Podul aerian de la Stalingrad, o promisiune încălcată

În urma succesului Operațiunii Uranus, lansată pe 19 noiembrie 1942, au fost încercuite la Stalingrad 20 de divizii de infanterie, tancuri și infanterie-moto germane și două divizii române subordonate Armatei a 6-a și Armatei a 4-a Blindate germane. Succesul podurilor aeriene precedente de la Demiansk și Holm din iarna 1941-1942 a creat un precedent periculos, conducerea germană considerând că Luftwaffe va fi capabilă să reediteze reușitele anterioare, indiferent de contextul operațional. Această supraestimare a capabilităților forțelor aeriene germane a fost parțial responsabilă de distrugerea forțelor Axei încercuite la Stalingrad. Decizia neinspirată de executare a aprovizionării pe calea aerului a forțelor încercuite luată de Hitler, în urma consultărilor cu șefii Luftwaffe, a reprezentat un capitol-cheie în culisele Bătăliei de la Stalingrad.

Încercuirea unei armate moderne reprezintă un eveniment nefast major, comparabil cu un tsunami sau un cutremur sau cu alte dezastre naturale. Pe hărțile de stat-major apare ca o bulă nedorită, iar pe câmpul de luptă are efecte dezastruoase asupra forțelor implicate: liniile de comunicații sunt tăiate, comandamentele – separate de trupele din subordine, unitățile de sprijin logistic – împrăștiate, iar trupele pot fi atacate din orice direcție.

Din momentul în care cercul se închide, fiecare militar prins în încercuire este un potențial prizonier. Primul efect al unei încercuiri iminente îl reprezintă intensificarea confuziei trupelor, pozițiile de apărare sunt mai greu de organizat, iar capacitatea de orientare pentru o ripostă adecvată este mult diminuată.

Acesta era contextul operațional în care s-au plasat efectivele Axei în noiembrie 1942, după ce trupele sovietice au realizat joncțiunea în zona Kalaci și au încercuit 250.000-300.000 de militari germani și români (cifrele diferă de la o sursă la alta), plus croați și voluntari ruși (Hiwis). Mărimea pungii la începutul încercuirii era de 65 km de la est la vest și de 35 km de la nord la sud.

Structurile de cercetare sovietice au estimat, eronat, după cum se va constata în momentul capitulării Armatei a 6-a pe 2 februarie 1943, că doar 85.000-90.000 de militari ai Axei se aflau prinși în încercuire, echipați cu 1.400 de tunuri, 10.000 de vehicule și 400 de tancuri și tunuri AT autopropulsate.

Încercuirea marii grupării germane nu a însemnat distrugerea imediată a acesteia. În plus, încercuirile precedente realizate de Armata Roșie până în toamna anului 1942 au demonstrat că forțele germane au opus o rezistență îndârjită chiar și după ce au fost prinse în încercuire.

La Stalingrad, germanii nu se grăbeau să capituleze și în niciun caz nu repetau greșelile majore ale forțelor sovietice care au fost încercuite în 1941, prin divizarea încercuirii în mai multe centre de rezistență izolate și executarea unor încercări repetate și disperate de a ieși din încercuire cât mai repede posibil. De exemplu, în ianuarie 1942, Corpul XX Armată a fost izolat de forțele principale ale Armatei a 9-a germane la Rjev, însă, destul de repede, în urma unui contraatac, a fost restabilită legătura cu aceasta.

Aprovizionate cu succes pe calea aerului, grupările germane încercuite au rezistat cu succes asalturilor sovietice și au fost eliberate în urma unor atacuri declanșate din exteriorul încercuirii.

Raportările primite de pe frontul de la Stalingrad l-au convins pe Hitler că situația era mai mult decât serioasă. Prin urmare, dictatorul german a ordonat mareșalului Manstein să abandoneze atacul planificat în zona orașului Velikie Luki, în partea de nord a frontului, și să preia comanda nou-înființatului Grup de Armate Don (Heeresgruppe Don) din regiunea Stalingradului.

Alegerea nu era întâmplătoare: Manstein era considerat cel mai valoros strateg al Wehrmachtului și dispunea de o vastă experiență în cooperarea cu trupele române, care au primit șocul cel mai puternic al ofensivei sovietice.

Hitler i-a promis mareșalului întăriri pentru refacerea defensivei Axei – nu mai puțin de șase divizii de infanterie, patru de tancuri și infanterie-moto și una de campanie a Luftwaffe, plus câteva unități de apărare AA (antiaeriană). Dintre acestea, doar diviziile de infanterie erau la îndemână, restul urmând să sosească la începutul lunii decembrie.

În același timp, Hitler a convocat liderii aviației germane pentru consultări în privința unui aspect important: era Luftwaffe pregătită pentru executarea unui pod aerian?

