Polonia şi războiul defensiv din 1939

Polonia a jucat un rol distinct în Al Doilea Război Mondial. Conflictul cel mai devastator din istoria omenirii a început la 1 septembrie 1939, când Hitler şi Al Treilea Reich au atacat această ţară. Polonezii au participat la conflagraţie din prima până în ultima zi. În 1939 aveau împotriva lor două puteri totalitare, căci Stalin, aliat cu Hitler, i-a atacat dinspre est.

În perioada interbelică, Republica Polonă renăscută în 1918 se afla într-o situaţie geopolitică dificilă:era un stat mare (cu o suprafaţă de 388.634 km2 şi o populaţie de 32.100.000 în 1931), cu graniţe întinse, greu de apărat, şi înconjurat, cu excepţia României şi a Letoniei, de vecini ostili:Uniunea Sovietică, Germania, Cehoslovacia şi Lituania.

Adversari şi aliaţi

Adversarii tradiţionali ai Poloniei erau Germania, care nu s-a putut împăca cu pierderea teritorilor estice (ocupate de Prusia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Polonia a fost împărţită între Rusia, Austria şi Prusia), şi Uniunea Sovietică, care vroia să-şi ia revanşa pentru pierderea războiului din 1919-1921 şi folosea în acest scop mişcarea comunistă subversivă. De aceea, Polonia întreţinea o armată mare – de peste 270.000 de ofiţeri şi soldaţi pe timp de pace. Securitatea ei se baza şi pe alianţele militare cu Franţa şi România. Conducătorii polonezi erau convinşi că ameninţarea principală venea din partea Uniunii Sovietice conduse de Stalin şi subordonau politica de apărare acestui principiu. Aceasta nu s-a schimbat nici după încheierea pactului de neagresiune polono-sovietic în 1932, prelungit în 1934 pentru încă zece ani.

Germania, care în urma tratatului de pace de la Versailles dispunea de o armată de doar 100.000 de soldaţi, a fost privită mult timp la Varşovia ca fiind mai puţin ameninţătoare. Acest lucru s-a schimbat în ianuarie 1933, după venirea la putere a lui Adolf Hitler, care solicita revizuirea graniţelor stabilite la Versailles. Şeful politicii poloneze, mareşalul Józef Pilsudski, a sondat în secret posibilitatea unui atac preventiv asupra Germaniei, dar dezinteresul Franţei l-a împins să accepte oferta Berlinului (Hitler avea nevoie de timp ca să-şi întărească puterea şi să-şi dezvolte armata). În ianuarie 1934, Polonia şi Germania au încheiat un tratat de neagresiune. Piłsudski şi-a dat seama că în câţiva ani statele totalitare vecine vor deveni agresive:„Stăm pe două scăunele – asta nu va dura mult. Trebuie să ştim (...) când şi de pe care vom cădea mai întâi”. După moartea lui Piłsudki, în 1935, conducerea politicii de apărare a Poloniei a fost preluată de generalul Edward Rydz-Śmigły, avansat la gradul de mareşal în 1936.

Tunuri poloneze anti-tanc, model 36, calibru 37 mm. Modelul a fost produs sub licenţă de la compania suedeză Bofors. În 1939 au fost o armă foarte eficientă împotriva tancurilor germane

Politica agresivă a lui Hitler provoca o nelinişte crescândă la Varşovia:denunţarea tratatului de la Versailles şi introducerea serviciului militar obligatoriu (1935), remilitarizarea Renaniei (1936), Anschluss-ul (1938), ocuparea regiunii sudete (1938). La fel şi atitudinea democraţiilor occidentale – Franţa şi Marea Britanie, care tacit au fost de acord cu încălcarea ordinii stabilite la Versailles, dând uneori chiar şi o mână de ajutor, aşa cum s-a întâmplat la conferinţa de la Munchen, din septembrie 1938, când au dat Germaniei regiunea sudetă, fără ca măcar Cehoslovacia să fie consultată.

