Piraţii care au îngrozit Roma Antică

Geograful grec Strabon, care scrie cam în jurul morţii lui Augustus, în 14 p.Hr., împarte lumea în două:o parte prosperă, aflată sub auspiciile Romei care încetăţeneşte ordinea şi stabilitatea, dar şi o parte sălbatică, barbară, care se îndeletnicea printre altele şi cu pirateria.

Stabilitatea din Marea Mediterană din timpul împăraţilor romani este un fenomen de dată recentă. Înainte de Augustus piraţii puneau mari probleme în zona pe care romanii o numeau ‘mare nostrum’. Pentru negustori pirateria nu era doar un pericol economic. Pe lângă încărcătură, piraţii puteau acapara membrii echipajului şi îi puteau vinde ca sclavi sau cere răscumpărări. Un conducător care avea mijloacele de a stârpi această pestă a mărilor avea dreptul de a fi onorat alături de zei. Mulţi conducători pretindeau că luptă împotriva pirateriei de dragul binelui public, deşi de multe ori interesul personal era la mijloc. Termenul de ‘pirat’ nu avea însă doar conotaţia de bandit pe mare, ci se folosea şi pentru oponenţii politici care trebuiau eliminaţi.

Spre deosebire de jefuitorii de pe uscat, piraţii aveau avantajul corăbiilor, raidurile lor fiind mult mai periculoase şi de anvergură mai mare. Lipsa unei autorităţi politice bine definite permitea înflorirea activităţilor proscrişilor, mai ales că în decursul războaielor dintre diverse regate şi cetăţi-stat deveneau piloni importanţi în jocul puterii. Multe comunităţi de la coastă recurgeau la comerţ cu piraţii sau la încurajarea acestora în detrimentul altor state. Rhodosul, dependent de comerţul maritim, câştigă multe laude în conflictul cu piraţii cretani, dar statul are resurse limitate. Până la finele secolului al II-lea a.Hr. Roma devine principalul actant în Marea Mediterană.

De ce se luptau romanii cu piratii?

Intr-o oarecare măsură cultura militaristă şi sistemul politic foarte competitiv i-au îndreptat pe aristocraţi să caute glorie în afara cetăţii pentru a-şi asigura respectul în cadrul ei. Propaganda pune însă accent pe calitatea lor de apărători ai celor slabi, pe cauza justă a războaielor. Se pretindea de exemplu intrarea în război cu ilirii pentru a proteja comercianţii italici şi micile state greceşti de la Adriatică de atacurile ilire. Si cucerirea insulelor baleare din 123-122 a.Hr.a fost justificată tot prin suprimarea pirateriei. Dar dincolo de propagandă sunt şi realităţi. Piraţii făceau într-adevăr ravagii în estul Mediteranei.

Deşi prioritatea armatelor romane la finele secolului al II-lea a.Hr. consta în combaterea incursiunilor triburilor germanice din Italia de Nord, presiunea din partea aliaţilor şi setea de glorie militara au contribuit la organizarea unei expediţii condusă de Marcus Antonius în sudul Turciei, în zona cunoscută atunci sub numele de Cilicia. Cilicienii aveau o reputaţie de piraţi feroce mai ales după ce în 140 a.Hr. Diodotus Tryphon, pretendent la tronul sirian, a intrat in alianţă cu ei. Raidurile săvârşite de aceştia în oraşele din Levant nu l-au ajutat foarte mult, dar evenimentele i-au încurajat pe cilicieni să jefuiască în continuare comunitaţile de coastă din Mediterana estică.

Marcus Antonius era în 103 a.Hr. pretor şi anul următor i se încredinţează războiul împotriva piraţilor cilicieni. Un succes militar i-ar fi crescut considerabil şansele de a avansa în carieră la rangul de consul, cea mai înaltă magistratură a Romei. Fortele sale se bazau în bună parte pe contingente greceşti, mai ales din Rhodos. Nu au supravieţuit relatări detaliate ale campaniilor sale din sudul Turciei, dar ştim că Antonius are parte de triumf şi este ales consul în 99 a.Hr.

