Plaja și Cazinoul din Constanţa, atracțiile protipendadei de altădată

Autor: lect. univ. drd. Mariana COJOC

Dintotdeauna, fascinația celui mai important oraș al României din provincia Dobrogea, Constanța, a fost dată de Marea Neagră. Nimic nu putea fi comparat și atunci, cu splendoarea zilelor petrecute la plajă la Mamaia, orașul trăind intens lunile de vară, „băile” atrăgând o lume cât mai diversă, pe lângă cea destul de eterogenă etnic a Constanței.

Rochiile la modă se etalează musai pe bd. Elisabeta

Odată ajunși la malul Mării, „sezoniștii” se puteau caza la „splendida” Villa Veneția, marele hotel cu pensiune Carol I (90 de camere și saloane, director L. Kremer), Hotel Regal (situat în centrul orașului, 50 de camere, antreprenori - Frații Gheorghiu), Hotel Europa (beneficia de un restaurant de prim-rang, berărie, cinematograf, orchestră națională, antreprenor - Gheorghe Stavridi), La Hrisicos (strada Traian nr. 1, antreprenor - Andrei Georgeopol) sau La Armata Română (strada Carol, antreprenori - Frații Duzoglu).

La începutul secolului XX, pentru cei veniți în “sezon”, era de bonton plimbarea pe Bulevardul Elisabeta Doamna, unde se etalau cele mai avangardiste toalete (rochiile „la modă” se puteau cumpăra și de la renumitul magazin de manufactură din oraș La Lascaridis, de pe strada Carol nr. 188; de la Filoti Botez care desfăcea produsele la sediul din strada Mircea cel Mare, nr. 1).

Cei mai buni mici, la cârciuma lui Ghiță

Grădinile, berăriile și cinematografele se încărcau în fiecare seară. Astfel, la Berăria Regal, cânta orchestra națională, la Carpați era program de variete, la Principesa Maria era cinematograf și spectacol de variete „pentru toată familia”, la Cinema Edison programul era schimbat la două zile, la Arena Independenței, proprietatea lui Ghiță I. Gheorghe din Piața Independenței, un faimos local de noapte, se puteau consuma „mititei, fleici, antricoate și băuturi excelente”, în timp ce la Lăptăria Elvețiană, din strada Mircea, aveau de ales pentru numai 50 de bani – ochiuri cu mămăliguță, brânză, cașcaval sau ochiuri la capac pentru 40 de bani, ouă fierte – 20 bani, ciocolată sau ciocolată cu lapte – 25 bani, cafea cu lapte – 20 bani, sirop de zmeură – 20 bani, iaurt – 20 bani, unt proaspăt – 30 bani, lapte fiert – 15 bani, kefir – 15 bani, înghețată – 20 bani (în anul 1906, un arhivar câștiga 150 lei/lună, iar în anul 1915, 200 lei; medicul primar al orașului primea în 1906 – 430 lei/lună; un magazioner – 120 lei/lună în anul 1914). La toate acestea se adăugau delicatesele și colonialele de la Mercur (magazin situat în Piața Independenței nr. 42) sau de la cofetăriile Sublima, Pariziană sau Postelnicu.

La Mamaia se ajunge cu trenul

Pentru cei veniți vara la “băi”, Primăria fixa anumite taxe. În primii ani ai secolului XX, un abonament pentru întreg sezonul era de 30 lei și 20 lei pentru localnicii înstăriți, locuitorilor săraci ai orașului amenajându-li-se încă din luna august a anului 1899, între zona delimitată de strada 11 iunie și Cartierul Țigănesc, “loc de scăldat”. Drumul până la Mamaia în vagoanele trenului ticsit de lume, care făcea legătura cu orașul, dura 40 de minute. Vederea plajei de la Mamaia, după cum sublinia un reporter în vara anului 1912, „răscolea în sufletul omenesc atâtea simțuri și te făcea să uiți pentru un moment, toate mizeriile vieții, cu cortegiul ei întreg de suferinți în lupta aprigă pentru trai”.