Din nefericire, Polonia a participat şi ea la împărţirea Cehoslovaciei, ocupând regiunea Zaolzie, locuită în majoritate de populaţie poloneză. Deşi această acţiune nu a fost convenită de comun acord cu Berlinul, a pus totuşi autorităţile polone pe acelaşi plan cu Hitler. Urmările strategice au fost de asemenea negative. În primăvara anului 1939, după includerea Cehiei şi Moraviei, locuite de populaţie germană, în graniţele Germaniei, şi apariţiei Slovaciei ca stat dependent de Berlin, flancul sudic al Poloniei, măsurând aproape 1.000 km, a rămas descoperit. N-au mai existat resurse suficiente şi nici timp pentru a pregăti apărarea lui. 

Polonia a devenit următoarea ţintă a lui Hitler. Dictatorul german dorea s-o atragă în sfera sa de influenţă şi să forţeze nu numai obţinerea acordului privind alipirea oraşului Danzig/Gdansk (administrat de Societatea Naţiunilor) la cel de-Al Treilea Reich, ci şi conexiunile rutiere şi feroviare extrateritoriale, prin coridorul polonez către Prusia Orientală. Acceptând aceste condiţii, Polonia ar fi fost redusă la rolul de vasal al Berlinului.

Autorităţile poloneze nu au acceptat propunerea germană şi nici nu s-au speriat de ameninţări. Înfuriat, Hitler a ordonat în martie 1939 începerea pregătirilor pentru invazie. Trebuie subliniat că Polonia a fost primul stat care s-a opus strategiei hitleriste a cuceririlor fără război.

Strategia Blitzkrieg-ului

În 1939, Wehrmacht-ul era cea mai modernă armată din lume. Parţial motorizată, dispunea de o puternică forţă ofensivă – 15.000 de tunuri şi mortiere şi 3.000 de tancuri. Avea, de asemenea, sprijinul aviaţiei moderne.

Dar cel mai mare atu al armatei germane era doctrina „războiului fulger” (germ. Blitzkrieg). Aceasta se baza pe spargerea apărării adversarului prin atacurile tancurilor susţinute de infanteria motorizată, artilerie şi aviaţie. Coloanele blindate înconjurau adversarul pe flancuri, ieşeau în spatele acestuia şi tăiau liniile de comunicaţie. „Războiul fulger” înlesnea Wehrmacht-ului progresul rapid, scurta timpul campaniei, limitând pierderile şi consumul rezervelor. Distrugea, de asemenea, moralul adversarului.

Planul de agresiune împotriva Poloniei (cu numele de cod „Weiss” – Alb) presupunea scindarea forţelor poloneze provenind din regiunile Pomerania, Prusia Orientală şi Silezia, care trebuiau să se grupeze în regiunea Varşoviei. În faza a doua, forţe puternice dinspre nord şi sud trebuiau să se închidă ca într-un cleşte în regiunea Brest-Litovsk (Brześć) pe râul Bug.

Forţele germane au fost divizate în două părţi:Grupul de Armate „Nord” (22 de divizii, 630.000 soldaţi) şi Grupul de Armate „Sud” (38 de divizii, 886.000 de soldaţi). În total, împotriva Poloniei au fost trimişi 1.850.000 de soldaţi, echipaţi cu 2.500 de tancuri şi 11.000 de tunuri, la care se adăugau 1.400 de avioane, dintre care mai mult de o mie bombardiere. Germanii erau sprijiniţi şi de armata slovacă. 

Trebuia să fie un război total, îndreptat nu doar împotriva armatei poloneze, ci a întregii societăţi. La o întâlnire cu personalul executiv al Wehrmacht-ului la Obersalzberg în 22 august 1939, Hitler a spus răspicat:„Distrugerea Poloniei este prima noastră sarcină. Scopul nostru nu trebuie să fie ajungerea la o anumită linie de demarcaţie, ci distrugerea tuturor fiinţelor vii (...). Fiţi fără milă! Fiţi brutali! (...) Războiul trebuie să fie unul de exterminare”.

Aprobarea pentru agresiunea împotriva Poloniei i-a venit lui Hitler din partea lui Stalin. Totalitarismul sovietic şi cel hitlerist şi-au dat mâna. La 23 august 1939, la Moscova, s-a semnat tratatul germano-sovietic, cunoscut şi ca Pactul Molotov-Ribbentrop, după numele semnatarilor. În protocolul secret se vorbeşte despre împărţirea sferelor de influenţă în Europa Centrală şi de Est, inclusiv a teritoriului polonez, pe o linie de-a lungul râurilor Narew, Vistula şi San. Deşi războiul a fost început de cel de-Al Treilea Reich, responsabilitatea pentru izbucnirea lui o poartă, de asemenea, şi Uniunea Sovietică.