In anul 100 a.Hr. este dată o lege orivind administrarea porvinciilor de rang pretorian. Lex de provinciis praetoriis anuntă decizia de a transforma Cilicia într-o provincie pretoriană pentru a opri raidurile piratereşti şi a menţine siguranta călătoriilor pe mare. Consulul principal este sfătuit să le scrie aliaţilor ciprioţi, sirieni, egipteni şi cirenaici pentru a-i asista pe romani. Romanii iau iniţiativa supremă în suprimarea pirateriei. Este posibil să fi fost şi un soi de justificare a tendintelor imperialiste. După 100 avem o activitate romană intensă în Mediterana, dar puţine dovezi că ar fi fost îndreptată împotriva cilicienilor. In anii 78-74 a.Hr. Publius Servilius Vatia, consul în 79, este creditat cu nişte campanii în Cilicia, capturând unele baze piratereşti dar cu scopul de a extinde controlul roman asupra unei zone de importanţă strategică.

Mulţi dintre cei pe care îi găsim în surse drept ‘piraţi’ sunt aliaţii lui Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului. Mithridates era un inamic tradiţional al Romei, purtând războaie cu ei în perioada 89-63. ocazional controlează toată Anatolia şi părţi din Grecia continentală, folosindu-se de o varietate de mercenari şi acuzat adesea de promovarea pirateriei. Romanii exploatau aşadar frica pe care o insufla pirateria prezentându-l pe Mithridates drept aliat al piraţilor.

Dar şi piraţii cretani erau învinuiţi de multe rele. Alt comandant, Quintus Caecilius Metellus, este trimis în 69 a.Hr. în Creta cu ordin de a se înstăpâni pe insulă. Motivul invocat era pirateria, dar Senatul deja avea de gând să îi scutească de acuzaţii şi să ii declare aliaţi. In ultimul moment intervine însă ambiţiosul Lentulus Spinther şi fortează Senatul să declare război. Campania oferea ocazia de a obţine o însemnată pradă de război, precum şi multă înfluentă politică la Roma. Romanii deja anexaseră regatul cirenaic şi fiul lui Marcus Antonius deja încercase cucerirea Cretei în 72 a.Hr.

Raiduri de neoprit

Sursele ne povestesc despre mai multe atacuri şi răpiri ale piraţilor în anii 70-60 a.Hr. povestea unei victime faimoase ilustrează cât de interesaţi erau guvernatorii de provincii de problemă. Prin 75 a.Hr. Gaius Iulius Caesar se îndreaptă spre Rhodos, unde avea să studieze retorica, când este capturat de piraţi care îl ţin prizonier 40 de zile până este plătită răscumpărarea. Eliberat, adună o mică flotă în Milet şi la rândul său îi face prizonieri. Aducându-i în faţa guvernatorului Asiei, Iuncus, acesta nu manifestă vreun interes în a-i pedepsi cât în a le lua prăzile. Prin urmare, Caesar însuşi este nevoit să organizeze execuţiile.

Nici guvernatorul Sicliei din 73-71, Gaius Verres, nu se arată prea entuziasmat de lupta împotriva pirateriei. Verres este acuzat de delapidare când se întoarce la Roma. Imbogăţit prin corupţie, şantaj şi crime, crede că poate scăpa mituindu-i pe juraţi, dar cedează în faţa unei acuzări viguroase puse la punct de Cicero, care îl învinuieşte printre altele şi de ravagiile pe care le fac piraţii în timpul său. Verres furase banii păstraţi pentru a întreţine flota care avea să le facă faţă acestora şi acceptase mită pentru a-i elibera de servicii pe marinari. Ba mai mult, acceptă bani de la piraţi în momentul în care este acaparat un vas pentru a-i da drumul căpitanului.