Totul devenea mult mai ademenitor când, „în cadrul acestei priveliști încântătoare”, puteai admira „sburdălnicia nimfelor legănate de valurile mării”, notate în treacăt de fericitul reporter: „doamnele Guriță, Săveanu, Ierusalmi, Mavrojani, Dumitriu, Moscu, Corvin, Petrescu, Niculescu, Florian, Brăiloiu, Hecht, Gherghel, Natalia, Handoca și domnișoara Sebastian”. De asemenea, tot marea stârnea și focul mistuitor al dragostei, paginile ziarelor de vară fiind ticsite de versuri „răscolitoare”, chinuitoare chiar, într-ale amorului.

În Piața Ovidiu apare, în 1894, un telescop

Totodată, la începutul lunilor de vară, Primăria înregistra numeroase cereri “pentru distracția publicului”. De exemplu, la 1 martie 1893, Constantin Dobril a obținut permisiunea de a merge prin oraș cu două păsări “care trag planete”; în vara aceluiași an a fost instalată în Piața Independenței “o țintă americană”, de către Sotir Xantapulo, iar un an mai târziu, Atanase Popajoancu, astronom de profesie, a montat un telescop în Piața Ovidiu.

Cazinoul - mărgăritarul Mării

Emblematic însă, pentru orașul Constanța, Cazinoul (clădirea a fost terminată în anul 1912) era considerat în epocă „mărgăritarul Mării Negre”, locul unde se putea petrece zi și noapte, unde se organizau regate, serbări, concursuri de înot și bărci sau puteau fi admirate până târziu în noapte, impresionante focuri de artificii. “ Cazinoul are două puteri atrăgătoare – femeia și banul’, scria Expresul, din 23 august 1912.

Foto: © ZodiacsLion / Wikimedia Commons

Pe scena Cazinoului puteau fi aplaudate nume sonore ale vremii, cum ar fi: Ianii Meryen de la Teatrul Grand Guignol din Paris (considerată „o delicioasă artistă”), Amylla, dansatoare de la Empire de Londre, Lotte Sarov, „mare artistă”, Jean Mergen, o excelentă comediană din Paris, Marouss Destrelle, Mania Zlatovska, pianistă, „diplomată a Conservatorului din Berlin” sau „frumoasa Rosa”, baroneasa de Hohenhaum, fostă Rosa de Schonberger, o aventurieră expulzată în 1899 din Budapesta, implicată într-un proces de șantaj.

Tot la Cazinou, potrivit rubricii Ecouri din ziarul local de sezon Expres-Informator, în 1912, enigmaticul „domn C.”, binecunoscut în societatea înaltă bucureșteană, a dat lovitura, câștigând „în cercul intim, bineînțeles, 21.000 lei”. De asemenea, dintre evenimentele mondene sărbătorite la Cazinou, amintim „Marea serată de gală”, de pe 7 septembrie 1912, dată în beneficiul artiștilor, unde s-au întrecut două mari orchestre – una franceză, condusă de E. Reynard și cealaltă germană, aflată sub bagheta lui Hodeche.

Foto: © ZodiacsLion / Wikimedia Commons

Serata s-a încheiat cu un „bal monstru”, plin de tot felul de surprize. Mult așteptat a fost și un alt bal, „al Crizantemelor”, din 13 septembrie 1912, considerat ca fiind cel mai frumos din câte au existat vreodată în Constanța. Sub patronajul domnișoarei Mărioara Pariano au fost organizate concursuri de frumusețe, de dans și de ... toalete.

Viața din port este o altă viață

O altă dimensiune a orașului dobrogean, de fapt cea care a contribuit la ridicarea sa rapidă, se contura în port. Acolo privirea se oprea asupra hamalilor (organizați în cete de zece oameni, fiecare purtând la mână o mică placă, indicând numărul, profesiunea și ceata sa) sau la bastimentele ancorate ale diferitelor state, nemaigăsindu-se nimic din cochetăria Bulevardului Elisabeta. Aceeași lume „amestecată” se găsea însă și în port căci vara, numărul celor veniți să lucreze era foarte mare, iar atunci când era posibil, obțineau din partea Prefecturii dreptul de a-și construi bărăci provizorii din scânduri.