Atacul asupra Poloniei trebuia să aibă loc pe 26 august, dar Hitler l-a amânat pentru câteva zile din cauza tratatului polono-britanic. În cele din urmă, războiul avea să înceapă în zorii zilei de 1 septembrie.

Planul polonez de apărare

Armata poloneză era net inferioară celei germane. În 1939 putea trimite la luptă 39 divizii de infanterie, 11 brigăzi de cavalerie, 2 brigăzi de blindate-motorizate, trei brigăzi de vânători de munte, la care se adăugau unităţi ale Apărării Naţionale şi Corpului de Grăniceri (care supraveghea graniţa de est). În total, cca. 1.450.000 de soldaţi (în cele din urmă s-a reuşit mobilizarea a aproximativ 1.100.000), 4.300 de tunuri, 400 de avioane de luptă (în mare parte depăşite), 870 de tancuri (cea mai mare parte tanchete uşoare) şi maşini blindate. Nemţii erau superiori la toate capitolele:infanterie 1, 5:1, artilerie 2, 8:1, tancuri 5, 3:1, avioane 3, 5:1.

În ciuda costurilor ridicate (10% din PIB), modernizarea armatei polone mergea încet. Până în 1939 au reuşit să treacă de pe cai pe motociclete şi maşini o singură brigadă de cavalerie şi să înceapă alcătuirea unei brigăzi blindate motorizate. Punctul nevralgic al armatei poloneze erau comunicaţiile, care se bazau pe liniile de telegraf şi telefon. Staţiile radio erau prea puţine, iar cele existente aveau acoperire prea mică. În plus, nu exista niciun plan pentru războiul din vest. Au început să-l pregătească în grabă, abia în martie 1939.

Mareşalul Edward Rydz-Śmigły, care în caz de război urma să preia funcţia de Comandant Suprem, miza pe sprijinul puterilor occidentale. Abia după lichidarea Cehoslovaciei, guvernele francez şi britanic au devenit conştiente de eşecul politicii conciliante faţă de Hitler.

Primul ministru britanic Chamberlain a acordat Poloniei garanţii de securitate şi, la 25 august, cele două state au semnat un tratat de alianţă. Angajamentele faţă de Polonia au fost confirmate şi de Franţa.

Pe baza acestora, la Varşovia se presupunea că armata poloneză va opri atacul german timp de 2-3 săptămâni, după care va fi eliberată de Aliaţi. Din motive politice, forţele armate din prima linie au fost relocate de-a lungul graniţei cu Germania. În nord, Armata „Modlin” şi Grupul Operaţional „Narew” trebuiau să se opună unui atac dinspre Prusia Orientală. Armata „Pomerania” (Pomorze) apăra coridorul polonez şi trebuia să intervină în cazul unui puci hitlerist la Gdansk. Armata „Poznan” apăra regiunea Polonia Mare (Wielkopolska), iar Armata „Łódź” trebuia să oprească înaintarea germană dinspre vest către Varşovia. Armata „Cracovia” (Kraków) proteja zonele industrializate Silezia Superioară (Górny Śląsk) şi Polonia Mică (Małopolska). Paza frontierei cu Slovacia revenea armatei „Carpaţi”. Rezerva strategică era reprezentată de Armata „Prusia”. Unităţi ale pazei de coastă trebuiau să protejeze terenurile poloneze de la Marea Baltică.

După luptele din zona de graniţă, armata poloneză urma să se retragă pe aşa-numita linie defensivă principală, care mergea de-a lungul râurilor Biebrza, Narew, Bug şi Vistula, până la gurile râului Brda şi de aici mai departe spre sud în direcţia fortificaţiilor sileziene, de unde se îndrepta spre est, către oraşul Nowy Sącz.