Atacurile piratereşti se înmulţeau constant, şi din cauza egoismului romanilor care urmăreau mai mult propria înavuţire. Dar în anul 67 a.Hr. unul dintre cei mai ambiţioşi generali romani, Gnaeus Pompeius Magnus primeşte o comandă specială de a stârpi mările de plaga piraterească. Primeşte resurse strânse vreme de trei ani şi în ciuda opoziţiei senatoriale deţine autoritate absolută în toate provinciile vizate. Pirateria devenise prea periculoasă. Dacă mai înainte piraţii se limitau la hărţuirea supuşilor provinciali, de data aceasta atacă coasta italică, la Brundisium, Caieta sau Ostia. Plutarh relatează că puterea lor crescuse într-atât de mult încât nu se mai putea face comerţ şi se putea ajunge chiar la foamete. Aşadar Pompei are drept scop principal securizarea zonelor de unde se alimenta Roma, adica Africa de Nord, Sardinia, Sicilia şi Corsica.

Tot Plutarh mai scrie ca împarte coastele şi marea în 13 regiuni, fiecare cu un număr de vase care îi descurajau pe nelegiuiţii care fugeau spre Cilicia, ultimul lor cuib. Pompei acţionează şi acolo cu 60 dintre cele mai bune vase ale sale. Cicero, Appian sau Dio Cassius nu pomenesc nimic de o mare bătălie, iar cucerirea Ciliciei în 49 de zile pare aproape incredibilă date fiind lungile campanii precedente ale magistraţilor ramani, precum Publius Vatia Isauricus. Oricum, Pompei devine întruchiparea virtuţii şi a excelenţei militare, mai ales în ochii lui Cicero care pune succesul pe seama reputaţiei sale.

Dio Cassius se referă şi la clemenţa aplicată de Pompei, care nu execută sau trimite în sclavie piraţii, ceea ce ii măreşte şi mai tare prestigiul. Cretanii care îl confruntă pe Metellus, când aud de amnistia acordată de Pompei, se predau, ceea ce duce la situaţia absurdă în care un general ordonă armatei să atace alt general pentru a fi el creditat cu succesul militar împotriva piraţilor. Pompei îi ‘relocalizează’ pe foştii proscrişi, dar zonele alese, mai ales Soli pe coasta Ciliciei sau Dyme în Golful Corintului se pretau la a deveni baze de atac. Chiar şi Cicero recunoaşte că Pompei nu reuşeşte să stârpească definitiv pirateria, în momentul în care Gaius Valerius Flaccus, guvernatorul Asiei din 62 a.Hr. este acuzat de delapidarea cetăţilor greceşti pentru a susţine o flotă împotriva piraţilor. Cicero îl apără pe Flaccus fără să-l critice pe Pompei, spunând că flota era o parte din planul acestuia. Problema nu era complet eradicată.

In 44 a.Hr., după moartea lui Pompei, Cicero îi scrie lui Atticus că locuitorii din Dyme, piraţii pe care Pompei îi reaşează, tulbură apele şi fac comerţul nesigur. Pirateria continuă şi în anii 40-30, aşa cum sugerează o inscripţie din insula Syros onorându-l pe un anume Siphnos care îl ajută pe un sclav ce cade victimă unui atac pirateresc. Războaiele civile de după asasinarea lui caesar constituie şi ele un teren propice pentru înflorirea vechilor raiduri. Pe măsură ce aristocraţii se luptau pentru controlul Imperiului Roman, oponenţii erau etichetaţi drept ‘piraţi’ pentru a-i priva de legitimitate. Din 43 până în 36 a.Hr., fiul lui Pompei, Sextus Pompeius, poartă o campanie împotriva lui Octavian, iar strategia sa de a bloca Roma şi a jefui coasta italică îi aduce reputaţia de pirat. Intr-un fel acţiunile lui Augustus au contribuit decisiv la combaterea pirateriei, căci crearea unei monarhii care va avea la dispoziţie o armată profesionalizată şi controlul asupra aristocraţiei va zădărnici acţiunile piratereşti care îşi vor găsi însă refugiu în idilele pastorale ale lui Longus, Xenophon sau Achilles Tatius.

Recomandări :

Philip de Souza, Piracy in the Graeco-Roman World, Cambridge, 1999 ;

William Harris, War and Imperialism in Republican Rome 327-70 BC, Oxford, 1979.