Planificarea Armaghedonului. Tacticile de război, din 1914, ale Marilor Puteri

La începutul secolului XX, tensiunile crescânde dintre Marile Puteri europene au determinat elaborarea unor planuri ample de război. Totuşi, în primii ani de pace dinaintea anului 1914, cu toţii păreau să fi uitat vorbele Mareşalului von Moltke:„Niciun plan de bătălie nu a supravieţuit vreodată contactului cu inamicul”.

PLANUL SCHLIEFFEN AL GERMANIEI

Franţa a fost duşmanul implacabil al Germaniei Imperiale încă de când Napoleon III a fost înfrânt, în mod umilitor, în războiul franco-prusac din 1870-1971, pierzând Alsacia şi Lorena. Strategii germani erau convinşi că Franţa va dori să se răzbune, astfel că preîntâmpinarea unei asemenea tentative a devenit cea mai mare prioritate militară a Germaniei.

Iniţial, nu aveau de ce să se teamă, căci abila diplomaţie a Cancelarului Otto von Bismarck a izolat Franţa, care oricum era prea slăbită pentru a înfrunta armatele germane fără a se baza pe aliaţi puternici. După retragerea lui Bismarck, în 1890, după discuţii în contradictoriu înverşunate purtate cu tânărul şi arogantul Kaiser Wilhelm II, situaţia internaţională s-a deteriorat  rapid, căci Europa s-a împărţit în tabere armate rivale.

Până în 1894, Franţa şi Rusia deja semnaseră o serie de tratate de apărare pentru a contrabalansa alianţele Germaniei cu Austro-Ungaria şi Italia. Din acest moment, Germania a început să se confrunte cu scenariul de coşmar al unui „război pe două fronturi”, iar Contele Alfred von Schlieffen, Şeful Statului Major General, şi-a dedicat 11 ani pentru a elabora un plan de combatere a acestui risc. Planul său a fost finalizat în 1905.

Ca un baros, ca un compresor

Schlieffen a ştiut că orice atac frontal asupra graniţelor franco-germane putea fi respins cu putere prin fortăreaţa franceză construită încă din anii 1870. Aşadar, a planificat o ofensivă „indirectă”, prin care cea mai mare parte a Armatei Germane s-ar deplasa într-un arc, prin Olanda, Belgia şi apoi prin nordul Franţei pentru a împresura Parisul, realizând un circuit asemănător cu traiectoria de pendulare a unui baros.

În acest fel se oferea posibilitatea lovirii armatelor franceze prin spate, dacă ar fi putut să le ademenească să lanseze o ofensivă împotriva unor trupe restrânse de germani care apără Alsacia şi Lorena.

Viteza de reacţie era vitală pentru succesul Planului Schlieffen – era estimat că Franţa trebuia să fie scoasă din război în şase săptămâni, după care corpul principal de armată al Germaniei va trebui transferat pe Frontul de Est pentru a opri o ofensivă anticipată a „compresorului” rusesc în Silezia şi Prusia de Est.

Schlieffen, alături de personalul său, a dedicat un efort imens în gândirea „mecanicii” planului, însă, aşa cum adesea se întâmplă, ei au lucrat într-un mediu în care totul era subordonat consideraţiilor militare. Repercusiunile diplomatice dramatice ce ar fi fost provocate de invazia statelor neutre Belgia şi Olanda au fost ignorate şi nici chiar consecinţele militare pe termen lung nu au fost niciodată analizate în mod serios.

Moltke cel tânăr, reformatorul

De Revelionul anului 1906, Schlieffen a ieşit la pensie, fiind succedat de Helmuth von Moltke. El a modificat substanţial planul până la momentul când a fost pus în aplicare în 1914. A abandonat ideea invaziei Olandei şi a întărit trupele ce aveau să apere Alsacia şi Lorena.

Deşi a fost mult criticat pentru aceste mutări, Moltke a reuşit, de fapt, să crească şansele de succes ale planului, îndepărtând necesitatea de a desemna forţe pentru a-şi proteja flancul drept de contr-atacurile olandezilor. Totuşi, excluzând un atac prin teritoriul olandez, avansul germanilor era comprimat într-un singur front îngust, cu drumuri sufocate de coloane de marş ce atingeau şi până la 130 de km.