Planul era riscant. Graniţele cu Al Treilea Reich, oraşul liber Gdansk şi Slovacia erau foarte lungi, întinzându-se pe 2.776 km, şi, în plus, extrem de greu de apărat. Din Prusia Orientală – care stătea precum securea călăului pe flancul nordic polonez – şi până la Varşovia nu erau decât 100 km.

Plecând de la premisa că Germania va avea superioritate dublă pe principalele direcţii de atac, mai înţelept ar fi fost ca grosul armatei să se concentreze de-a lungul râurilor Narew, Vistula şi San, lăsând în faţa lor unităţi de acoperire. Aceasta ar fi scurtat frontul polonez cu câteva sute de km şi ar fi sporit coeziunea apărării. În acelaşi timp însă, se lăsa liberă posibilitatea ca Wehrmacht-ul să ocupe teritoriile care de la sfârşitul secolului al XVIII-lea până în 1918 aparţinuseră Prusiei (mai târziu, Imperiului German), ca după aceea Hitler să poată opri ofensiva şi anunţa că pretenţiile faţă de Polonia au fost satisfăcute. 

În plus, sub presiunea puterilor occidentale, partea poloneză a întârziat declararea mobilizării generale. Au anunţat-o abia în data de 31 august, ceea ce a făcut ca mulţi rezervişti să nu ajungă în garnizoane înainte de izbucnirea războiului.

Ciocnirea cu „Blitzkrieg-ul”

Tăvălugul german a pornit asupra Poloniei la 1 septembrie 1939, ora 4:45. Acest lucru s-a petrecut fără o declaraţie de răboi prealabilă, încălcându-se astfel dreptul internaţional. Pretextul folosit de Hitler era înscenarea unui atac polonez asupra staţiei de radio din Gliwice, de către trupele speciale germane, în seara zilei de 31 august. Înregistrată pe o cronică de film germană, salva de tun trasă de pe cuirasatul „Schleswig-Holstein” spre depozitele militare poloneze de la Westerplatte din Gdansk a fost considerată în mod simbolic începutul războiului.

Din primele ore ale conflictului Luftwaffe a început raidurile. Piloţii avioanelor cu cruci negre semănau teroare, bombardând oraşele, gările şi drumurile înţesate de refugiaţi. Dominaţia aeriană germană a paralizat transporturile, împiedicând aprovizionarea şi deplasarea spre front a detaşamentelor mobilizate. Marşurile şi ocuparea noilor poziţii de luptă se desfăşurau noaptea, epuizându-i pe soldaţii care trebuiau să lupte în timpul zilei. Ca urmare a raidurilor aeriene, multe divizii poloneze s-au descompus.

Din poziţii bine pregătite, fortificate, infanteria poloneză şi cavaleria (luptând pe jos) au reuşit să opună o rezistenţă înverşunată. Divizia 20 de Infanterie, care apăra linia buncărelor de lângă Mława, a reuşit să oprească timp de trei zile atacul a două corpuri de armată germane şi a fost silită să se retragă doar din pricina încercuirii. Brigada de cavalerie din Armata „Łódź” din Mokra Wołyńska a rezistat o zi întreagă în faţa Diviziei Germane de blindate 4, distrugând sau deteriorând peste 100 de tancuri şi maşini blindate. Pe ţărm s-au apărat eroic garnizoana Westerplatte şi Poşta Poloneză din Gdansk.

Au fost însă doar episoade. Coloanele de blindate germane spărgeau cu uşurinţă apărarea polonă şi înaintau în spatele ei. Era o întrecere între picioarele infanteriştilor şi copitele cailor cavaleriştilor poloni, pe de o parte, şi motoarele maşinilor de luptă germane, de cealaltă parte. Rezultatul ei era dinainte ştiut. Atunci când unităţi poloneze încercau să ocupe noi poziţii de luptă, se dovedea adesea că drumurile şi trecerile către ele erau deja ocupate de duşmani.