O viață aparte duceau marinarii Societății Maritime Române (înființată în 1895 și care dispunea de două linii: Orientală și Occidentală), care aveau reglementat prin lege (Legea pentru organizarea Marinei Comerciale din 21 februarie 1907) ce trebuiau să primească drept hrană. Astfel, potrivit art.10, din Regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii pentru organizarea Marinei Comerciale, “hrana care urmează a se da la bord echipajelor va fi aceea stabilită după următoarea listă - cantități zilnice de alimente:

- în port, o pâine de un kg,
- în mare, 750 gr galete,
- 1 kg mălai (numai când se dă brânză),
- 400 gr carne proaspătă (în port),
- 350 gr carne conservată (în mare),
- 600 gr peote proaspăt (în port),
- 500 gr peote conservat (în mare).
- Varza sau cartofii, sau legumele, fasolea, mazărea - 400 gr/zi când se gătește cu carne; 650 gr/zi când se gătește de post.

Zarzavaturi pentru supă și celelalte ingrediente, după necesitate. Brânza ca mâncare - 250 gr, însă numai la prânz sau seara. Cafea, ceai, cât e necesar; iar zahărul se va da în mână, câte 50 gr/zi, fiecărui om; orez, paste făinoase – la supă, 50 gr, și în mâncare – 250 gr. Pâine se dă, în mare, trei zile după plecarea din port. Carnea proaspătă se va da în mare, o zi după plecarea din port, iarna se va da carne proaspătă până la patru zile după plecarea din port”.

În 1895, trenul internațional oprește la Constanța o dată pe săptămână

Pentru a se impulsiona activitatea S.M.R., conform contractului din 1889 între Căile Ferate de Est Franceze și Căile Ferate Române, trenul Orient-Express, care circula până la Giurgiu, de unde călătorii pentru Istanbul foloseau ruta Sofia–Varna, apoi navele Loyd Austria, a fost dirijat spre Constanța. Același lucru s-a petrecut și în 1895, când trenul internațional Ostende–Viena, ce avea legături și cu Londra, ajungea la Constanța o dată pe săptămână, sub denumirea de Ostende Constantza Express.

De asemenea, la 1 martie 1899, a fost semnat un acord între Germania și România, stabilindu-se legături între Berlin–Cracovia–Lemberg–Bucureoti–Constanța, prin care se scurta drumul spre Constantinopol cu 64 ore față de ruta prin Sofia; distanța Constanța-Istanbul era parcursă de navele S.M.R. în 12 ore; Paris- Istanbul, prin Constanța, – 63 ore; Londra- Istanbul, prin Constanța – 72 ore. Din Constanța spre Constantinopole navele își ridicau ancora, noaptea.

Pe cheu, în zgomotul asurzitor al sirenei, se puteau distinge siluetele grăbite ale pasagerilor străini coborând din trăsuri luxoase, curioși - înghesuindu-se pentru a trage cu ochiul la strălucirile navei sub clar de lună, hamali - poticnindu-se în încercarea de a urca la bord ultimele bagaje, precum și întârziații. Despărțiri zgomotoase cu lacrimi sau zâmbete și îmbrățișări largi, în timp ce ultimele comenzi de dinaintea plecării răsunau nestingherite.

Sifilis, holeră și febră tifoidă

Prin port, pătrundeau în oraș și diferite boli, cu un grad ridicat de periculozitate, cum ar fi: holera, sifilisul (foarte multe cazuri erau înregistrate în oraș), febra tifoidă, anghina difterică, putându-se vorbi de o mortalitate destul de ridicată, comparativ cu întreaga Dobroge. În sezon, existau medici veniți din Bucureoti care își deschideau cabinete la Constanța, cum a fost cazul doctorului Paulman, din strada Ovidiu nr. 1, „specialist în boli de femei, de nervi, boli de piele și sifilitice”.

