de membri CIO, în 1904, prin cooptarea a numeroşi conţi, duci, prinţi şi aşa mai departe. Aceştia, prin poziţia şi averea lor, puteau influenţa pozitiv demersul olimpic. În acest curent se înscrie şi accederea prinţului Bibescu în Comitetul Olimpic Internaţional – aceasta a fost, până la urmă, prima legătură românească cu cercurile olimpice, dacă nu ţinem seama de eforturile pre-Coubertin ale lui Evanghelie Zappa.
Protejează ciclul olimpic cuaternar
Grecii nu renunţaseră însă la ideea monopolului istoric şi de tradiţie asupra Jocurilor Olimpice. Încurajaţi de greutăţile organizatorice semnalate la Paris, în 1900, dar şi la St. Louis, în 1904, Atena solicită CIO organizarea Jocurilor Olimpice în 1906, pretextând marcarea unui deceniu de la reluarea întrecerilor în perioada modernă. Abil, Pierre de Coubertin nu se declară împotriva acestei iniţiative, însă nici nu recunoaşte noua ediţie ateniană ca făcând parte din familia olimpică. În cele din urmă, se găseşte o formulă hibrid, competiţia desfăşurându-se la parametri superiori de organizare, sub numele de Jocurile Olimpice intermediare.
Baronul francez ţinea cu dinţii de ideea respectării calendarului iniţial stabilit, cu organizarea întrecerilor olimpice la o frecvenţă de patru ani. CIO acordase Romei onoarea de a organiza Jocurile Olimpice din 1908. Frumuseţea aparte a Cetăţii Eterne se anunţa un apendice extraordinar pentru reuşita acestei organizări, iar Pierre de Coubertin era foarte implicat în realizarea programelor, scrierea devizelor, baterea medaliilor şi a altor treburi de rutină.
Erupţia Vezuviului şi neînţelegerile politice fac ca Roma să renunţe la găzduirea ediţiei din 1908
Planurile romanilor au fost zădărnicite de erupţia vulcanului Vezuviu. Limba de foc şi lavă a pricinuit numeroase stricăciuni, iar economia naţională a fost lovită dur. În acest context, Roma a cedat onoarea de a fi metropola olimpică a anului 1908 în favoarea Londrei. Gurile rele spun însă că erupţia vulcanică nu a fost adevăratul motiv pentru renunţarea la proiectul olimpic, ci neînţelegerile survenite între taberele politice.
Deşi cunoscuse amarul insucceselor olimpice atunci când Jocurile merseseră în paralel cu Expoziţiile, Coubertin a fost pus de capitala britanică în faţa faptului împlinit. A fost a treia ediţie consecutivă în care olimpismul a stat în umbra unui eveniment social de o mai mare putere şi faimă.
Cu toate acestea, se pare că eforturile lui Pierre de Coubertin încep să dea randament. Capitala britanică se achită bine de sarcinile organizatorice. Pentru prima dată asistăm la defilarea sportivilor ori la introducerea probei de maraton, care respecta legendara distanţă a cursei soldatului grec care a parcurs 42, 190 de kilometri pentru a vesti victoria. La Londra, altele sunt problemele:iau amploare disputele dintre susţinătorii amatorismului şi cei ai profesionismului. Pierre de Coubertin conchide această problemă în stilul caracteristic, spunând:„Amatorismul este o poveste veche şi stupidă. Ceea ce mă interesează este spiritul sportiv şi nu respectarea acestei ridicole concepţii englezeşti potrivit căreia ar putea face sport doar milionarii”.
Olimpismul începea să se contureze din ce în ce mai puternic, iar Stockholm 1912 este încă un pas spre calea afirmării depline. Capitala suedeză şi-a primit aşa cum se cuvine oaspeţii, iar succesul brandului olimpic părea asigurat. Din păcate, doi ani mai târziu, în 1914, omenirea renunţă la disputele sportive şi găseşte drept soluţii teatrele de război. Prima conflagraţie mondială zădărniceşte pentru moment planurile olimpice ale lumii şi ale baronului de Coubertin.
Investiţie fatală:de Coubertin şi-a trimis toate economiile în Rusia
În vremurile tulburi ale Primului Război Mondial, Pierre de Coubertin face o mutare pe palierul afacerilor. În acea perioadă, Rusia ţaristă, graţie reformelor lui Piotr Stolîpin, devenise un punct de atracţie pentru investitorii străini. Se deschideau orizonturi largi şi bune posibilităţi de investiţie în industrie sau agricultură. Printre cei care şi-au plasat capitalul în Rusia s-a numărat şi baronul de Coubertin. Oportunitatea întrezărită l-a împins pe restauratorul olimpismului să trimită toate economiile în spaţiul rusesc.