Înfrângerile de pe râuri

În nord, la 3 septembrie, armata germană îşi deschide drum către Prusia Orientală, izolând o parte a Armatei „Pomerania” în zona pădurilor Bory Tucholskie. După părăsirea poziţiei din zona Mławska, Armata „Modlin”, îngenuncheată de aviaţia germană, s-a retras în dezordine către Modlin şi Varşovia. La 6 septembrie, germanii au forţat traversarea râului Narew în punctul Różan şi apărarea poloneză în partea nordică a regiunii Mazovia (Mazowsze) a cedat. În zona centrală a frontului, tancurile germane au pătruns prin golul creat între Armatele „Łódź” şi „Cracovia”. Încercările unităţilor de rezervă din Armata „Prusia” de a le opri lângă Trybunał Piotrykowski şi Tomaszów Mazowiecki au fost sortite eşecului şi atacatorii s-au îndreptat către Varşovia şi bazinul central al Vistulei. Ameninţată din flancul stâng şi continuu bombardată, Armata „Łódź” a fost parţial distrusă.

În sud, Armata „Cracovia” trebuia deja la 3 septembrie să părăsească Silezia Superioară. Nu a putut opri inamicul pe râul Dunajec, pentru că germanii au ajuns acolo mai repede. Aceasta a determinat prăbuşirea planului de apărare, în care Silezia Superioară şi Polonia Mică constituiau baza de la care frontul polonez trebuia deviat către sud-est. Avansul german l-a forţat pe Mareşalul Rydz-Śmigły să recurgă la o retragere generală pe linia râurilor Vistula şi Dunajec. Cu toate acestea, ordinele au fost amânate.

Ameninţarea Varşoviei a făcut ca la 5 septembrie să înceapă evacuarea către est a autorităţilor şi instituţiilor statului. În noaptea de 6 spre 7 septembrie, Comandantul Suprem pleacă către Brest-Litovsk, pe Bug. Din acest moment, el pierde controlul asupra evenimentelor de pe front. La 8 septembrie, unităţi blindate germane ajung la marginea Varşoviei, dar primele lor încercări de a pătrunde în oraş sunt respinse.

Rămase fără comandantul care a cedat nervos şi a fugit, unităţile Armatei „Prusia” s-au destrămat sau au pierit. Ca urmare, la 10 septembrie, principala armată de rezervă a Comandantului Suprem a încetat să existe, împiedicându-se astfel apărarea bazinului central al Vistulei.

În acest timp, din Prusia Orientală porneşte Corpul XIX condus de generalul Guderian, care trebuia să constituie aripa nordică a încercuirii. A avut nevoie de trei zile ca să frângă rezistenţa poziţiei poloneze întărite de la Wizna, care era apărată de doar 700 de soldaţi, dar pe 14 septembrie se găsea la Brest-Litovsk, pe Bug.

În sud, cursa pentru râul San a fost câştigată tot de germani. Au mers mai departe spre Lublin şi Liov pentru a închide încercuirea. Înfrângerile de pe Vistula şi San au pus în discuţie planul polonez pentru retragerea ordonată către estul regiunii Polonia Mică, în zona aşa-numitului cap de pod românesc. Acolo dorea Comandantul Suprem să aştepte ca Occidentul să înceapă ofensiva.

Conducerea germană a pierdut din vedere două Armate poloneze, „Poznań” şi „Pomerania”, care se aflau la nord-vest de Varşovia. Comandantul Armatei „Poznań”, generalul Tadeusz Kutrzeba, a elaborat un plan de atac de pe râul Bzura către flancul descoperit al Armatei a 8-a germană, cuprins între Łódź şi Varşovia. Atacul polonez a început la 9 septembrie şi a avut succes. Divizia inamică a fost înfrântă. În scurt timp însă, masive forţe germane au intrat în luptă, între altele unităţi blindate. În seara zilei de 12 septembrie, generalul Kutzeba a decis să întrerupă ofensiva şi să-şi croiască drum către Varşovia. Nemţii i-au presat pe polonezi, împingându-i către râul Bzura. Soarta bătăliei a fost decisă de aviaţia germană. Bombardamentele au masacrat unităţile poloneze şi convoaiele de provizii. Armatele „Poznań” şi „Pomerania” au fost împrăştiate. Peste 150.000 de soldaţi au fost luaţi prizonieri. Puţini dintre ei au reuşit să ajungă la Varşovia sau Modlin. 