Armata 1, formată din 250.000 de oameni, aflată în extrema dreaptă trebuia să înainteze 650 de km în 25 de zile pentru a-şi atinge obiectivele de pe râul Sena. Schlieffen a observat numai că trupele sale vor trebui să facă „sforţări foarte mari” – şi toate manevrele germane dinaintea războiului presupuneau marşuri de forţă aprige.

Observatorii străini ai acestor manevre au fost surpinşi de accentul, aproape inuman, pus pe viteza de marş. Dar, aşa cum se spunea în „Times History of the War:The Battlefield of Europe”:„starea de osteneală la care au fost reduşi oamenii era acceptată ca un rău necesar. Ceea ce conta era executarea la timp a programului stabilit cu orice preţ.”

O greşeală fatală. Nimeni nu e înapoi acasă înainte ca frunzele să cadă

Evenimentele din august 1914 au descoperit greşeala fatală a planului – aceea că era nerealist dată fiind tehnologia vremii. Soldaţii şi proviziile puteau fi transportate cu trenul cu mare eficacitate, dar dincolo de capetele de şină, erau limitaţi la viteza de marş a infanteriei şi a artileriei trase de cai. Trasportul auto militar era, încă, o raritate în Germania:cele cinci armate angajate în Planul Schlieffen nu aveau mai mult de 500 de camioane între ele, un număr complet inadecvat pentru a menţine viteza ofensivei.

Comandamentul şi controlul german îşi atinsese, de asemenea, limita, existând numai câteva radiouri, nedemne de încredere şi acelea, precum şi telefoane de teren primitive, care luau peste picior, practic, ideea lui Schlieffen că întreaga comandă putea fi realizată cu succes dintr-un sediu central plin de telefoane – cum spunea el, „ca o instrucţie de batalion”.

Mai rău chiar, radiourile disponibile erau, adesea, utilizate greşit, întrucât o mare parte a traficului radio era transmis într-o formă necodată şi era interceptat rapid de adversari. Comandantul de brigadă Charteris îşi amintea de „un comandant german serviabil care trimite în mod constant mesaje şi ordine unităţilor lui prin radio fără să le codifice”, astfel făcând un serviciu adversarilor. Charteris adăuga:„Presupun că el crede că noi nu ştim germană!... Dumnezeu să îl binecuvânteze! Îi voi da o băutură dacă îl voi vedea vreodată când se va sfârşi războiul.”

Înfrângerea Germaniei în prima bătălie de pe Marna din septembrie 1914 a marcat eşecul Planului Schlieffen şi conştientizarea faptului că soldaţii nu vor fi „acasă înainte ca frunzele să cadă”. Avea să fie un război mult mai lung decât oricine îşi putuse imagina.

Planurile navale germane

În contrast cu larg elaboratul Plan Schlieffen, planificarea de război germană în domeniul naval aproape că nu exista în deceniul dinaintea anului 1914. Toate eforturile Amiralului Tirpitz erau concentrate pe construirea unei flote de luptă capabilă să înfrângă sau măcar să lezeze cât mai rău cu putinţă Marea Flotă Britanică. Nu s-a gândit serios prea mult la conceperea unei strategii navale eficiente. Pare să fi presupus că Marina Regală pur şi simplu ar ieşi din port la momentul izbucnirii războiului încercând să distrugă pericolul înfăţişat de Hochseeflotte (Flota Mării Libere, flota de război a Marinei Imperiale Germane), într-o a doua punere în scenă a bătăliei de la Trafalgar.

Adoptarea de către britanici a „blocadei de la distanţă”, prin blocarea Canalului şi Mării Nordului, dar şi retincenţa Kaiserului de a-şi expune pericolului dragele nave de război, a lăsat Hochseeflotte, în mare parte, fără slujbă. Acest lucru a forţat Marina îşi îndrepte atenţia asupra submarinelor, până atunci puţin apreciate, şi a dus la apariţia strategiei periculoase a a războiului nerestricţionat al U-boat-urilor – ceea ce a jucat un rol semnificativ în declaraţia de război a SUA împotriva Germaniei, în aprilie 1917.