Măsurile Consiliului de Igienă Publică și Salubritate au fost în acest caz, dintre cele mai diverse, încercându-se prin diferite mijloace reducerea mortalității: gunoaiele au fost scoase în afara spațiului locuibil, la o depărtare de 2 km; “femeile prostituate, individele vagaboande de ambe sexe (sic!), afectate de boli venerice au fost internate până la vindecare”; de două ori pe lună, era obligatorie desfundarea latrinelor, casele din suburbii trebuiau curățate cu lapte de calcar; “comercianții de vechituri” erau obligați a dezinfecta hainele; “în fiecare duminică toți sacagii orașului” erau obligați să se prezinte în Piața Oborului pentru spălatul sacalelor; trupele de soldați și căruțași care s-au întors în cazărmi în august 1913, trecând prin Constanța, au fost cantonate la marginea orașului, timp de cinci zile, fiind sub observația personalului sanitar disponibil; vaccinarea locuitorilor în cazul unor epidemii era, și ea, obligatorie (ex: epidemia de variolă, din iunie 1914). S-a ajuns până acolo încât, conform unei adrese a Direcțiunii Administrațiunii Județene și Comunale din anul 1914, din cauza înmulțirii cazurilor de boli venerice în Constanța, “artiștii și artistele să fie obligați a se prezenta la medicul din oraș sau port”.

Sfaturi pentru băile de aer și de mare

De asemenea, cei veniți să profite de soarele și apa mării primeau, prin intermediul presei de sezon („Sirena”, „Expres-Informator”), „indicații” cu privire la păstrarea propriei sănătăți. Astfel, persoanele slabe nu trebuiau „să-și sustragă corpul de la acțiunea binefăcătoare a aerului, trebuind să trăiască încontinuu pe plajă”.

„Băile de mare” se făceau după anumite reguli, „în general ziua, dimineața pentru adulți și după-amiaza pentru copii (...) Cu toate acestea, când e cald, copiii pot și trebuie să facă baie dimineața. În acest caz, baia o vor lua întotdeauna, după ce mai întâi au făcut o mică plimbare și înainte de a fi simțit pofta de mâncare”. Cele mai multe articole, însă, erau profilate pe sfaturile în cazul „băilor de aer”, care „se puteau lua prin mai multe metode”:

- exista așa-numita „baie a lui Franklin” (savant american) – „baia de aer și de lumină se făcea la ore matinale, când creierul era în repaos”;
- „baia de aer a lui Priessnitz, în cameră, în care se înmoaie pielea cu apă”;
- „baia de aer luată îmbrăcat cu hainele, constând după ce mai întâi s-a îndeplinit preacțiunea, a ieși mai ușor îmbrăcat ca de obicei în așa fel ca să se simtă impresiunea de frig, apoi se va merge în astfel de condițiuni timp de cinci, 10, 15 minute (...) când sburlirea pielii devine intensă, se va îmbrăca pardesiul și se va continua promenada, pentru ca astfel să se asigure o reacțiune bună, prin îndeplinirea exercițiilor din postacțiune”.

La marginea orașului - bordeie cu geamuri din stomac de animale

Dacă străzile care duceau spre port erau străbătute de marii și micii negustori mereu grăbiți, în amestecul strâmtorat al trecutului se simțea încă, mirosul de seu prăjit și pilaful de “căpățână de oaie”. Dincolo de amețitorul carusel al „centrului”, la periferie, se puteau vedea în Constanța, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, foarte multe bordeie, în care locuiau în mare parte, populația musulmană, de fapt găuri făcute în pământ cu pereții neregulați, nelipiți, veșnic umezi, cu o fațadă din chirpici, cu unul sau mai multe ochiuri de geam acoperite de multe ori de “stomacuri uscate de animale”.