Adolf Hitler asistă la parada Wehrmacht-ului în Varşovia ocupată, 5 octombrie 1939

În zona litoralului, ruptă de restul ţării, luptau detaşamentele Apărării Civile de Coastă, conduse de colonelul Stanisław Dąbek. La 14 septembrie au predat Gdynia, iar 5 zile mai târziu a căzut şi ultima lor redută – Kępa Oksywska. Litoralul mai era apărat doar în zona fortificată Hel. Flota poloneză a fost distrusă în cea mai mare parte de aviaţia germană. Restul de 5 submarine au fost urmărite cu înverşunare de flota de război germană. Trei s-au refugiat în Suedia neutră, iar celelalte două au trecut prin strâmtoarea Danemarcei spre Marea Britanie. Un larg ecou a avut odiseea submarinului „Vulturul”, care a evadat de la Tallin (Estonia) şi a ajuns în Marea Nordului, trecând printre urmăritorii germani, dezarmat şi fără hărţi.

Între timp, în Occident...

Franţa şi Marea Britanie au reacţionat la invazia germană a Poloniei, declarând război celui de-Al Treilea Reich la 3 septembrie. Pentru că erau puteri coloniale, cu posesiuni în afara Europei, conflictul local s-a transformat într-unul mondial.

Aliaţii au anunţat mobilizarea generală. În prima decadă a lunii septembrie, francezii aveau sub arme 1.500.000 de oameni grupaţi în 44 de divizii de primă linie şi 33 de rezervă. Cu toate acestea, nu au declanşat ofensiva, care, în conformitate cu angajamentele asumate faţă de Polonia, trebuia să aibă loc în a 15-a zi după mobilizare. Forţele aeriene aliate au efectuat doar câteva raiduri asupra unor obiective din Germania – dar avioanele aruncau mai des manifeste decât bombe. Aşa a început războiul, care a fost numit „simulat” (eng. Phoney War), „ridicol” (fr. drôle de guerre), „şezând” (germ. Sitzkrieg), iar în Polonia „ciudat”.

Politicienii şi comandanţii francezi, în frunte cu generalul Gamelin, erau de părere că datorită sacrificiului polonez ţara lor câştigă timpul necesar organizării armatei, refacerii rezervelor şi trecerii industriei pe producţia de război. Britanicii, care în Europa dispuneau de forţe terestre modeste, au sprijinit poziţia franceză. Soarta Poloniei a fost pecetluită la 12 septembrie, la conferinţa de la Abbeville, când Aliaţii au respins definitiv planurile unei ofensive. A fost o „miopie” care merita pedepsită. Trupele franceze susţinute de partea britanică prin forţe aeriene şi un corp expediţionar terestru ar fi putut învinge Grupul de Armate „C”. Format din peste 20 de divizii bine pregătite, dar care nu dispuneau de maşini blindate şi aveau la dispoziţie puţin peste 800 de avioane, era însărcinat cu apărarea liniei defensive Siegfried, încă neterminate. Dacă în Occident s-ar fi pornit ofensiva, Hitler ar fi fost nevoit să îndrepte într-acolo cea mai mare parte din forţele angajate în Polonia, ceea ce ar fi permis comandanţilor polonezi să-şi organizeze frontul. Ar fi însemnat, de asemenea, domolirea apetitului lui Stalin, care ar fi intrat în Polonia doar atunci când ar fi fost sigur că Vestul o va lăsa în voia sorţii. Războiul ar fi durat cu mult mai puţin şi s-ar fi încheiat sigur cu victoria Aliaţilor. Europa ar fi evitat astfel 6 ani de masacru, uriaşe suferinţe şi distrugeri.

Intră în scenă al doilea agresor

La 17 septembrie, Uniunea Sovietică invadează Polonia. Într-o notă înmânată ambasadorului polonez la Moscova, autorităţile sovietice şi-au motivat încălcarea tratatului din 1932 spunând cu cinism că „statul polonez şi guvernul său au încetat de facto să mai existe”. Kremlinul a invocat şi dorinţa de a apăra viaţa populaţiei ucrainene şi bieloruse ce locuia în teritoriile poloneze de graniţă. Stalin a aruncat în luptă 630.000 soldaţi, 4.700 tancuri şi 3.300 de avioane. Le-au opus rezistenţă 20 de batalioane din Corpul de Grăniceri (KOP), detaşamente de rezervă ale Armatei Poloneze (WP), cărora li s-au alăturat voluntari, în special tineri. S-au luptat eroic soldaţii grăniceri (KOP), la Vilnius locuitorii s-au organizat spontan pentru apărarea oraşului, iar pentru Grodno s-au dat lupte înverşunate timp de două zile. 