Culisele deciziei fatale

De la terminarea războiului, aproape toți istoricii care au tratat Bătălia de la Stalingrad l-au acuzat pe Reichsmarschall des Grossdeutschen Reiches Hermann Göring – mareșal al Marelui Reich German și comandant al aviației germane – pentru decizia de executare a podului aerian, pretinzând că atunci când Hitler l-a întrebat dacă Luftwaffe poate executa podul aerian, șeful forțelor aeriene germane a făcut promisiunea pripită că operațiunea este fezabilă, sperând că succesul probabil obținut în urma executării acesteia va reface prestigiul categoriei de forțe pe care o conducea.

Acest punct de vedere reiese pregnant chiar și din memoriile lui Manstein: „Nu sunt sigur dacă asigurările frivole date de Göring lui Hitler au fost făcute necunoscând capabilitățile reale existente sau dintr-o nevoie disperată de admirație. Indiferent de motiv, Göring este responsabil”. Ulterior, majoritatea istoricilor s-au raliat acestei opinii, general acceptate, cu foarte puține excepții.

Ce l-a determinat pe Hitler să dea ordinul de condamnare la moarte a Armatei a 6-a?

În timpul unei convorbiri telefonice desfășurate pe 23 noiembrie 1942, Hitler l-a întrebat direct pe Göring dacă aprovizionarea trupelor încercuite este posibilă. Șeful Luftwaffe a replicat scurt: „Acest lucru pare fezabil”.

Astfel, promisiunea lui Göring, alături de alte asigurări pripite, l-a determinat pe Hitler să ia această decizie care, fără îndoială, a reprezentat o cotitură majoră în desfășurarea Bătăliei de la Stalingrad. Cu toate acestea, deși a fost printre cei responsabili pentru una dintre cele mai neinspirate decizii ale războiului, Göring nu este singurul vinovat de acest dezastru.

Șeful Statului-Major al Forțelor Aeriene (Luftwaffe), Generaloberst Hans Jeschonnek (general-colonel), a ajuns la Cartierul General al lui Hitler de la Comandamentul său din Prusia de Est, pregătit pentru a discuta rolul aviației în viitoarele operațiuni de ieșire din încercuire sau despresurare, considerate cursurile de acțiune cele mai probabile pentru contextul operațional de la Stalingrad. Göring era prea „ocupat” să participe – prezida o conferință pe teme petroliere la Carinhall, proprietatea sa din Berlin.

Până în prezent, nu au fost descoperite stenograme ale întrunirii dintre Hitler și Jeschonnek, dar se cunosc aspectele principale ale discuției: dictatorul german a explicat că Armata a 6-a urma să fie încercuită complet, că va organiza un nou grup de armate sub comanda lui Manstein (Heeresgruppe Don, înființat pe 21 noiembrie) și se va lansa curând o operațiune de despresurare. Hitler spera nu numai să scape din încercuire forțele Axei, ci și să recâștige terenul pierdut și să organizeze o nouă linie puternică de apărare.

Aparent, înțelegând că încercuirea forțelor Armatei a 6-a era temporară, Jeschonnek l-a asigurat pe Hitler că dacă sunt puse la dispoziție avioane de transport și bombardiere (convertite în aparate de transport) și vor fi organizate și menținute aerodromuri echipate corespunzător în interiorul și în afara pungii, Luftwaffe va fi în măsură să execute podul aerian pentru aprovizionarea forțelor încercuite.

Totodată, generalul a reamintit succesul repurtat de forțele aeriene germane din iarna anului 1941-1942, care au reușit să aprovizioneze cei peste 100.000 de militari germani încercuiți în punga de la Demiansk pentru mai multe luni cu tot ce era necesar luptei. Replica spontană, dar neinspirată a lui Jeschonnek, prin care îl asigura pe Hitler că Luftwaffe era în măsură să aprovizioneze forțele încercuite la Stalingrad, l-a satisfăcut în mod deosebit pe dictatorul german.

În după-amiaza de 21 noiembrie 1942, i-a transmis un mesaj direct lui Paulus, ordonându-i să reziste pe pozițiile actuale, „...în ciuda încercuirii temporare”. În privința podului aerian, a adăugat Hitler, „vor fi transmise noi ordine”.

Cu siguranță, Hitler nu s-a gândit niciun moment la executarea unui pod aerian de amploarea și durata celui de la Demiansk. Acesta credea că Manstein va despresura forțele de la Stalingrad și va restabili defensiva Axei în partea de sud a frontului. Între timp, Armata a 6-a urma să fie aprovizionată pe calea aerului.

(...)

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 287 al revistei „Historia” (revista:287), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 12 decembrie - 14 ianuarie, și în format digital pe platforma paydemic.