PLANURILE B ŞI R ALE AUSTRO-UNGARIEI

Imperiul Austro-Ungar îşi extinsese teritoriile din Balcani cu câţiva ani înaintea izbucnirii războiului, notabilă fiind anexarea Bosniei şi Herţegovinei, în 1908. Acest eveniment a dus la antagonizarea Serbiei, care avea ambiţii de întemeiere a unui singur stat Yugoslav (Slavii Sudici), dar şi a Rusiei, care considera Balcanii în sfera sa de influenţă. Această ostilitate s-a reflectat în două planuri principale de război, concepute de Mareşalul Conrad von Hötzendorf, Şeful Statului Major al Austro-Ungariei.

Ambele planuri presupuneau un război scurt, în care Serbia ar fi fost înfrântă în mod hotărâtor. Primul, Planul B (Balcanii), angaja trei armate pentru a-i nimici pe sârbi, alte trei deplasate în Galiţia pentru a preveni o intervenţie a Rusiei. Cel de-al doilea, Planul R (Rusia), a modificat balanţa de forţe, angajând patru armate în Galiţia şi două în invadarea Serbiei. Cel din urmă a stat la baza strategiei Austro-Ungariei în 1914, dar a dus la o serie de înfrângeri umilitoare din partea forţelor sârbe şi ruseşti, din moment ce divizarea forţei a însemnat că Austro-Ungaria nu avea o forţă puternică, preponderentă, pe niciunul dintre fronturi.

Marina Austro-Ungară

Marina Autro-Ungară era constituită din două elemente principale:flotila de pe Dunăre, formată din nave ce serveau la monitorizarea râului şi din canoniere, şi o flotă de război aflată la Pola, pe coasta Adriaticii (astăzi în Croaţia).

Principalul rol al flotilei de pe Dunăre era să sprijine invazia Serbiei de către Armată, în timp ce navele cantonate la Pola trebuiau să acţioneze ca o barieră împotriva oricăror mişcări ostile din partea flotei Italiei. (Deşi Italia era, nominal, un aliat, revendicările sale de lungă durată faţă de Tirolul de Sud şi teritoriile de-a lungul coastei Adriaticii au reprezentat o sursă constantă de fricţiuni. După ce i s-a promis control asupra acestor arealuri de către Antantă, Italia a declarat război Imperiului Austro-Ungar, în mai 1915.)

PLANUL XVII AL FRANŢEI

După pierderea Alsaciei şi Lorenei în favoarea Germaniei, în 1871, planurile de război ale Franţei s-au concentrat pe recuperarea acestor teritorii. În 1898, Statul Major General Francez a adoptat Planul XIV (cel de-al 14-lea plan de război din 1875).

Acest plan se baza pe o centură de fortificaţii, precum Lonwy, Verdun, Epinal, Belfort, care au fost contruite de-a lungul frontierei estice a Franţei după războiul franco-prusac. Francezii doreau să ducă o campanie defensivă până ce armatele ruseşti, ce se mobilizau încet, îi forţau pe germani să canalizeze forţe mari pe Frontul de Est. În acest moment, ofensiva franceză putea fi lansată pentru recuperarea Alsaciei şi Lorenei.

Planul XV din 1903 avea, de asemenea, cu un pregnant caracter defensiv, dar Planul XVI din 1909 a văzut posibilitatea unei ofensive germane prin Belgia pentru a ocoli frontiera franceză fortificată. Generalul Victor Michel, Şeful Statului Major la acea vreme, considera că era posibil ca întregul război să fie luptat pe teritoriul Belgiei. Şi-a imaginat că 700.000 de oameni – aproape două treimi din armata franceză – împreună cu BEF (Forţa Expediţionară Britanică) puteau fi mobilizaţi pe frontiera cu Belgia.