O ridicătură de pământ, acoperită cu paie, rogojini sau o cergă de lână reprezenta patul; lipseau sobele, iarna încălzirea făcându-se cu mangal sau tizic. În mahalalele orașului, cele mai multe bordeie serveau și ca adăpost al vitelor. Pentru înlăturarea focarelor de infecție, Consiliul Comunal, în 1890, a decis scoaterea bordeielor și a tuturor locuințelor insalubre din gropi, precum și vinderea către locatarii acestora a unei porțiuni de teren echivalent cu ceea ce au posedat, pentru un leu/m² .

Din aceleași motive, oborul de cereale a fost mutat la extremitatea vestică a orașului ca, de altfel, și toate magaziile. De fapt, în 1893, medicul primar al orașului - dr. Pellisier - consemna că numărul cel mai mare al morților provenea din rândul populației musulmane. Mare parte din bolile contagioase apărute în oraș, “izbucneau” în rândul turco-tătarilor săraci și țiganilor mahomedani. În mahala, „mai pomenit decât sfinții, decât biserica”, era cârciumarul.

În fața prăvăliei sale, se găsea „același grătar murdar, negru și unsuros, lângă care mititeii stau aliniați ca soldații. Sub paza muștelor zglobii, aceeași patricieni zemoși, cleioși și roșii, înșirați pe un băț suspect, aceleași perdele de pastramă neagră cu dungi galbene marmoreene atârnate la ușă, aceleași felii, ceva mai mici, sângerânde, de vacă asasinată, transformabile în fleici, pârjoale, vrăbioare” (Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, Iași, p. 93).

Prostituție da, dar nu la vedere

De asemenea, o problemă importantă a Constanței chiar din momentul revenirii Dobrogei la țară, a fost cea a caselor de toleranță. Potrivit “Regulamentului orașului”, din 17 aprilie 1879, capitolul VI – „Despre femeile prostituate”, astfel de stabilimente puteau fi deschise doar de către femei și nu în vecinătatea bisericilor, birturilor sau cârciumilor, ferestrele caselor urmând a fi mereu acoperite, interzicându-se prezența acestora la ferestre, plimbarea în oraș în îmbrăcăminte sumară, indecentă sau „a face zgomot prin case cu bărbații ce frecventează asemenea localuri”.

Mai mult decât atât, s-a ajuns ca, printr-o ordonanță a Prefecturii Constanța, din 1912, să se interzică „artistelor” a umbla prin sală în costume indecente, „ori a adopta gesturi și profera expresiuni rușinoase”. Paginile ziarelor locale prezentau, cu titluri de senzație, și crimele pasionale de la periferie. Iată cum în septembrie 1912, după ce a divorțat și a luat copilul cu el, Amet Memet, din prea multă dragoste, s-a gândit că ar fi mai bine să se împace cu Sedie, soția sa. La refuzul acesteia a descărcat în trupul consoartei, patru focuri de armă.

Dar, într-un colț de cotidian, trecea aproape neobservat însă, articolul despre presupusele violuri ale profesorului de muzică Ion Baston de la școala profesională din Constanța. Izbucnirea Primului Război Mondial în anul 1914, a însemnat pentru orașul-port Constanța o diminuare accentuată a activităților sale comerciale, astfel încât de la un total al importului și exportului României derulate prin principala poartă maritimă a țării în anul 1913 de 1.378.869 t, s-a ajuns, în 1914, la 538.530 t, iar în 1915, la doar 52.132 t, mai puțin cu 15.417 t decât în 1879.

În luna ianuarie a anului 1915, în portul Constanța au intrat doar 54 de nave, din care opt aparțineau Imperiului Otoman, 13 -Bulgariei, 8 nave României, 5 Italiei, 2 Germaniei și au ieșit 50 de nave din care 27 au aparținut aceluiași Imperiu Otoman, 11 Bulgariei, opt României, trei Italiei, fiind importate 3.173 t orez și exportate 1.935 t petrol, ulei și sare.