O unitate din Corpul de Apărare a Zonei de Graniţă condusă de generalul Wilhelm Orlik-Rückemann s-a confruntat în două rânduri cu Armata Roşie:la Szacki (29-30 septembrie) şi Wytyczno (1 octombrie). O parte din trupele sale s-au alăturat Grupului Operaţional Independent „Polesie”, condus de generalul Franciszek Kleeberg, care, de asemenea, a luptat contra Armatei Roşii. Rezistenţa ar fi putut fi mai puternică şi mai bine organizată, însă ordinul emis de mareşalul Rydz-Śmigły în dimineaţa zilei de 17 septembrie a creat confuzie în rândul soldaţilor polonezi:„Ordon retragerea generală în România şi Ungaria pe cele mai scurte drumuri. Nu luptaţi cu bolşevicii decât în caz de atac sau dacă încearcă să vă dezarmeze”. În acest ordin Uniunea Sovietică nu este definită ca agresor, iar încercările de tratative cu ofiţerii ruşi s-au încheiat cel mai adesea prin capitulare, detaşamente întregi cedând fără luptă.

Se estimează că în lupta cu sovieticii au fost ucişi 3.000 de polonezi, iar cca. 10.000 au fost răniţi. Armata Roşie a luat 250.000 de prizonieri, între care cca. 18.000 de ofiţeri. Soarta acestora din urmă a fost tragică. În primăvara anului 1940 au fost ucişi de poliţia politică NKVD, pe baza unei decizii a lui Stalin şi a tovarăşilor lui din Biroul Politic Sovietic. Autorităţile sovietice i-au acuzat pe nemţi de acest masacru, petrecut în pădurea de la Katyn, şi au susţinut această minciună până în anul 1990. Sovieticii au pierdut în Polonia aproximativ 3.000 de soldaţi, 150 de vehicule blindate şi 20 de avioane.

URSS şi Germania şi-au împărţit teritoriul polonez între ele, deşi oarecum diferit faţă de ceea ce fusese stipulat în Pactul Ribbentrop-Molotov. Sovieticii le-au cedat nemţilor regiunile Lublin şi o parte din Podlasie, graniţa fiind stabilită pe râul Bug şi nu pe Vistula, primind în schimb includerea Lituaniei în sfera lor de influenţă. Simbolul alianţei germano-sovietice a devenit defilarea comună a unităţilor din cele două armate agresoare la Brest-Litovsk, în data de 22 septembrie, în prezenţa comandantului de brigadă general Semion Moiseevici Krivoşein şi generalului Heinz Guderian. În octombrie, sovieticii au simulat organizarea de alegeri pentru Adunările populare ale Bielorusiei de vest şi Ucrainei de vest, iar delegaţii subordonaţi lor au votat în scurt timp alipirea acestor teritorii, „la cererea” populaţiei, la Republicile Sovietice ale Ucrainei şi Bielorusiei.

Lupta pentru supravieţuire şi onoare

La vestea agresiunii sovietice, autorităţile Republicii Polone au trecut graniţa, adăpostindu-se în România. Aceasta, dar mai ales decizia mareşalului Rydz-Śmigły de a părasi armata care se lupta încă cu agresorii, au fost primite în ţară cu mare tristeţe şi dezamăgire. În acel moment încă se mai apărau Varşovia, Modlin şi Liov, iar unităţi ale Frontului de Nord şi de Sud se retrăgeau către graniţele română şi ungară.

Polonezilor le mai rămăsese doar lupta pentu supravieţuire şi onoare. Detaşamente ale generalului Piskor şi apoi ale generalului Dąb-Biernacki, comasate în zona Tomaszow Lubelski, au încercat să-şi deschidă drum către sud. Ambele bătălii s-au încheiat cu înfrângerea şi împrăştierea unităţilor poloneze. Generalul Langner care apăra Liovul dorea să predea oraşul mai degrabă nemţilor decât sovieticilor.

