Povestea dramatică a cerchezilor din Dobrogea
Se spunea despre cerchezi că erau cei mai frumoși și mai harnici dintre oamenii ce locuiau în Dobrogea. Însă ceea ce au făcut în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878 i-a transformat într-un popor care a înfricoșat întreaga Europă.
Cerchezii, sau circazienii, au fost un popor semi-nomad de religie musulmană care trăia în munții Caucaz după propriile lor cutume arhaice, având un cult deosebit pentru onoare și ospitalitate. Frumusețea înfățișării lor era renumită în toată lumea. Sultanii otomani aveau o preferință deosebită pentru femeile cercheze, fiind la loc de cinste în haremurile lor. La începutul secolului XIX naturalistul și fiziologul Johan Friederich Blumenbach ajunge în Caucaz și, în urma observațiilor sale concluzionează că „chipurile circazienilor sunt cea mai pură formă de frumusețe a rasei albe” și că aceștia „sunt cei mai apropiați de idealul omului creat de Dumnezeu la începuturi”. De aceea, rasa albă poartă azi și denumirea de „rasă caucaziană”. În secolul XIX, ca urmare a expansiunii țariste în zonele locuite de aceștia, cerchezii au avut de înfruntat grele încercări și au trebuit să migreze în mai multe părți ale lumii.
Cum au ajuns în Dobrogea?
Episodul dobrogean al cerchezilor începe în 1864, când autoritățile țariste care ocupaseră Caucazul au comandat expulzarea tuturor cerchezilor din zonă, deoarece era vorba de un popor dispus să pornească revolte frecvente. Mulți dintre ei s-au opus, astfel rezultând uciderea a peste 400.000 de cerchezi (după aproximările ulterioare ale guvernului țarist), având loc așa numitul Genocid Cerchez. Imperiul Otoman, în componența căruia se afla anterior regiunea respectivă, și-a asumat responsabilitatea protejării cerchezilor care au acceptat surghiunul. Astfel sute de mii de cerchezi au început traiul în diverse părți ale teritoriului otoman, din Balcani și până în Siria, Iordania, Palestina, Asia Mică unde trăiesc și astăzi. S-a luat decizia de a fi colonizați în jur de 10.000 de cerchezi și în nordul Dobrogei, mai precis în regiunea păduroasă din jurul kazalei Babadag, astfel completându-se populația musulmană turcă și tătară din regiune. Totuși, cerchezii au primit, la venirea lor, privilegii și libertăți mai mari decât celelalte populații musulmane, fiind chiar scutiți de impozite.
Dobrogea era o regiune de graniță a Imperiului Otoman, mai mereu a fost slab populată și insuficient exploatată agricol. Perioada războaielor ruso-turce, care începuse încă din prima parte a secolului XVIII, a făcut ca situația regiunii să fie încă și mai gravă, cu multe sate pustiite și terenuri agricole devastate. În aceste condiții, otomanii au decis primirea a cât mai multor coloniști din populațiile ce dovedeau înclinații economice sau militare.
Cerchezii erau deosebit de utili, fiind renumiți pentru aplecarea lor naturală spre agricultură și creșterea animalelor, precum și pentru vitejia lor în lupte, motiv pentru care au fost organizați în trupe neregulate de bașbuzuci. De aceea, li s-a oferit loc de ședere inclusiv în localitățile mai importante din nordul regiunii, precum Isaccea, plasată într-un punct strategic de frontieră, și Tulcea, care era capitală de sangeac. Acolo cerchezii aveau rolul de a asigura securitatea personalului otoman și de a păstra ordinea în caz de război.
Cu toate acestea, cerchezii au fost o populație care nu s-a putut adapta prea repede. Având un stil de viață nomad și prădalnic, s-au dovedit a fi un factor de dezordine în zonă, atât pentru ceilalți musulmani cât mai ales pentru creștini, satele bogate ale germanilor fiind o țintă predilectă a atacurilor cercheze. Totuși, autoritățile închideau ochii când era vorba de aceste nereguli. Cerchezii erau extrem de fideli Porții și poruncilor sultanale, donând chiar statului o parte din avuțiile adunate în urma jafurilor. Se pare că palatul pașei din Tulcea, precum și moscheea din acest oraș au fost finanțate într-o mare măsură de către cerchezi.
Cerchezii și războiul
Războiului Ruso-Turc din 1877 le-a accentuat încă și mai mult fidelitatea față de sultan și le-a modificat percepția asupra unor populații locale. Războiul era privit ca un atac al dușmanilor lor, rușii, asupra binefăcătorilor otomani. Pe lângă rușii și ucrainenii care trăiau pe malul Dunării, ei i-au găsit vinovați și pe bulgari pentru acest război. Revolta din 1876 a bulgarilor din Balcani fusese evenimentul care a provocat intervenția Rusiei țariste și începerea unui conflict militar care se anunța nefast pentru otomani.
Deși bulgarii și rușii dobrogeni nu aveau nicio legătură cu factorii politici care hotărâseră invadarea teritoriului otoman, cerchezii, înarmați de autorități, au început masacrarea și distrugerea tuturor bunurilor acestora. Tulcea a fost probabil cea mai afectată localitate, având în vedere procentul mai mare de bulgari și ruși care locuiau aici. Au incendiat cherhanalele lipovenilor, au distrus tarabele de legume ale bulgarilor și au ucis violent sute de oameni din aceste etnii. Ura lor s-a extins și asupra românilor dobrogeni după ce regele Carol I și-a dat acordul pentru implicarea armatei române în bătăliile din sudul Dunării.
Pe lângă distrugerile cauzate de cerchezii dobrogeni, cei existenți pe teritoriul Bulgariei au stârnit profunda îngrijorare a puterilor europene, care au decis expulzarea imediată a acestui popor, care urma să se stabilească în teritoriul pe care otomanii îl mai dețineau încă după înfrângerea în acest război. Ca atare, în tratatul de la San Stefano care a încheiat războiul ruso-turc a fost adăugată o clauză specială prin care se comanda evacuarea imediată a cerchezilor din Balcani și Dobrogea „pentru liniștea locuitorilor creștini”. Și astfel, Regatul României a primit Dobrogea în componența sa fără să cunoască niciodată acest popor ciudat și neînfricat.
Cerchezii au trebuit să plece iarăși, la doar 14 de ani de la venirea din munții Caucaz, în căutarea unor noi locuri pe care să le poată numi „acasă”. Astăzi, doar două sate de la noi mai păstrează amintirea trecerii lor prin Dobrogea: Cercheza și Slava Cercheză.
Pictură de Abdul Medjid al II-lea, ultimul Calif al Islamului (1922 – 1924), ce o înfățișează pe soția sa de origine cercheză