În 1915 se descoperă ruinele cetății Tomis

Cu toate acestea, la 12 ianuarie 1915, Vasile Pârvan aducea la cunoștință Primăriei Constanța, descoperirea ruinelor vechii cetăți Tomis, solicitând fonduri pentru intensificarea cercetărilor arheologice (10 decembrie 1915); Teatrul Elpis avea în continuare reprezentații, se cerea un alt spațiu pentru Muzeul Național de Antichități (5 decembrie 1915), în timp ce angrosiștii locali foloseau prețuri de speculă, eludându-le pe cele maximale impuse de guvern, orașul ocupând oricum locuri “fruntașe”, la egalitate cu București, Galați sau Brăila în privința costurilor acestora, înainte de declanșarea conflagrației mondiale (multe dintre produsele desfăcute pe piața constănțeană nu corespundeau cerințelor minime de consum; din cantitatea totală a laptelui consumat în oraș, 45,80% era falsificată; vinul, în proporție de 17,80% iar cafeaua măcinată, în proporție de 66,50%).

Totuși, în lunile de vară ale anilor neutralității României, numărul celor veniți „la băi” (pentru care, de altfel, se făcea și reducere pe liniile ferate), în condițiile în care nu se mai putea pleca din țară în călătorie de plăcere, a crescut simțitor (un fenomen asemănător a fost înregistrat și la Sinaia).

Mărioara Voiculescu însuflețește atmosfera din perioada războiului

În 1916, sezonul a început, ca niciodată, de timpuriu, din aprilie, serbându-se la mare și vacanța de Paști. La Cazinou a fost angajată Compania Dramatică a Mărioarei Voiculescu (foto dreapta), putând fi văzuți pe scenă și Tony Bulandra, Ion Manolescu, regele Orchestrei Imperiale Ruse Balalaika, dansatorul Boris Troyanowsky; în reprezentații extraordinare, Maria Filoti, Ar. N. Demetriad, I. Livescu, G. Storin, Adelina Mărculescu, Nitta-Jo, Mitza Stănescu, regina fluierului, Ossada - echilibrist japonez sau „cântăreața internațională”, domnișoara Poummery.

Hotelurile erau ticsite de lume (la Palace erau cazați, printre alte personalități ale vremii, Constantin Mille, Prințesa Bibescu, Maria Filoti, dl. Pantazi, maior Radu Rosetti, dl. și dna. C.C. Arion), ca de altfel și casele particularilor, dar se continua să se vină la mare. Vremea era „calmă și răcoroasă”, domnind în atmosfera Constanței o liniște absolută, făcând din orașul de la malul Mării Negre, după spusele unui gazetar local, „o localitate ideală”, într-un timp imperfect. Nimic nu a anunțat dezastrul toamnei aceluiași an, sau anii grei ai ocupației inamice din Primul Război Mondial.

La prima ploaie de toamnă Constanța devine pustie

O scurtă privire asupra „vieții de sezon” constănțene ne arată cum cel mai important oraș al României de la Marea Neagră, pare a fi o prelungire a Bucureștilor, locul unde se venea pentru că era bine să fii văzut pe Bulevardul Elisabeta (ca și pe Calea Victoriei), la Cazinou, la hipodrom (M. Ghyka, ofițer de legătură pe cuirasatul rus Rostislav în 1916, la Constanța, nota în memoriile sale cum, înainte de masă, asista „la împerecherea armăsarilor pursânge arabi cu iepe, uneori greoaie, alteori grațioase, aduse în acest scop la herghelie.

Aceasta era urmată de o masă excelentă, în timpul căreia discutam savant psihologia complicată a frumoaselor animale, puse pe neașteptate unele în fața altora și îndemnate să sacrifice Geniul Speciei”), sau la băi, la Mamaia, mai ales că fițuicile mondene publicau liste cu protipendada venită la mare. Viața de lux a Constanței se limita însă la scurtele luni ale verii.

Era de ajuns ploaia de început de septembrie ca orașul să ia o altă înfățișare. Piața Ovidiu, atât de animată în luna august, devenea pustie, mesele din fața cafenelelor și cofetăriile se goleau și, ici colo, puteau fi văzute figurile obișnuite ale Constanței, grăbite, alergând după afaceri (treburile din port nu suportau amânare). Toamna însemna întoarcerea la viața liniștită a Constanței altor anotimpuri.