Hitler îşi dorea foarte mult să ocupe Varşovia, ca să poată anunţa lumii victoria. Oraşul încercuit a fost bombardat atât din aer, cât şi de artileria grea. Oamenii au pierit cu miile şi monumente de patrimoniu au fost incendiate, între acestea Palatul Regal. Dorind să salveze Varşovia şi populaţia ei de la distrugere, apărătorii oraşului au capitulat în ziua de 28 septembrie. Cu o zi mai mult a durat apărarea fortificaţiei de la Modlin, iar la 2 octombrie a căzut şi fortificaţia Hel.

Ultimul „acord” al campaniei aparţine Grupului Operaţional Independent „Polesie”, condus de generalul Kleeberg, care mergea în ajutorul Varşoviei. Vestea căderii capitalei i-a ajuns când se aflau pe râul Bug. Generalul Kleeberg a hotărât atunci să treacă de partea partizanilor din Munţii Świętokrzyskie. Aproape de Kock, soldaţilor polonezi le-au ieşit în cale nemţii care, la 5 octombrie, folosind aproape toată muniţia, i-au determinat să se predea. 

Doar prima rundă

Războiul de apărare din 1939 s-a încheiat cu înfrângerea Poloniei. În opinia multor polonezi, statul abia renăscut şi construit vreme de 21 de ani a căzut prea uşor. Acest deznodământ nu putea fi însă evitat deoarece se înfruntau cu două dintre cele mai puternice state din Europa la vremea respectivă. Nici chiar dacă Armata Roşie nu ar fi lovit Polonia, fără ajutorul Aliaţilor soarta confruntării cu Germania ar fi fost aceeaşi. Jertfa soldaţilor polonezi n-a putut anula superioritatea numerică şi tehnică a duşmanilor. Opiniile cu privire la rezistenţa opusă de polonezi s-au schimbat radical în momentul înfrângerii Franţei, în mai şi iunie 1940.

În timpul luptelor au murit cel puţin 70.000 de soldaţi polonezi, iar 133.000 au fost răniţi;420.000 au fost luaţi prizonieri. Pierderi mari a suferit şi Germania – 45.000 de morţi şi răniţi. Se adaugă circa 1.000 de tancuri şi maşini blindate distruse (1/3 din total), 370 de tunuri şi mortiere, precum şi peste 600 de avioane, din care aproape 300 distruse ireversibil. Germania a folosit în timpul campaniei din Polonia majoritatea rezervelor de combustibil şi muniţie. Necesitatea completării acestora a făcut ca Wehrmacht-ul să fie din nou gata de atac abia în primăvara lui 1940. Mulţumită polonezilor, Aliaţii au câştigat câteva luni, dar nu au reuşit să folosească acest avantaj.

Lupta înverşunată a polonezilor a avut o miză politică. Urmarea atacului asupra Poloniei a fost internaţionalizarea conflictului, care treptat s-a transformat într-un război mondial. Campania din septembrie s-a dovedit a fi doar prima rundă dintr-o serie de confruntări – întinsă pe mai mulţi ani – între marile puteri, încheiată cu înfrângerea celui de-Al Treilea Reich.

Polonezii şi-au revenit repede după înfrângere şi au continuat lupta pentru câştigarea independenţei. Deja în septembrie 1939 se constituia la Paris un guvern polonez în exil, în care rolul principal a fost jucat de generalul Władysław Sikorski. A început, de asemenea, reconstrucţia armatei, căreia i s-au alăturat 80.000 de soldaţi polonezi, care se aflau în state neutre precum România, Ungaria, Lituania şi Letonia. În ţară, încă înainte de capitularea Varşoviei, s-a format organizaţia conspirativă Serviciul Victoriei Poloniei (Służba Zwycięstwu Polski), sub conducerea generalului Tokarzewski-Karaszewicz, care a devenit nucleul Uniunii Forţelor Armate (Związek Walki Zbrojnej) şi Armatei Ţării (Armia Krajowa), principalele organizaţii armate, subordonate guvernului din exil, care au funcţionat clandestin în timpul ocupaţiilor germană şi sovietică.

Bogusław Kubisz este istoric, redactor adjunct la publicaţia lunară „Mówią wieki” („Vorbesc veacurile”)

Traducere:Adriana Panaite