Dar viziunea lui Michel a provocat oarecare ostilitate din partea grupului, din ce în ce mai influent, ofiţerilor antrenaţi de Colonelul (apoi Mareşalul) Ferdinand Foch, Instructor Şef la Şcoala Militară Superioară Franceză.

Teoria ofensivei

Antrenamentul lui Foch punea accent pe importanţa ofensivei şi, prin urmare, pe stabilirea unei dominări morale pe câmpul de luptă. Această concepţie, la timpul cuvenit, a venit să construiască strategia franceză – dar într-o formă distorsionată, devenind mai mult decât o dispoziţie de lansare a unor atacuri repetate, indiferent de situaţie.

Noua doctrină a fost inclusă în Planul XVII din 1913, care începea cu declaraţia:„În orice condiţii, intenţia Comandantului Suprem este să se avanseze, toate forţele unite, un atac asupra armatelor germane.” În practică, ce însemna acest lucru era un asalt frontal asupra Alsaciei şi Lorenei, cu patru armate franceze, însumând 900.000 de oameni, sprijinite de o a cincea armată de rezervă, formată din 160.000 de oameni. Chiar mai rău, oficialii erau complet orbi când venea vorba de progresul tehnologiei militare. De pildă, Inspectorul-General al Infanteriei observa că „mitralierele nu vor face nici cea mai mică diferenţă”.

Tacticile pe câmpul de luptă au revenit la o formă înrudită cu acelea din războaiele napoleoniene. „Times History of the War:The Battlefield of Europe” nota:„Asaltul final avea să fie dat în masă... bazându-se mai degrabă pe rapiditate şi pe baionetă decât pe foc, în această ultimă fază de acţiune.”

În mod nesurprinzător, încercarea de a pune Planul XVII în acţiune a dus la Bătălie a Frontierelor dezastruoasă, în care francezii au fost înfrânţi şi au pierdut cel puţin 140.000 de oameni.

Planurile navale franceze

Până la semnarea Antantei Cordiale din 1904, Marea Britanie era văzută ca inamicul tradiţional al Franţei. Conştientizând faptul că era imposibil să egaleze flota de război a Marinei Regale, strategii francezi au dezvoltat doctrina Jeune Ecole, sub care flotile puternice de vedete şi submarine urmau să erodeze, treptat, supremaţia navală a Angliei.

După 1904, situaţia s-a schimbat complet. O serie de discuţii navale anglo-franceze au dus la un acord de facto că navele de război franceze vor fi concentrate în Mediterana pentru a prelua posibilele atacuri austro-ungare, în timp ce Marina Regală îşi asuma responsabilitatea protecţiei coastei atlantice a Franţei şi a coastei Canalului.

PLANURILE A ŞI G ALE RUSIEI

Puterea şi încrederea în sine ale Rusiei au fost distruse din cauza înfrângerii suferite în războiul ruso-japonez şi de revoluţia din 1905. Perioada dintre 1908 şi 1914 a fost, totuşi, una de remarcabilă revigorare şi modernizare, apărând o Rusie mult mai de temut decât era cu zece ani mai devreme.

Investiţia în drumuri feroviare strategice a uşurat şi a făcut mai rapid procesul de mobilizare, în timp ce armata Ţarului se înmulţea, pe timp de pace, de la 1.250.000 la 4.000.000 de oameni. Până în 1913, Şeful Statului Major Rus, Generalul Jilinski, putea promite, cu încredere, aliaţilor francezi că Rusia va trimite cel puţin 800.000 de oameni la frontiera cu Germania, în a cincisprezecea zi de la mobilizare.

Această desfăşurare de trupe oferea un fundament pentru punerea în aplicare a unuia dintre cele două planuri. Planul G era conceput pentru a contra o ofensivă germană la scară largă. În acest caz, ruşii nu ar încerca să apere frontiera, ci să ducă o serie de acţiuni de întârziere înainte să contra-atace după sosirea întăririlor la sfârşitul mobilizării. Această tactică era asemănătoare cu strategia Rusiei împotriva lui Napoleon în 1812 şi avea, probabil, cea mai mare şansă de succes.