A venit apoi revoluţia bolşevică, iar noul regim comunist instaurat la conducere a dat lovitura de graţie. Totul intră în posesia statului şi foarte puţini sunt cei care reuşesc să recupereze câte ceva din capital. Printre aceştia se numără Armand Hammer, magnatul american al petrolului, care avea origini evreieşti;acesta se bucura de prietenia lui Lenin şi avea origini la Odesa.
Lozul norocos nu este însă tras şi de Pierre de Coubertin, care îşi vede averea înghiţită de comunism. Falimentul era irevocabil, iar în 1920 starea materială a baronului francez era una derizorie. Totuşi, de acest lucru nu ştiau decât câţiva prieteni apropiaţi, omul olimpic nedorind să împărtăşească drama sa financiară tuturor.
Premieră:două oraşe-gazdă, stabilite în aceeaşi şedinţă a CIO
În acest context, Pierre de Coubertin îşi joacă ultima carte în calitate de preşedinte al CIO. Să nu uităm, baronul avea de luat o revanşă morală faţă de indiferenţa capitalei franceze, manifestată la Jocurile din 1900. Pe data de 17 martie 1921, de Coubertin face public printr-o scrisoare mesajul său în care îşi anunţă retragerea la finele ciclului olimpic. Abil, baronul s-a folosit de poziţia şi influenţa sa, cunoscând că o ultimă dorinţă nu îi va putea fi refuzată. El a solicitat acordarea dreptului de organizare a Jocurilor din 1924 Parisului, susţinând că metropola franceză dorea să se revanşeze, organizând de data aceasta o ediţie olimpică fără cusur.
În acelaşi timp, Pierre de Coubertin mulţumea Amsterdamului pentru înţelegere şi garanta oraşului batav organizarea Jocurilor Olimpice din 1928. Iniţial, Amsterdam fusese desemnat ca oraş olimpic în 1924, însă schimbarea de situaţie propusă de baron nu putea rămâne fără rezultat. Astfel, s-a ajuns la situaţia unică în analele olimpice ca la aceeaşi şedinţă a CIO să fie desemnate două oraşe-gazdă pentru Jocurile Olimpice:Paris 1924, respectiv Amsterdam 1928. Aşa cum a promis, Pierre de Coubertin s-a retras din fruntea lumii olimpice odată cu închiderea Jocurilor din 1924.
Pierre de Coubertin şi Jocurile Olimpice de iarnă
Baronul francez a fost contemporan însă şi cu debutul ediţiilor hibernale. S-a întâmplat în acelaşi an de graţie 1924, când Jocurile Olimpice de iarnă au luat startul la Chamonix, în Franţa. După cum notam şi în cartea Feeria unei ierni olimpice, baronul Pierre de Coubertin a avut un rol primordial în instaurarea olimpismului alb. „Jocurile Olimpice sunt jocurile tuturor sporturilor”, a fost categoric de Coubertin. El a fost susţinut în această acţiune de Contele Clary şi Marchizul de Polignac, reprezentanţii Franţei la CIO. Astfel, Săptămâna internaţională a sporturilor de iarnă, cum s-a numit iniţial întrecerea de la Chamonix, s-a transformat (cu ceva întârziere) în prima ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă. De altfel, în 1922 se stabilise şi că gazda ediţiei de vară, din 1924, va îndeplini acelaşi rol şi pentru Jocurile Olimpice de iarnă, astfel că pentru Pierre de Coubertin a fost uşor să îşi impună punctul de vedere şi să se retragă glorios din scena publică. Chamonix 1924 a fost însă un eveniment lovit de paradoxuri. Ţările nordice aveau propriile evenimente de acest gen, astfel că reprezentanţii acestora s-au opus vehement atribuirii titulaturii olimpice pentru Chamonix. După aceea, încântaţi de succesele obţinute de sportivii finlandezi sau norvegieni, s-au transformat în cei mai ardenţi susţinători ai ideii olimpice de iarnă. Iar la congresul CIO de la Praga, din 1925, statutul competiţiei de la Chamonix a fost reconsiderat, devenind ediţia I a JO de iarnă.
Inima baronului, îngropată în străvechea Olympia
Aceasta a fost povestea baronului Pierre de Coubertin, un spirit care a amprentat puternic olimpismul şi valorile acestuia. De altfel, el n-a fost uitat nici după părăsirea funcţiei de preşedinte al CIO, fiind instituit, în acelaşi an 1924, preşedinte de onoare al organizaţiei.
Baronul a murit în anul 1937, la Geneva, în Elveţia, iar ataşamentul său faţă de olimpism e evident şi în conţinutul ultimei sale dorinţe:Pierre de Coubertin a solicitat ca trupul său fie despărţit de inimă după trecerea în nefiinţă;corpul a fost înhumat la Lausanne, sediul CIO, în timp ce inima a fost dusă la poalele Olympului, unde a fost îngropată pentru a fi de-a pururi aproape de Jocurile Olimpice.