Alternativa era Planul A al Generalului Danilov (cunoscut şi ca Planul 19), din 1910, revizuit în 1912. Acest plan presupunea, corect, că ofensiva iniţială a Germaniei era direcţionată împotriva Franţei, caz în care armatele ruseşti trebuiau să invadeze Prusia de Est şi Silezia.

Deşi a fost aprobat cu mult entuziasm de către francezi, care îl vedeau ca o modalitate de a scoate armatele germane de pe Frontul de Vest, planul s-a dovedit a fi dezastruos, ducând la o înfrângere zdrobitoare a Rusiei în bătălia de la Tannenberg, din august 1914.

Spre deosebire de performanţa ruşilor în dezastrul de la Tannenberg, armatele ruseşti din sudul Poloniei au respins atacul Austro-Ungariei, cu 90.000 de oameni, producând cel puţin 350.000 de victime înainte să contra-atace în Galiţia.

Marina Imperială Rusă

Puterea navală a Rusiei a trebuit să fie aproape complet reconstruită după războiul cu Japonia, prioritate având flotele din Marea Baltică şi Marea Neagră, în defavoarea celei din Orientul Îndepărtat. Ţarul a autorizat crearea unui Stat Major Naval, în 1906, pentru a conduce programul de reconstrucţie, care a primit un imbold şi după ce tensiunile internaţionale au crescut după Criza Bosniacă din 1909.

Noile cuirasate din clasa Gangut, crucişătoare şi distrugătoare de război au fost trimise în Flota din Marea Baltică, cu rolul primordial de a proteja St. Petersburgul. După înrăutăţirea relaţiilor cu Turcia, au fost trimise noi nave, printre care şi cuirasate din clasa Împărăteasa Maria, în Marea Neagră.

PLANURILE DE RĂZBOI ALE MARII BRITANII

Marea Britanie nu a avut niciun plan de război, aşa cum au fost cele ale Franţei, Germaniei, Austro-Ungariei sau Rusiei. În mod singural, Anglia era o putere maritimă, ce se baza, în principal, pe forţa navală şi mai puţin pe armată. În mod tradiţional, Marea Britanie a încercat să nu facă mai mult decât să menţină o „balanţă de putere” în Europa.

Cheltuielile majore ale Marii Britanii au fost puse în slujba asigurării că Marina Regală era cel puţin egală în forţă următoarelor două forţe navale combinate. Acest „principiu al celor două puteri” a fost formalizat prin Naval Defence Act (Actul de Apărare Navală) adoptat în 1889, dar a fost, de fapt, urmat încă din cea de-a doua jumătate a secolului XIX.

Până în 1904, Marea Britanie a văzut întotdeauna Franţa şi Rusia ca principalii săi inamici potenţiali – ajunsese aproape de război în 1898 în urma „incidentului Fashoda” şi exista o rivalitate continuă cu Rusia cu privire la sferele de influenţă în Persia, Afganistan şi China.

Dar expansiunea navală agresivă promovată de Germania a împis Marea Britanie în alianţe cu Franţa şi Rusia, între 1904 şi 1907. Aceste acorduri erau mult mai lejere decât tratatele ce legau celelalte Mari Puteri.

Totuşi, discuţiile dintre armatele Angliei şi Franţei din 1906 au dus la convenirea asupra unui aspect:BEF (o cavalerie şi şase divizii de infanterie) vor fi trimise să acopere flancul stâng al Armatei Franceze în eventualitatea în care Germania ar invada Franţa. Până la izbucnirea războiului, guverne britanice succesive nu au recunoscut faptul că acest angajament făcea ca Armata Britanică să lupte pe continent ca o formaţiune subordonată francezilor.

Planificarea navală de război a Angliei a suferit din cauza lipsei oficiului de Personal Naval, creat abia în 1911, când Winston Churchill a devenit Primul Lord al Amiralităţii. Politica „blocadei de la distanţă” faţă de Germania a apărut, în grabă, în perioada scurtă ce a anticipat izbucnirea războiului, dar s-a dovedit a fi eficientă, producând pagube mari economiei de război a Germaniei.

Sursa:Military History Monthly, august 2014